Maghernița. Despre locurile în care omul își dezvăluie, fără să știe, chipul lăuntric

Motto: „Căci unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră.” (Matei 6, 21)

Există, în aproape fiecare oraș al lumii, câte un loc pe care ghidurile turistice îl ocolesc. Uneori este un cartier întreg, alteori doar câteva ulițe rămase între clădiri moderne, ca o fotografie uitată dintr-o altă epocă. Acoperișuri peticite, garduri improvizate, ziduri strâmbe, curți în care s-au adunat, de-a lungul anilor, obiecte fără rost și amintiri fără ordine. Aerul are un miros aparte, amestec de fum, umezeală, lemn putred și vechi obiceiuri. Până și zgomotele par diferite. Totul vorbește despre o lume care nu mai construiește, ci doar supraviețuiește.

Și totuși, aceste locuri nu dispar.

Ele trec peste incendii, peste demolări, peste planuri urbanistice și promisiuni electorale. Ele reapar mereu, de parcă ar avea o voință proprie. Dar adevărul este altul. Nu maghernițele au instinct de supraviețuire. Ci omul care se simte mereu acasă în ele.
Și aici apare o primă importantă întrebare:
de ce există oare oameni care iubesc maghernița?

Nu din lipsă de bani. Nu din neputință. Ci dintr-o absconsă familiaritate cu dezordinea, cu improvizația și cu provizoratul. Există oameni care se simt total neliniștiți în fața ordinii. Fac atacuri de panică în relație cu habitatul bine rânduit.
Curățenia îi obligă să se vadă pe ei. Frumosul le amintește cât s-au îndepărtat de frumusețea lăuntrică. Atâta cât mai pot vedea. Lumina scoate la iveală ceea ce întunericul ascunde cu totală îngăduință.
De aceea, pentru unii, maghernița nu este o întâmplare.
Este o opțiune.

Maghernița care se mută odată cu omul

Fenomenul devine însă cu adevărat tulburător atunci când înțelegi că maghernița nu mai locuiește doar în mahalale.
Ea s-a mutat.
Astăzi o întâlnești în cartiere noi, impecabile, o poți vedea într-un apartament de lux, într-o vilă spectaculoasă, într-un fost palat boieresc intrat pe mâna unui maghernițar, te poate întâmpina într-un ditai biroul cu pereți de sticlă sau în orice ansamblu rezidențial sclifosit. Fațadele pot fi noi, mobilierul poate fi foarte scump, iar tehnologia fără cusur. Și totuși, dincolo de toate acestea, respiră aceeași magherniță.

Pentru că maghernița nu ține de construcții.
Ea este înainte de toate o stare.
Poți avea mobilier italian și sufletul să-ți fie o cocioabă.
Poți conduce o limuzină de comandă, dar conștiința să-ți fie tot o mahala.
Poți purta haine de la cei mai iscusiți croitori, dar căptușelile tale să fie din cârpe ordinare. Adică înăuntrul tău să domnească aceeași improvizație, aceeași lipsă de măsură, aceeași incapacitate de a iubi frumosul.

Există oameni care își mută mahalaua odată cu ei.
Oriunde ajung.
Ea translează în limbajul lor, în gusturile lor, în muzica pe care o ascultă, exagerat numită muzică. Mahalaua se exprimă în felul în care își cresc copiii, în conflictele pe care le provoacă, în modul în care privesc și relaționează cu lumea și cu oamenii.

Maghernița a devenit pur și simplu o adevărată cultură.
O cultură a provizoratului și a derizoratului permanent.
O cultură a gălăgiei foanfe și fără niciun rost.
A acumulării de fel de fel de boarfe și de calabalâcuri fără urme de estetică.
Lipsa oricărei măsuri cu excepția improvizației ridicate la rang de filosofie de viață.

Psihologii spun că omul caută instinctiv ceea ce îi este familiar, chiar și atunci când acel aspect l-a făcut să sângereze.
De aceea, transformarea este atât de grea. Ordinea cere disciplină. Frumosul cere educație. Curățenia cere grijă. Adevărul cere curaj.
Maghernița nu cere nimic.
Ea te primește așa cum ești.
Ba chiar îți șoptește că nu este nevoie să te transformi.
Probabil că aceasta este una din primele trei dintre cele mai subtile ispite ale existenței.

De la cocioabă la civilizație

Civilizația nu începe cu asfaltul.
Nici cu arhitectura.
Nici cu fațadele baroc sau de interminabile termopane.
Ea începe undeva în adâncul omului. În suflet. Acolo unde, în mahala, se vorbește doar prin cântece.
Probabil că de aceea există atâtea orașe splendide locuite de oameni atât de nefericiți și atâtea sate modeste în care simți că intri într-o împărăție a păcii.

Nu pereții transformă omul.
Omul ar putea să transforme pereții.
Casa începe să semene cu sufletul celui care o locuiește, iar orașul a început, încetul cu încetul, să semene cu sufletele celor care îl călăresc cu bicicletele și cu ghiozdanele unsuroase cărând mâncare.

Cea mai mare problemă a lumii moderne nu este existența maghernițelor.
Ci faptul că am învățat să le ascundem atât de bine, încât au ajuns să pară elegante.
Le-am îmbrăcat în sticlă, în oțel, în mobilier minimalist, în reclame și în tehnologie. Dar, uneori, sub această poleială respiră aceeași sărăcie de sens, aceeași lipsă de măsură și mai cu seamă aceeași neputință de a locui cu adevărat într-o lume frumoasă.

Dumnezeu l-a așezat pe om într-o incomparabil de frumoasă grădină.
Nu într-o magherniță.
Și grădina aceea era mai mult decât un loc. Era chipul unei armonii dintre om, lume și Creator.
De fiecare dată când omul a pierdut această armonie, a construit altceva. Mai întâi în suflet. Apoi în jurul lui.

Marile renașteri ale lumii nu au început niciodată cu cărămida, nici cu cimentul și nici cu marile proiecte urbanistice.
Au început întotdeauna cu restaurarea sufletului omenesc. Pentru că atunci când omul își redescoperă frumusețea lăuntrică, începe, fără să-și dea seama, să o așeze și s-o lase peste tot pe unde trece. Iar când sufletul se ruinează, nici cel mai strălucitor oraș nu este mai mult decât o magherniță poleită.

Toate prăbușirile marilor civilizații au început în același fel și în același loc: nu în construcții, ci în suflete.
Restul a fost doar arhitectură.

Acesta este adevăratul examen al unei civilizații autentice: nu câte palate reușește să ridice, ci câte maghernițe va face să nu mai existe în inimile oamenilor.

Așa.

Autor: Cornel Constantin Ciomâzgă

Citiți și:
O radiografie a lumii în care trăim ‒ boala nevăzută a veacului nostru ‒ cum a ajuns omul să se îndoiască de toate și ce se petrece cu o lume care își pierde încrederea, credința și iubirea
Misterul unor sunete. Sau despre civilizația care și-a pierdut armonia

yogaesoteric
20 iulie 2026