Lupta lui Iisus din Grădina Ghetsimani: „Întristat este sufletul meu până la moarte”. Rugăciunea este indispensabilă când avem de luat hotărâri! (I)

Despre rugăciune şi încrederea în Voia lui Dumnezeu
[Tâlcuire din Evanghelia după Marcu – Capitolul 14, versetele 26-42]

Cina cea de Taină, Cina pascală a Mântuitorului cu ucenicii, s-a încheiat prin cântarea psalmilor lui David rânduiţi pentru acest prilej, după care s-au dus cu toţii pe Muntele Măslinilor, ce se afla aproape de oraş. Venea sfârşitul nevoinţei mesianice a Domnului, şi El, ştiind asta, îi previne cât se poate de clar pe ucenici că tocmai în acea noapte va fi vândut, iar ei se vor sminti de El şi se vor risipi. Însuşi gândul că L-ar putea trăda pe dragul lor Învăţător şi că L-ar putea părăsi în clipa grea şi primejdioasă îi tulbura până în adâncul sufletului, şi se grăbesc cu nemulţumire să respingă această bănuială, făgăduind că mai degrabă vor muri decât să se lepede de El. Vai! Trista realitate avea să arate, în cel mai scurt timp, toată deşertăciunea acestor promisiuni pline de încredere în sine.

Ajungând la poalele Muntelui Măslinilor şi trecând pârâul Chedronului, Domnul a intrat împreună cu ucenicii în Grădina Ghetsimani. Era un loc singuratic, un colţişor liniştit şi modest, unde Mântuitorului Îi plăcea să rămână ca să Se roage şi să vorbească de la suflet la suflet cu ucenicii. Nu este de mirare că S-a dus tocmai acolo. Înaintea cumplitei clipe a morţii ce se apropia, înaintea momentului hotărâtor al vieţii Sale şi slujirii Sale, era neapărat necesar să Se întărească cu duhul, să Îşi adune toate puterile sufleteşti, iar asta se putea face numai prin rugăciune, prin unirea mistică cu Veșnicul Tată Ceresc. De-a lungul întregii Sale vieţi pământeşti, El a luat putere întăritoare prin această rugăciune către Tatăl. El a trăit întotdeauna în Tatăl, a făcut voia Lui, a împlinit însărcinările Lui. E cât se poate de firesc ca şi acum, în clipa grea a mâhnirii şi zbuciumului dinaintea morţii, să caute în El reazem şi întărire. Grădina Ghetsimani, ce se afla departe de forfoteala oraşului, era cel mai potrivit loc pentru ultima rugăciune a Domnului.

Intrând în grădină, i-a lăsat pe ucenicii Săi la intrare, luând cu Sine doar trei dintre ei, cei mai apropiaţi şi mai iubiţi: pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan, care fuseseră cândva martori ai slăvitei Sale Schimbări la Faţă. Pe ei Se putea bizui. Credința lor în Mântuitorul era mai tare decât a celorlalţi, şi pe ei nu i-a smintit fireasca slăbiciune omenească a iubitului lor Învăţător atunci când El, presimţind cumplitele pătimiri ce se apropiau, a început să Se înfricoşeze şi să Se mâhnească. „Întristat este sufletul Meu până la moarte. Rămâneţi aici şi privegheaţi“, le-a zis El. Şi mergând puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ şi Se ruga, că, de este cu putinţă, să treacă de la El ceasul acela. Şi zicea: „Ava Părinte, toate sunt Ţie cu putinţă. Depărtează paharul acesta de la Mine. Dar nu ce voiesc Eu, ci ceea ce voieşti Tu” (34-36).

Ce trăia în clipele acelea Mântuitorul, de ce Se înfricoşa şi Se mâhnea? De ce era întristat până la moarte sufletul Lui? Fără îndoială că I se înfăţişa priveliştea cumplitelor suferinţe care se apropiau… Golgota… crucea… moartea chinuitoare… Şi totuşi, nici măcar această privelişte întunecată nu avea cum să tulbure şi să apese atât de mult sufletul Celui ce toată viaţă Se pregătise pentru moarte ca pentru momentul de încheiere al slujirii Sale şi vedea în această moarte chezăşia viitoarei biruinţe. Fără îndoială că încă ceva Îl mai tulbura pe Mântuitorul, stârnindu-I în suflet întristare şi zbucium.

Pentru a înţelege cauza ascunsă a acestor suferinţe sufletești, este neapărat necesar să ne amintim că Domnul a luat asupra Sa toate păcatele omenirii. Cu cât e mai înalt şi mai curat sufletul omenesc, cu atât resimte mai chinuitor orice păcat de care îşi dă seama. Aceste chinuri provocate de conştiinţa păcatului sunt uneori insuportabile până şi pentru noi. Şi atunci, cum trebuie să fi fost chinul şi întristarea sufletului drept, fără de păcat, al Dumnezeu-Omului, care a luat asupra Sa nu un singur păcat oarecare, ci toată marea fără sfârşit a răului adunat în istoria omenirii! Toate fărădelegile trecutului, prezentului şi viitorului, cu toată cruzimea lor de necrezut, cu toată murdăria poftei trupeşti, cu toată josnicia minciunii şi trădării, toată mârşăvia viciului, tot ce a întinat vreodată ungherele cele mai ascunse ale pământului multpătimitor: toate acestea erau trăite atunci de Mântuitorul cu un dezgust şi o groază de o putere înfricoşătoare şi cu o întristare de negrăit pentru omul căzut.

Întristat este sufletul Meu până la moarte, a spus El, şi această întristare era atotcuprinzătoare şi nemăsurat de adâncă, aşa încât nici măcar ucenicii cei mai de încredere nu au putut s-o înţeleagă şi s-o încapă. Paharul din Ghetsimani, cu privire la care S-a rugat Domnul şi pe care l-a dat Tatăl Fiului Său, era „paharul tuturor fărădelegilor săvârşite de către noi şi al tuturor pedepselor pregătite nouă, care ar fi înecat întreaga lume dacă El Însuşi nu l-ar fi primit, nu l-ar fi ţinut, nu l-ar fi băut până la fund… Toate aceste şuvoaie ale fărădelegii s-au unit pentru Iisus în paharul cel unul al întristării şi pătimirilor…” (Sfântul Filaret, mitropolitul Moscovei). El a luat asupra-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat… a fost străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre (Is. 53, 4-5). Fără îndoială că aceasta a fost prima şi poate cea mai însemnată pricină a întristării de moarte prin care a trecut Mântuitorul în Ghetsimani.

Pe lângă asta, avem temei să credem că în acea clipă, când Domnul Iisus avea neapărată nevoie de o deplină linişte a duhului şi de toată neclintirea pentru a nu ceda slăbiciunii omeneşti şi a nu da înapoi cu groază în fața ultimului pas, ce trebuia să încununeze întreaga nevoinţă a vieţii Sale pătimitoare, în acea clipă toate puterile iadului s-au ridicat împotriva Lui, străduindu-se să-L abată din calea Sa, cea dinainte hotărâtă în dumnezeiescul Sfat dinainte de veci, şi să-L silească să renunţe la acest ultim pas. A fost un moment de ispită nemărginit de grea şi primejdioasă, ultima luptă a Mântuitorului cu satana – lupta lăuntrică, nevăzută, purtată în ascunzişurile sufletului, dar înfricoşătoare în încordarea sa.

„Nebunule, şoptea, pesemne, glasul viclean al ispititorului, ce vrei Tu să faci şi ce hotărâre este aceasta? Înţelegi toată grozăvia a ceea ce Te aşteaptă, Ţi-ai cântărit puterile? Îţi închipui limpede pătimirile la care mergi, puterea lor neomenească, durerea şi chinul lor de neîndurat? Este uşor să Te gândeşti la ele atunci când totul este în viitor, în gând, în închipuire, dar să le simţi cu adevărat!.. Îţi dai seama ce înseamnă asta? Iată că Te înconjoară ca pe un tâlhar soldaţii şi slujitorii grosolani ai sinedriului, cu săbii şi cu lănci. Te înhaţă şi Te leagă, şi pentru prima dată vei simţi durerea legăturilor strânse, ce intră în carne, cârceii nesuferiţi din mădularele amorţite şi înţepenite, pe care nu le poţi întinde după placul inimii. Prin gloata care huiduie şi batjocoreşte, eşti dus la judecată ca un răufăcător prins noaptea la locul faptei.

Iată că eşti adus înaintea judecăţii arhiereşti, înaintea judecăţii mincinoşilor şi călcătorilor de jurământ, care au uitat demult ce este dreptatea. Ce treabă au ei cu dreptatea? În inima lor este numai răutate şi răzbunare! În jur nu vei vedea nicio față prietenoasă, niciun zâmbet dătător de îmbărbătare, nicio privire milostivă! Pe aceste fețe încruntate, pline de răutate, e dinainte scrisă osânda Ta la moarte, şi atunci când martorii mincinoşi Te vor împroşca cu noroiul clevetirii şi învinuirilor mincinoase, vei fi silit să taci, fiindcă oricum niciun cuvânt al Tău nu va fi crezut, fiindcă ei n-au nevoie să fii îndreptăţit, ci au nevoie de moartea Ta. Ei ştiu prea bine că ceea ce fac se numeşte nu judecată, ci omor al unui om nevinovat şi că ei nu sunt judecători, ci tâlhari care se ascund ca nişte fricoşi sub înfăţişarea judecătorilor, dar temându-se de popor şi de cârmuire doresc să dea omorului plănuit chipul unei judecăţi legiuite. Pentru ei sunt îngăduite şi bune toate câte slujesc atingerii scopurilor lor mârşave!

Dar această gloată de slugi linguşitoare, ce nu înţeleg deloc ce se petrece şi caută doar prilejul de a face placul stăpânilor! Ele ştiu doar că a fost dat în stăpânirea lor un om lipsit de apărare, care e neplăcut stăpânilor lor, şi că orice cruzime, orice ieşire plină de răutate, cât de neomenoasă ar fi, dacă e îndreptată împotriva Lui va rămâne nepedepsită şi poate doar stârni zâmbetul mulţumit al stăpânilor. Şi se dezlănţuie instinctele crude, încep bătăile. Iată că o mână grea, crudă, se abate cu sete asupra feței Tale; durerea şi puterea loviturii Te zăpăcesc. Iar după aceea vin noi lovituri, tot mai puternice, tot mai dureroase. Ei devin tot mai sălbatici, se îmbată tot mai mult de propria cruzime, care nu întâmpină nicio împotrivire, şi înfăţişarea pătimitorului lipsit de apărare, care îndură în tăcere, blând, fără imputare bătăile şi batjocurile lor, nu face decât să le stârnească şi mai mult turbarea. Ei Te scuipă în faţă, îţi acoperă ochii şi, lovindu-Te peste obraz, întreabă cu zeflemea răutăcioasă: «Ghiceşte, cine Te-a lovit?»

Uită-Te mai departe: asupra Ta se săvârşeşte o nouă judecată – judecata prefectului roman. Da, judecata Romei este vestită pentru respectul faţă de legi, însă acest respect faţă de legi nu este pentru Tine. Cum pot fi respectate legile, cum se poate face judecata dreaptă în această mare de oameni turbaţi, în acest vifor de înverşunare oarbă, necugetată?! Uită-Te la aceste fețe întărâtate, năduşite de zăduf şi înghesuială, la aceşti ochi ieşiţi din orbite, arzând de ură, în care nu a mai rămas nici gândire, nici simţământ omenesc, ci numai răutate nebunească. Uită-Te la această pădure de mâini ridicate, cu degetele încârligate, ce par a fi gata să Te apuce de gât şi să Te sugrume, la aceste boturi deschise, din care ies răcnete răguşite. Auzi răgetele acestea, urletele acestea? Auzi ce strigă? «Răstigneşte-L, răstigneşte-L!» Şi aceştia sunt cei care nu demult Îţi strigau cu entuziasm: «Osana!» Ce s-a petrecut cu ei? De unde această ură, această răutate turbată?! Pentru ce? Ce rău le-ai făcut? Pentru ce faptă bună Te-au urât cu atâta înverşunare şi cer sângele Tău?

Ura este întotdeauna greu de îndurat pentru un suflet simţitor, pentru o inimă iubitoare – însă o ură ca aceasta, ură fără pricină, care nu poate fi potolită prin niciun fel de îndreptăţiri, prin niciun fel de puteri ale blândeţii, smereniei şi iubirii, o asemenea ură este cumplită. Iar când de ea se aprind oameni cărora le-ai făcut bine, oameni pentru care ai fost gata să Îţi pui sufletul, atunci devine aproape cu neputinţă de îndurat. Şi iată, vestita judecată romană, ce se mândreşte cu respectul faţă de legi, după câteva jalnice încercări de a salva măcar cât de cât aparenţele şi de a-şi păstra măcar demnitatea exterioară, dă înapoi în chip ruşinos în faţa acestor strigăte turbate, a acestor ameninţări, a acestei înverşunări.

Eşti osândit la biciuire. Ştii Tu ce înseamnă aceasta biciuire? Ai văzut vreodată biciul roman cu bucăţi de os şi gheare de fier, cu care sunt pedepsiţi răufăcătorii? Fiecare lovitură despică pielea şi smulge bucăţi de carne vie, lăsând în urmă răni adânci, care nu se vindecă toată viaţa. Dar chinuitorii Tăi nu se mulţumesc cu atât. Ei sporesc cruzimea chinului prin batjocuri. Te îmbracă într-o haină veche şi ruptă ce se voia să închipuie purpura împărătească, fiindcă în ochii lor eşti un impostor care s-a declarat împărat al iudeilor. În loc de sceptru Îţi pun în mâini o simplă trestie, iar în loc de coroană împărătească Îţi aşază pe cap o cunună din spini şi Ţi se închina: «Bucură-te, împăratul iudeilor!» – şi în acelaşi timp Te lovesc peste cununa de spini, drept care zecile de vârfuri ascuţite se înfig în trupul Tău şi peste faţă Îţi curg şiroaie subţiri de sânge fierbinte! În cele din urmă vine osânda revoltătoare, nedreaptă: «Să fie răstignit!»

După toate aceste chinuri, în spate Îţi este pusă crucea grea pe care se va săvârşi execuţia Ta. Gârbovit, poticnindu-Te şi căzând sub această povară peste puteri, trebuie să o duci pe străzile prăfuite, prin mijlocul gloatei care rânjeşte cu răutate, până la locul morţii Tale. Iată şi sfârşitul… Chinuitor, apăsător, de neîndurat. Moartea de ocară prin răstignire, căreia îi sunt supuşi robii şi a cărei suferinţa nici nu Ţi-o poţi închipui. Durerea ascuţită pe care o pricinuiesc piroanele înfipte în cele mai simţitoare locuri ale mâinilor şi picioarelor; durerile din muşchii şi vinele care se rup sub greutatea trupului ce atârnă de ele; durerea arzătoare a cumplitelor răni inflamate, din care parcă s-ar revărsa foc în trup… Nu, nu poţi să-Ţi închipui toate acestea… Nu poţi să-Ţi închipui nici nesuferita durere surdă, ce Te secătuieşte, din jurul inimii, cârceii din mădularele pironite, setea arzătoare dinaintea morţii!..

Gândeşte-Te: unde Te duci şi ce Te-ai hotărât să faci? Îţi ajung puterile ca să rabzi toate acestea până la capăt? Dacă nu-Ţi ajung? Cu ce ruşine Îţi vei acoperi lucrarea dacă în ultima clipă Te vei clinti din hotărârea Ta, Te vei lăsa biruit de slăbiciunea omenească şi vei trăda scopul pentru care ai trăit şi căruia i-ai slujit! Şi ce dreptate vor avea slabii Tăi ucenici să se îndoiască de Învăţătorul lor şi să fugă de la El care încotro la prima încercare grea! Şi atunci, nu ar fi mai bine să Te laşi dinainte păgubaş, sau nici măcar să nu Te laşi păgubaş, ci doar să Te abaţi puţin, să Te fereşti de chinuri – să Te fereşti din prevedere, din chibzuinţă, din dorinţa de a aduce folos lucrării Tale?! Şi pentru cine să pătimeşti? Pe cine vrei Tu să mântuieşti? Pe oamenii aceştia îndrăciţi, care Te-au osândit la răstignire? Pe mincinoşii aceştia, pe călcătorii aceştia de jurământ, care au grăit clevetiri împotriva Ta? Pe aceşti nebuni plini de răutate, care Te-au urât pentru simplul fapt că propovăduieşti dragostea? Dar merită ei aceasta? Oare merită ei măcar o singură picătură de sânge nevinovat, măcar un singur suspin smuls din pieptul unui om care suferă pentru ei? Nu… Nu merită aşa ceva, şi să nu aştepţi de la ei recunoştinţa.

Lasă-i în pace! Lasă această turmă de porci îndrăcită! Oricum este totuna, nu pot fi mântuiţi… Mai degrabă s-ar arunca într-o prăpastie, la pierzare sigură, dar după Tine nu vor merge… Vei spune: «Nu sunt toţi aşa!» Ba toţi sunt aşa! Tot neamul omenesc este aşa. Până şi ucenicii Tăi iubiţi! Du-Te şi uită-Te la ei, vezi ce fac şi cum îndeplinesc rugămintea Ta de a priveghea împreună cu Tine! Ei ştiu că acum Îţi este nespus de greu şi că ai atâta nevoie de sprijinul lor, de rugăciunea lor, de compasiunea lor! Dar du-Te şi uită-Te la ei, să vezi cum priveghează şi cum se roagă pentru Tine!”

Iar Mântuitorul S-a sculat şi, cu mersul încet al omului istovit de chinuri; S-a dus la ucenici. Dumnezeule mare! Ispititorul are dreptate. Da, ucenicii dorm adânc – dorm într-o clipă atât de groaznică!.. „Simone, se aude glasul lin şi trist în care răsuna un reproş blând, dormi? N-ai avut tărie ca să veghezi un ceas? Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită, căci duhul este osârduitor, dar trupul neputincios.”

Citiți a doua parte a articolului

Citiți și:
Chipul cel adevărat al acordului dintre voia omului și Voia lui Dumnezeu
Avva Efrem Filotheitul: «Când aveţi o suferinţă mare, rugaţi-vă să se facă doar voia lui Dumnezeu»

yogaesoteric
21 aprilie 2022