Legile digi-/privatizării (educației). Cui prodest

Educația este una dintre cele mai mari industrii, aproape 6% din GDP global. Cheltuielile se așteaptă să crească de la 5,4 trilioane USD în 2020, la 7,3 în 2025. Digitalizarea reprezintă mai puțin de 4% față de cheltuielile non digitale, cca 97%. Dar cheltuielile cu digitalizarea se dublează la fiecare 5 ani. Comparația cu sănătatea e sugestivă, în orice caz direcția cheltuielilor din educație este în sus, nu în jos.

România nu face front separat, să ne înțelegem. Educației îi sunt alocate cca 4 mld euro prin PNRR. Din acești bani, 1,13 mld euro sunt destinați digitalizării. Scopul legilor Cîmpeanu, îmbrățișate explicit de noul ministru (interesele sunt prea mari), Ligia Deca (spre deosebire de Cîmpeanu, ea păstrând CNATDCU), este de a reașeza sistemul de educație (preuniversitar), un domeniu public încă insuficient deschis pentru stakeholderșii privați, pe baze public-privat noi. La webinarul stakeholderșilor din domeniul digitalizării, fostul ministru Cîmpeanu inventaria 10 argumente în favoarea digitalizării, în direcția unei schimbări radicale a sistemului de educație, argumente care sunt mai puțin ale lui decât sunt ale colegilor privați și oengiști (link 1). Și atunci e foarte interesant să vezi cum educația devine o mare afacere pentru businessul privat.

Testarea în format digital este introdusă prin aceste legi Cîmpeanu (art. 71, alin. 3) și, ca s-o spunem din capul locului, este calul troian al intereselor ilegitime din domeniul digital. Un start-up privat ca BRIO, care face lobby niște ani de zile, furnizează platforma digitală în acest clenci public-privat. BRIO era, în același timp, unul din grupurile de lucru pe legile Cîmpeanu, o parte din cooperativa „O voce pentru educație” (oare a cui?), alături de alți mari privați cointeresați ca UiPath, fără să mai discutăm de ONG-urile de serviciu, precum World Vision, SuperTeach etc. (link 2); un start-up, care are oameni în sistemul public pre/universitar precum Facultatea de Științele Educației sau, direct, în Ministerul Educației, de unde e sprijinită cauza testării digitale și a digitalizării, în genere.

Nu discutăm ce primește la schimb societatea pentru acest munte de bani. Fiindcă n-aveți de unde, cum, ce să știți, dacă argumentele vă sunt livrate de aceiași oameni care sunt parte interesată în această afacere.

Argumentele merg mai curând în direcția opusă testării digitale și, în genere, a digitalizării. Doi ani de școală online au pus în relief dezastrul unei educații pe bază de tablete și smartphone-uri, adică digitală. Iar multiplicarea orelor de expunere la un display, eventual coborârea vârstei, nu poate fi decât semnalul unei catastrofe anunțate. Și atunci ce motive ai avea să te întorci atât de repede la aceleași mijloace și soluții?

Studiile din zona neuro-psihologiei insistă asupra plasticității creierului și arată într-un număr tot mai mare impactul nefast perturbator al tehnologiei asupra gândirii și dezvoltării copilului, în linii generale, dirijarea copilului spre o gândire perceptivă sau gândire iconică, care este o formă de gândire pre-lingvistică și rudimentară, pe care o au copiii înainte de învățarea limbajului. Vezi Jean-Claude Larchet, Captivi în internet (2016), unde este citată o bogată bibliografie neuro-științifică, psihologică și antropologică, iar impactul noilor tehnologii / media este abordat dintr-o mulțime de unghiuri, așa cum este, de exemplu, Colonialismul digital (cap. I); Dezintegrarea culturii, unde de la nivelare culturală și universitară ajunge la enculturație și iluziile unei școlarizări prin internet (cap. IV); Distrugerea relațiilor interpersonale, de exemplu Lumea ca sat imaginar, Homo connecticus și homo communicans, Restrângerea vieții comunitare, Autismul generalizat etc. (cap. VI); în sfârșit, Scăderea performanțelor școlare, Abrutizarea generală, Imaginea mai importantă ca textul, Diminuarea limbajului, Slăbirea memoriei, a atenției, a capacității de concentrare, pe scurt Diminuarea capacităților intelectuale (cap. XII) etc.

În mod egal, prioritizarea imaginii, a perceptivului asupra gândirii conceptuale, abstracte, a sensibilului asupra inteligibilului, l-a determinat pe un Giovanni Sartori să tragă concluzia, la sfârșitul anilor ’90, într-o carte mică extrem de prizată, că am intrat în epoca post-gândirii, o eră care vine după cea a gândirii. Un nou anthropos, homo videns, îl înlocuiește pe homo sapiens (Sartori, Homo Videns). Cam în același fel, psihiatrul Manfred Spitzer deplângea, la ora la care își lansa cartea, Demența digitală, în România, că Germania investea 5 mld de euro în computere și internet, în școli, și că acest fapt este, nici mai mult, nici mai puțin, „rețeta perfectă pentru a face copiii germani mai puțin deștepți și mai puțin dornici de învățătură cu cel puțin 20%”. El se exprima în acest fel în contextul unei foarte bogate discuții în date despre efectele secundare ale gadgeturilor și internetului asupra copiilor (link 5).

Societatea a reacționat categoric la aceste inovații ale legilor Cîmpeanu dintr-un punct de vedere calitativ, privind procesul de învățare, care este grav afectat, așa cum este „Scrisoare publică semnată de 100 de intelectuali”, din care voi cita mai târziu.

Alte critici au fost lansate în paralel asupra modului în care elevii sunt discriminați, fie prin introducerea unei admiteri separate la colegii cu subiecte proprii, fie prin delimitarea liceelor vocaționale, de vreme ce ai orașe cu un singur liceu, eliminând astfel posibilitatea ca elevul să opteze pentru o secție, de exemplu, teoretică în orașul lui, sau asupra politizării educației, prin transformarea inspectoratelor în deconcentrate și numirea directorilor direct de ministru (Avocatul Poporului și prof. Mircea Miclea, linkurile 6-7). În schimb, foarte puțini au denunțat această chestiune a deschiderii învățământului public spre businessul privat, care e la baza acestor schimbări radicale, cele mai atacate, se înțelege.

Csaba Asztalos, președintele Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, percepea admiterea separată la colegii (art. 74, alin. 2) „ca pe o formă mascată de privatizare a unei părți din învățământul public”. Raluca Pantazi cita într-un articol detaliat pe edupedu, cu ceva timp în urmă, câteva cazuri de școli care au pierdut clădiri și terenuri în favoarea Consiliilor locale / intereselor ilegitime din domeniul imobiliar, în Iași de exemplu (link 8). Or aceste proiecte de legi (art. 213-216) vin exact în întâmpinarea intereselor ilegitime ale acestor rechini imobiliari. Iar istoricul Mircea Platon, probabil singurul care s-a exprimat atât de franc, afirma nici mai mult, nici mai puțin, că: „Educația e big business, se fac bani frumoși din afacerile cu educația și pe spinarea copiilor”. Același Platon nota la o dată anterioară că: „Privatizarea învățământului rămâne scopul principal, iar una din metode este branșarea învățământului privat la bugetul statului, așa cum s-a făcut deja în România: Astăzi e pur și simplu considerat o banalitate, nici nu se mai discută dacă privatizăm: întrebările sunt când și cum. WBES 2020 (pp. 34-5) susține că sectorul non-statal e o parte integrală a ofertei de servicii educaționale deservind chiar cele mai sărace comunități, de obicei cu ajutorul subvențiilor sau al contractelor guvernamentale. Banca Mondială și alții folosesc de multe ori cuvântul parteneriat pentru a evita etosul nefast al privatizării. Parteneriat e un termen înșelător într-o lume cu un uriaș dezechilibru de putere.” (Mircea Platon, Deșcolarizarea României, p. 418 – cit. trad. Klees, The World Bank and Education, p.58).

Asta e tot ce s-a auzit până acum. Sau, mai de grabă, nu s-a auzit.

Vorbim, deci, de cca. 4 mld de euro alocați educației prin PNRR, unde 1,13 mld de euro sunt destinate digitalizării educației. Puse în perspectiva dublării cheltuielilor digitale la nivel global în următorii 5 ani și a creșterii, în genere, a cheltuielilor, educația reprezintă pentru businessul privat o vacă grasă bună de muls pentru mulți ani de aici înainte. Așa numita logică a capitalismului părților interesate, stakeholders capitalism, nimic altceva.

O direcție care, notez în treacăt, reprezintă un hype al capitalismului post-industrial (hype-ul noii economii, al digitalizării etc.), cu nimic mai bun decât altele mai vechi, așa cum este doctrina mâinii invizibile, care deriva bunăstarea colectivă din simpla intersectare a egoismelor individuale, dezmințită azi mai mult ca oricând de adâncirea inegalităților și migrația forței de muncă. Terțiarizarea economiilor a fost privită, în linii mari, ca un răspuns la problemele de mediu și de dezvoltare ale societății industriale. Consemnând deplasarea economiilor spre forme care țin de capitalismul post-industrial ‒ i.e. tranziția de la proximate sources sau surse convenționale de creștere (capital și muncă) spre ultimate sources (i.e. mediul instituțional, capitalul social, know-how, cunoaștere etc) ‒, țările foste comuniste ale Europei Centrale și de Est și-au redus în anii ’90-2000 sectoarele industriale (sectoare considerate energofage și nesustenabile) pentru a-și dezvolta economii terțiare de tip post-industrial, axate mai puțin pe ideea de investiție (proximate sources) și mai mult pe inovație sau cunoaștere și progres tehnologic (Apostol Diana, Perspectivele noii economii, Introducere).

Un hype sau, mai curând, un hoax, fiindcă rezultatele acestei tranziții, după cca 30 de ani, sunt mai curând dezastruoase. Țări ca România s-au constituit, mai mult sau mai puțin, în piețe de desfacere pentru economiile Europei și, evident, într-o sursă de bunuri cu valoarea adăugată mică și forță de muncă ieftină, în ciuda eforturilor colosale din anii ’90-2000 de a-și liberaliza și moderniza economiile. Fără să mai spun că o criză a energiei, așa cum este criza actuală sprijinită de suporterii green deal-ului din jurul WEF și WB și amplificată de războiul din Ucraina, a împins aceste economii într-o criză puternică, subliniind, dacă mai era nevoie, dependența comparativă a acestor societăți post-industriale de materiile prime ale țărilor Eurasiei și Americii de Sud. O criză aflată abia la început, să ne înțelegem.

Paradoxul îl reprezintă, pentru a reveni, faptul că educația din România este cronic subfinanțată pentru a primi în prezent cel mai mic buget, 2,25%. Dar exact în acest parcurs ciudat al subfinanțării sistemului public stă întreaga strategie. Într-un cadru puțin diferit, cineva se întreba de ce sunt finanțate de la buget școlile private, de ce vor să distrugă școala etc. Răspunsul e simplu: asta a fost rețeta din ’90 încoace prin care sectorul public a fost demantelat și îngustat, mai precis fărâmițat, căpușat (ăștia se numesc „stakeholders”, ceea ce Schwab și compania numește „stakeholders capitalism”), vândut cu bucata sau distrus pur și simplu. Școala și sănătatea mai sunt publice azi, dar e legea Cîmpeanu, care asta face: se ocupă de reașezarea educației pe alte coordonate public-private și politice. Fix asta face, deschide ușa la toate nivelele pentru privați.

Altcineva făcea o comparație cu sistemul de sănătate, la care e branșat mediul privat, și cita cazul unei primării care a finanțat o școală privată cu 500k euro. Ideea e simplă: subfinanțezi sistemul public mai mulți ani la rând, situația se degradează, presiunea crește, oamenii, cei cu dare de mână mai mult, încep să migreze și atunci vine privatul, care preia el afacerea și se branșează la banii tăi. Coplata din sistemul de sănătate asta face.

Același tipar și în educație. Subfinanțat ani la rând, sistemul public de educație este acum deschis spre privați, care apar pentru a-l salva. Privații din zona digitală și imobiliară, să ne înțelegem.

Subfinanțezi, deci, sistemul, indiferent pe ce motiv, laissez faire, laissez passer, i.e. stat minimal, și/sau lobby privat puternic, și permiți atunci businessului privat să intre, să preia el, în sfârșit să se mufeze la bugetul public. Oricum, în acest fel paradoxul subfinanțării educației românești poate fi rezolvat. Iar la privat, cu tot principiul aparent generos „finanțarea urmează elevul”, familia e nevoită să contribuie din plin: în București avem câteva școli private cu taxa de 2500-3000 lei/lună, dar și numeroase școli care se apropie de 10.000 euro/an (Liceul Ioanid – 10.775 euro/an, Liceul Teoretic Național ‒ 9.500 euro/an, IBSB – 17.650 euro/an, Liceul francez – 9.255 euro/an, Școala europeană – 9.950 euro/an la gimnaziu, 14.000 euro/an la liceu).

Comportamentul subfinanțării cronice a sistemului public de educație, în concertul națiunilor care înțeleg importanța educației alocând bugete de 3-5 ori mai mari decât al tău, este unul care se înscrie în vechiul proiect neoliberal nouăzecist al demantelării sectorului public, prin terapii de șoc și isteria privatizărilor. Și atunci el nu poate fi privit decât ca un proces de etapă, în deschiderea educației românești spre următoarele piscuri. Costurile cu educația cresc în orice caz, astea sunt tendințele, mediul privat nu întâmplător este suporterul principal al acestor inovații în procesul de evaluare și învățare, introduse prin legile educației Cîmpeanu.

Să închid această discuție, dând citire câtorva paragrafe din „Scrisoarea deschisă semnată de 100 de intelectuali publici” (link 11).

„Vă aducem la cunoștință, punctual, care sunt principalele (deși nu singurele) articole din proiectul de lege susceptibile a avea un serios impact nefast:

Articolul 71. Propunem în schimb o evaluare cu itemi variați, astfel încât cunoștințele să poată fi verificate. Respingem evaluarea standardizată în format digital, deoarece ea încalcă înseși principiile enunțate în proiectul de lege (art.3): principiul calității, relevanței și eficienței.

Articolul 75, alin. 5. Propunem eliminarea integrală a acestui articol și păstrarea actualei modalități de evaluare la bacalaureat.

Articolul 70, alin. 3, litera f. Respingem această prevedere, care încalcă principiile din art.3: principiul nediscriminării și al calității. Sunt discriminați elevii care vor să performeze la aceste materii, ca și profesorii ce predau disciplinele respective: deși au același statut profesional ca și ceilalți, nu au dreptul de a acorda note, ci doar calificative. Se reglementează practic diferențe între disciplinele școlare care devin de rang prim și altele de rang secund.

Articolul 74 – admiterea la licee și colegii naționale. Propunem eliminarea articolelor care stipulează organizarea de admitere separată la colegiile naționale. Este necesar să existe o modalitate unică de admitere în ciclul liceal, care să asigure echitatea și nediscriminarea.

Articolul 62, alin. 6, 7. Proiectul de lege introduce educația pentru viață ca disciplină obligatorie, împărțită în module, pe întreaga perioadă de școlarizare. Observăm că unor module foarte utile li se adaugă altele cu caracter politico-ideologic și este lăsată posibilitatea introducerii altora, prin ordin al ministrului Educației. Considerăm că școala este necesar să rămână un spațiu al cunoașterii și al însușirii valorilor morale, departe de arena disputelor politico-ideologice.

Articolele 213-216. Propunem eliminarea integrală a articolelor, deoarece ele prevăd trecerea palatelor copiilor, cluburilor copiilor și cluburilor sportive școlare, din subordinea Ministerului Educației în cea a consiliilor locale. Articolul 215 stipulează că autoritățile locale nu au voie să schimbe destinația clădirilor și terenurilor, „pentru o perioadă de minimum 10 ani de la momentul transferului și a schimbării regimului juridic al domeniului public”. Astfel se încurajează manifest desființarea lor. Mai observăm (art 215, alin.9) și că profesorilor din aceste unități li se acordă un răstimp de zece ani pentru a se transfera în învățământul de masă.

Articolul 27, alin.5. Acest aliniat contravine principiului descentralizării și al echității. Dacă unităților de învățământ din filiera teoretică și vocațională li se permite școlarizarea pe două filiere în aceeași unitate (alin.6, 7), în schimb liceele profesionale nu ar mai avea dreptul să acrediteze și clase de vocațional sau teoretic, deși cererea pentru ele există.”

Autor: Constantin Bălășoiu

Referințe:

1. Sorin Cîmpeanu, ministrul Educației – Gabi Bartic, director executiv BRIO – Radu Szekely, consilier al ministrului Educației: TESTAREA STANDARDIZATĂ, https://www.youtube.com/watch?v=fFJB-lKNilg&t=2801s
2. Grupurile de lucru legile Cîmpeanu, https://cdn.edupedu.ro/wp-content/uploads/2022/08/Grupuri-de-lucru-AOVR.pdf
3. Jean-Claude Larchet, „Captivi în internet”, Sophia, 2016
4. Giovanni Sartori, „Homo Videns. Imbecilizarea prin televiziune și post-gândirea”, Humanitas, 2006
5. Psihiatrul Manfred Spitzer, Garantat 100% (@TVR1) (Interviu, 50 min), https://www.youtube.com/watch?v=Vxjm_EFJTqg&t=26s
6. Avocatul Poporului, despre posibilitatea colegiilor de a avea admitere proprie: Favorizează menținerea inechităților și încurajează abandonul școlar. Îi discriminează pe copiii din familiile fără posibilități financiare (2 sept 2022), https://www.b1tv.ro/eveniment/avocatul-poporului-despre-posibilitatea-colegiilor-de-a-avea-admitere-proprie-favorizeaza-mentinerea-inechitatilor-si-incurajeaza-abandonul-scolar-ii-discrimineaza-pe-copiii-din-familiile-fara-posi-1198591.html
7. Arhivele viitorului – ep. 33: Cum ne formăm copiii pentru viitor? Cu Mircea Miclea (legile educației Cîmpeanu), https://www.youtube.com/watch?v=vl3gCZUh7r4&t=2132s
8. Raluca Pantazi, Marile interese ilegitime din Legile educației Cîmpeanu: rechini imobiliari, fabrici de meditații, patroni de afterschool și rectori – politicieni. Cum a ajuns ministrul Educației să amaneteze viitorul copiilor pentru a-și asigura spatele politic (2 sept 2022), https://www.edupedu.ro/marile-interese-ilegitime-din-legile-educației-Cîmpeanu-rechini-imobiliari-fabrici-de-meditatii-patroni-de-afterschool-si-rectori-politicieni-cum-a-ajuns-ministrul-educației-sa-amaneteze-viitoru/
9. Mircea Platon, „Deșcolarizarea României”, Ideea Europeana, 2020
10. Apostol Diana, „Perspectivele noii economii”, Universitaria, 2013
11. Scrisoare deschisă semnată de 100 de intelectuali, printre care Gabriel Liiceanu, Mircea Miclea, Lazăr Vlăsceanu, Andrei Cornea, Nicolae Manolescu, Radu Vancu, care îi cer ministrului Educației “consultarea reală a intelectualilor României, a corpului profesoral și a părinților”, reanalizarea proiectelor de legi ale educației și prelungirea perioadei de dezbateri (24 aug 2022), https://www.edupedu.ro/breaking-scrisoare-deschisa-semnata-de-100-de-intelectuali-printre-care-gabriel-liiceanu-mircea-miclea-lazar-vlasceanu-andrei-cornea-nicolae-manolescu-radu-vancu-prin-care-ii-cer-ministrului-ed/
12. Proiectele de legi ale educației – „România Educată”, https://www.edu.ro/proiecte_legi_educatie_2022_consultare_publica
13. https://www.holoniq.com/edtech-in-10-charts

Citiți și:
Alianța Părinților: Opriți-l pe gropar! Toată activitatea domnului Cîmpeanu reprezintă punerea în operă a unei agende care are drept obiectiv distrugerea a ceea ce a mai rămas din învățământul românesc
Ne-am trezit cu un învățământ distrus, cu generații din ce în ce mai degenerate și cu idealuri tembele induse oamenilor

 

yogaesoteric
8 decembrie 2022