Libertatea sau binele comun? Interpretări ale noţiunii de „democraţie”

Cu câteva decenii în urmă, pe vremea „războiului rece”, când lumea era împărţită în două lagăre: cel al libertăţii şi cel al totalitarismului comunist, nu exista posibilitate de confuzie.

Societatea veritabil democratică nu era aceea care folosea termenul într-un mod lipsit de orice conţinut, gen „republică democratică”, „centralism democratic” sau, etimologic, „puterea poporului”. Aceasta fiind înţeleasă teoretic drept „dictatură a proletariatului”, dar practic drept dictatură a partidului comunist, cu structuri de putere de tip piramidal, în vârf tronând un şef de partid şi de stat care-şi exercita puterea pe viaţă. Regimurile comuniste au uzurpat aşadar termenul de „democraţie” şi i-au conferit un sens departe de cel autentic. Pe scurt, curentul de gândire dominant în acel moment şi în acel loc era cel care definea şi interpreta termenii conform propriei ideologii.

În contrast cu aceasta, în acei ani lumea occidentală se ghida după sensul am putea spune „clasic” al noţiunii de „democraţie”. El este consfinţit în toate constituţiile ţărilor civilizate, care au servit drept model şi pentru constituţiile adoptate după 1990 de către ţările foste comuniste. Aici democraţia este înţeleasă drept un set de reguli pentru practicarea pluralismului politic şi de opinii în interiorul statului. Existența unor interese și convingeri contradictorii este asumată și acceptată. Democrația oferă cadrul esenţial în care orice dispută de idei sau concepţii să poată fi rezolvată pașnic prin dezbateri civilizate și alegeri corecte. Pierzătorii trebuie să se supună majorității, dar rămân acceptați și protejați ca parte a întregului. Majoritatea și minoritatea rămân în continuare un „noi”, fac parte în continuare din aceeaşi comunitate, iar libertatea de conştiinţă şi de exprimare sunt asigurate şi garantate fără restricţii.

Această interpretare a democrației, a cărei esenţă este principiul libertăţii, îşi are rădăcinile în orașele-state ale Greciei antice, iar în timpurile moderne a fost introdusă pentru prima dată în Anglia și Statele Unite ale Americii. Este vorba deci de concepţia anglo-saxonă, care predomina în „lumea liberă” dinainte de 1989.

În schimb, ideologia de stânga, cu toate nuanţele sale, de la marxismul clasic la neomarxismul sau eco-bolşevismul actual, se dovedeşte a fi una funciarmente incompatibilă şi ostilă oricărei libertăţi de gândire şi de manifestare. Până în 1989 faptul era evident. Şi totuşi, subversiunea de stânga din societăţile occidentale a câştigat tot mai mult teren odată cu anul 1968, când paradigma leftistă a început să-şi impună dominaţia în mediile intelectuale, ajungând în zilele noastre la formele extreme gen „wokeness” şi „cancel culture”, sau la isteriile în numele pretinsei „apocalipse climatice”.

Originile acestui curent este necesar să fie căutate în perioada iluministă, care a premers Revoluţia Franceză, mai precis în scrierea „Despre contractul social” (1762) a lui Jean-Jacques Rousseau: „Numai voinţa generală poate conduce puterile statului conform scopului său, care este binele comun (…) societatea nu se cuvine să fie condusă decât numai din punctul de vedere al interesului comun (…) suveranitatea nu e decât manifestarea voinţei generale.”

Termenii cheie precum „voinţa generală”, care nu se suprapune cu suma voinţelor personale sau cu voinţa majoritară, ea fiind  singura despre are se pretinde că tinde către „binele comun”, sau „interesul comun”, suferă de o imprecizie fundamentală: într-o primă fază sensul lor este cât se poate de vag şi de nedefinit. Circumscrierea lor este vulnerabilă la derapaje ideologice din cele mai pernicioase. În fond, toate dictaturile au afirmat că guvernarea lor are loc în numele acestor principii care au fost enunţate de Rousseau, privite însă de fiecare dată prin grila propriei concepţii. Până şi termenul de „democraţie” a ajuns să fie astfel viciat din această perspectivă, fiind instrumentalizat de către cei care au pus monopol pe interpretarea lui tocmai în această cheie, că ar reprezenta „voinţa generală” sau „binele comun”, definite conform curentului ideologic dominant al epocii.

Într-o exprimare concisă, dar foarte aproape de realitatea pe care o trăim, a fi sau nu „democrat” nu mai ţine de respectul pentru regulile jocului politic şi social şi pentru ideile altora, ci depinde de „certificatul” emis în această privinţă de instanţele care s-au autoerijat în această postură.

Aceşti actori politici, asimilaţi stângii actuale, identifică prin urmare noţiunea abstractă a „voinţei generale” cu propriile idei. Ei nu mai înțeleg democrația în primul rând ca o competiție de interese și convingeri pe baza unor reguli acceptate reciproc, ci drept realizarea acestei voințe comune, care corespunde celei mai înalte raționalități a statului. Potrivit lui Rousseau, factorul decisiv pentru aceasta este promovarea virtuții cetățenilor, care trebuie să-și subordoneze interesele personale voinței generale.

Prin urmare, democrația nu este pentru oameni așa cum sunt ei, cu credinţele şi valorile lor, ci pentru oamenii modelaţi așa cum doresc cei auto-declarați „democrați”. Ceea ce se practică de fapt, fie pe faţă, fie mai camuflat, nu este altceva decât un proces de „reeducare”, de schimbare la nivelul conştiinţelor, cu alte cuvinte, o veritabilă spălare pe creier printr-o propagandă continuă. Devine prin urmare evident faptul că părerile contrare nu mai sunt acceptate în numele unui pluralism legitim de opinii, ci sunt marginalizate, stigmatizate şi combătute tocmai în numele unui pretins „bine comun”, definit conform intereselor ideologilor stângii.

În ultima vreme, indiciile că ne îndreptăm către un totalitarism de această natură se intensifică într-un mod îngrijorător. Uniunea Europeană s-a îndepărtat tot mai mult de proiectul iniţial postbelic, bazat pe principii creştin-democrate, căpătând trăsături din ce în ce mai centralizate, de esenţă socialistă. Libertatea e sacrificată tot mai mult pe altarul unui pretins „interes general”, care e cel precizat de conducătorii politici. Aceştia îl dictează atât în cazul justificării restricţiilor liberticide în contextul pandemiei de covid-19 (cu referire aici în special la discreditarea şi chiar demonizarea opiniilor divergente faţă de cea a autorităţilor) sau în contextul dogmei încălzirii globale antropogene, care nu suferă nici ea nicio critică, fiind sursa unor măsuri politice şi economice care în viitorul apropiat vor fi resimţite din ce în ce mai drastic.

Democrația în accepţiunea ei clasică drept un set de reguli care permit concurența dintre diferite interese și convingeri este prin urmare reinterpretată deformat, în sensul de acord cu această voinţă generală abstractă. Cine este „pe linie” (a corectitudinii politice) poate primi certificatul de „bun democrat” de la instanţele autoabilitate în acest sens (presă, ONG-uri, fundaţii, partide etc.), iar cine nu, chiar dacă respectă regulile jocului, primeşte ştampila de „antidemocrat”, mergând până la cea de „extremist de dreapta”. Fundaţiile care militează pentru o „societate deschisă” (finanţate de George Soros) nu mai au practic nimic de-a face cu accepţiunea originară a termenului definit de Karl Popper, care nu mai e decât o etichetă fără conţinut, ele identificând în mod totalitar propria ideologie stângistă ca fiind singura care poate realiza „binele comun”, aşa cum îl înţeleg ele.

Într-un text din 1998, „Rousseau and the Origins of Liberalism” inclus şi în antologia „The Roger Scruton Reader” (Continuum, 2009), filosoful englez Roger Scruton îl demontează pe Rousseau, pornind şi el de la observaţia că ideile gânditorului francez se află la baza tuturor curentelor „progresiste” din istorie. Scruton foloseşte termenul de „curente liberale”, dar îl diferenţiază imediat de liberalismul clasic, acest tip de liberalism fiind practic o ideologie a relativismului, a reformelor perpetue, a aruncării peste bord a moştenirii istorice, culturale şi religioase în numele ideilor moderne. Prin urmare, eticheta de „progresism”, care s-a încetăţenit între timp, e cât se poate de potrivită.

O contradicţie importantă pe care Scruton o găseşte la Rousseau priveşte noţiunea sa fundamentală de „contract social”. Pentru Rousseau, o societate poate fi liberă numai dacă este liber consimțită, iar îndatoririle pot fi obligatorii numai dacă sunt autoimpuse. Prin urmare, societatea este necesar să se întemeieze pe un contract social: fiecare persoană promite subordonarea în schimbul unei promisiuni asemănătoare a tuturor celorlalţi. Dar, sesizează Scruton, capacitatea de a promite, de a se angaja, de a acționa autonom – toate acestea presupun existenţa prealabilă a limbajului, care la rândul său necesită mediul social. Agentul autonom nu există într-o stare naturală: el este un artefact social. Aşa cum Rousseau însuși arată în mod clar, libertatea noastră naturală este distrusă de contractul social, care pune în locul acestuia „libertatea civilă”. Din libertatea civilă izvorăște libertatea morală, dar numai odată cu apariţia libertății morale ne putem lega printr-un contract. Prin urmare, cum se poate întemeia societatea pe un contract, când niciun contract nu poate exista până când societatea nu a fost fondată? În faţa unei asemenea logici circulare, Rousseau nu poate aduce decât voința de a crede. Trebuie să trăim ca și cum ar fi legați de un contract, în timp ce știm că aceasta este imposibil.

După cum explică Scruton în alte scrieri ale sale, la baza unei societăţi solide se află alte valori decât un simplu contract social asumat în mod raţional. Este vorba de tradiţii culturale sau religioase, de sentimentul unei identităţi naţionale şi al unui destin istoric comun, care premerg momentul acelui contract social. Termenul cu care el le denumeşte este cel de „loialităţi prepolitice”. Fără o asemenea temelie, care are şi dimensiuni de ordin metafizic, o societate exclusiv „civilă”, bazată pe o simplă adeziune raţională, nu poate avea durabilitate. Dacă e să putem identifica undeva un sens genuin al acelei „voinţe generale” (alta decât voinţa majorităţii sau suma voinţelor personale), atunci îl putem găsi într-un mod firesc pe tărâmul acesta. Este vorba de voinţa de a perpetua propria identitate şi valorile de ordin naţional, spiritual şi moral care se află la baza ei, valori afirmate şi verificate în secole de istorie.

Se poate aşadar concluziona cu siguranţă că accepţiunea actuală a termenului de „democraţie” diferă din ce în ce mai mult de cea clasică a sa, aşa cum a fost ea înţeleasă până în urmă cu câteva decenii. Iar urmărind tendinţele actuale, măsurile politice şi sociale luate sub pretextul unei pandemii sau al încălzirii globale ne indică faptul că această erodare a democraţiei va continua în perioada următoare din ce în ce mai mult, în numele unor principii externe, invocate ca având o autoritate superioară, pe altarul căreia trebuiesc sacrificate libertăţile de care am beneficiat până acum.

Citiţi şi:
Cum se preschimbă democrația în dictatură (I)
Iluzia aberantă a democraţiei: sclavul perfect este sclavul care se crede liber!

yogaesoteric
28 iulie 2021