Mai mult decât dragoste. O radiografie a căsniciei fericite
O zicală spune că fiinţa alături de care alegem să ne petrecem viaţa este cel mai apreciată în două etape ale vieţii: înainte de căsătorie și după funeralii. Din păcate, proverbele și zicătorile ţintesc o realitate zugrăvită fidel și de statistici, care arată că dragostea se ponosește destul de repede în multe dintre căsnicii. Dar poate că aceasta este și o parte din problemă – faptul că supralicităm dragostea, tratând-o ca pe un ingredient cu puteri magice.
Recent, o analiză Frames ne-a dezvăluit faptul că, pe un fundal al descreșterii numărului celor care ajung la ofiţerul stării civile, România se plasează pe locul al doilea în Uniunea Europeană la numărul de căsătorii. În plus, datele arată și o scădere a numărului de divorţuri faţă de acum 30 de ani, indiciu că, pentru români, căsătoria încă mai contează.
Ce-i drept, longevitatea căsătoriilor nu spune neapărat totul despre calitatea lor, deși acesta poate fi un indiciu că soţii au găsit acolo mai multe motive să rămână decât să plece. Numai că a rămâne de dragul celuilalt este, de departe, un obiectiv care reclamă mai mult efort, pentru că o iubire care nu se stinge de-a lungul vremii este ceva frumos și greu de construit deopotrivă.
„Căsătoria e un loz în plic” – se spune, iar ideea o regăsim de multe ori, în alte forme, la mulţi dintre cei resemnaţi de izul de nefericire al căsniciei lor sau a apropiaţilor. O teorie care ne absolvă de toată responsabilitatea alegerilor noastre, dar și de eforturile pe care (nu) le facem pentru a salva relaţia din nămeţii în care se mai întroienește de-a lungul vremii. Ideea că unii trag un loz norocos, iar alţii nu, are de-a face cu modul în care ne raportăm la fiinţa iubită și la căsnicie, o teorie la care vom reveni mai târziu.
Ce ne ţine împreună?
Trăinicia căsniciilor din anturajul nostru afectează semnificativ longevitatea căsătoriei noastre, au constatat cercetătorii.
Riscul de divorţ scade cu cât este mai mare tranzitivitatea reţelei sociale a unui cuplu căsătorit (prietenii cuplului sunt, la rândul lor, prieteni între ei) și crește cu cât poziţia cuplului este mai periferică în reţeaua respectivă. Un studiu longitudinal mai vechi a constatat că integrarea comunicativă (gradul de integrare a subiecţilor într-o reţea mai mare) are un ușor efect nefast asupra divorţului pentru cei căsătoriţi de mai puţin de 7 ani, dar și că lipsa divorţului la membrii grupului de referinţă reduce probabilitatea de divorţ, indiferent de numărul anilor de căsnicie. Studiul a arătat că, dimpotrivă, prezenţa divorţului în rândul prietenilor și al fraţilor unei persoane crește riscul acesteia de divorţ.
De asemenea, divorţul parental poate crește probabilitatea de destrămare a căsniciei copiilor, tendinţă care se agravează în cazul în care ambii soţi au părinţi divorţaţi. Riscul de divorţ în primii 5 ani de căsnicie a crescut cu 70% în rândul femeilor ai căror părinţi divorţaseră.
A ascunde sub preș greșelile fiinţei iubite nu reprezintă întotdeauna un punct bun de pornire a căsniciei și nici de funcţionare armonioasă a acesteia, sugerează un studiu din 2012, care a analizat contextele în care relaţiile rezistă sau eșuează. Studiul a constatat că disconfortul unei discuţii aprinse, dar oneste poate fi benefic pentru sănătatea celor doi, dar și un mijloc eficient de a transmite că un anumit comportament este inacceptabil.
Un sondaj efectuat de Centrul de Cercetare Pew a arătat că împărţirea sarcinilor gospodărești reprezintă un ingredient al căsniciei de succes pentru 62% dintre americani, după fidelitate (93%) și o relaţie amoroasă bună (70%). Faţă de anul 1990, când 47% dintre americani credeau că distribuirea echitabilă a treburilor casnice este o condiţie a căsătoriilor fericite, acest element a crescut în importanţă așa cum nu a făcut-o niciun alt element de pe listă.
De fapt, și modul în care soţii reușesc să distribuie echitabil efortul emoţional (emotional labor, engl.) întărește sau erodează relaţia. Termenul se referă la efortul subestimat și adeseori invizibil de a face alte persoane să se simtă confortabil și a fost creat de sociologul Arlie Russell Hochschild în 1983, descriind iniţial responsabilitatea celor care lucrează cu publicul de a le induce clienţilor emoţii binefăcătoare (așa cum o fac, de pildă, însoţitorii de zbor).
În prezent, termenul a fost preluat pentru a descrie eforturile depuse de soţi pentru a menţine o gospodărie funcţională, îndeplinind sarcini precum conversaţiile delicate, supravegherea copiilor, interacţiuni cu rudele sau rezolvarea treburilor casnice. Atunci când un soţ preia toată această muncă emoţională (și în general este vorba de femei, spune Hochschild, pentru că ele tind să preia iniţiativa de a îmbunătăţi viaţa emoţională a celorlalţi) apare un dezechilibru în relaţie, iar conflictele sistematice pot urma dacă acesta devine tiparul de funcţionare a familiei.
„Uneori poate fi dificil pentru soţi să descopere care este cauza conflictului. Ei doar simt că lipsește ceva din relaţie, că nu mai sunt la fel de fericiţi ca în trecut și că sunt mereu în dezacord, dar nu ajung niciodată la o soluţie”, punctează psihoterapeuta Desirée Robinson.
Astfel, când dezechilibrul legat de efortul emoţional se mărește, rezultatul se traduce în „oboseală, burnout, apatie, resentimente și chiar dispreţ”, spune psihologul Candice Hargons, profesor la Universitatea din Kentucky. Într-un final, soţul care desfășoară cea mai mare parte a muncii emoţionale poate ajunge să joace rolul de părinte al celuilalt, paralel cu infantilizarea celui din urmă, ceea ce afectează relaţia, inclusiv pe plan amoros, explică psihologul. Pentru rezolvarea acestui dezechilibru, poate fi de ajuns ca soţii să discute despre ce anume îi împovărează și să facă liste cu sarcinile care îi revin fiecăruia, dar alteori poate fi necesară intervenţia terapeutului.
„Frumuseţea dinamicii de cuplu este că, dacă o persoană se transformă, cuplul se transformă”, punctează psihologul Candice Hargon.
De la destin la dezvoltare
Direcţia spre care se îndreaptă o relaţie are de-a face cu ceea ce specialiștii numesc „teoriile implicite ale relaţiei”. Este vorba, de fapt, despre ipotezele noastre asupra căsniciei, la care cei mai mulţi dintre noi nu se gândesc în mod explicit, dar care determină modul nostru de a răspunde la dificultăţile cu care ne confruntăm în relaţie.
Unii oameni cred că relaţia ţine pur și simplu de destin, explică psihologii Eva Wunderer și Klaus Schneewind. Aceasta înseamnă că cei doi se potrivesc sau nu, așa că, atunci când mariajul începe să scârţâie, tind să abandoneze, convinși că, dacă soţul sau soţia ar fi jumătatea lor, aceste conflicte nu și-ar găsi locul. Cei care privesc relaţia ca destin au destul de puţină încredere în capacitatea unei perechi de a crește și de a se dezvolta împreună.
„Optimizatorii” nu se prevalează de potrivirea iniţială a partenerilor, pentru că ei cred în dezvoltare, iar acest aspect îi face să se raporteze într-un mod benefic la relaţie. Ei consideră că provocările constituie o șansă, nu se simt ameninţaţi de conflicte și tind să se apropie de contrapartea lor mai degrabă decât să se îndepărteze, ceea ce face ca relaţiile lor să fie cele mai fericite.
Pe lângă încrederea în capacitatea cuplului de a evolua, ochelarii roz cu care ne privim relaţiile sporesc satisfacţia maritală, arată studiile întreprinse de cercetătoarea Sandra Murray. Chiar dacă tindem să analizăm realist trăsăturile fiinţei iubite, supraevaluarea soţului/soţiei (transfigurarea) este, de fapt, cheia fericirii. Cei care își văd soţii într-o lumină mai bună decât se descriu aceștia, minimalizându-le defectele, au mai puţine conflicte maritale și se declară mai satisfăcuţi de relaţia lor. Conflictele nu slăbesc neapărat o relaţie, ba chiar o pot face mai solidă, dacă modul în care sunt rezolvate ţine cont de niște principii importante.
Împlinind nevoile fiinţei iubite
Oricare ar fi particularităţile fiinţei iubite pe care ne-o alegem, aceasta va avea întotdeauna 3 nevoi esenţiale, scrie Tim Kimmel, fondatorul organizaţiei Fammily Matters. Este vorba de nevoia de a ne ști în siguranţă, nevoia de semnificaţie (nevoia de a ști că avem o valoare intrinsecă) și de nevoia de a avea speranţa că vom putea gestiona dificultăţile cu care ne vom confrunta în viaţă. Ne căsătorim cu fiinţe care au indicatoarele acestor nevoi interioare îndreptate spre plin sau mai degrabă spre gol, după cum noi înșine avem împlinite aceste nevoi în diferite grade, spune Kimmel, descriind modul în care putem contribui la înflorirea perechii noastre.
Este vorba de a celebra unicitatea fiinţei iubite, în loc de a respinge bagajul de trăsături și abilităţi cu care acesta vine în relaţie. Pentru a ne simţi în siguranţă avem, de asemenea, nevoie să primim în mod constant afecţiune și să funcţionăm ca o echipă cu fiinţa iubită.
Nimeni nu se simte în siguranţă dacă nu-i sunt acceptate aspectele care îl definesc, de la trăsăturile fizice la cele de personalitate.
Ambii iubiţi au nevoie de semnificaţie, dar este dificil să construiești în celălalt sentimentul valorii dacă te simţi tu însuţi neînsemnat, punctează Kimmel, definind semnificaţia drept „perspectiva sănătoasă asupra a ceea ce ești și ai de oferit”. De fapt, sentimentul că noi contăm și că viaţa noastră are valoare și scop ne ajută să iubim și să ne lăsăm iubiţi, în timp ce sentimentul că suntem neînsemnaţi ne poate face iritabili, cicălitori, plini de amărăciune. Niciunul dintre cuplurile pe care le-a consiliat pentru că ajunseseră în pragul divorţului nu avusese, de-a lungul relaţiei, preocuparea de a-l face pe celălalt să se simtă valoros, conchide Kimmel.
Nu putem funcţiona fără speranţă, nici singuri, nici în cuplu, spune fondatorul Family Matters, explicând că există o serie de indicatoare pentru gradul de tărie interioară a unui mariaj: Tratează o modificare de plan ca pe o normalitate sau ca pe un moment de criză? Cei doi se gândesc la necunoscut ca la un factor de risc sau ca la o provocare? Abordează pericolele cu încredere în Dumnezeu sau trăiesc cu teama de orice ar putea merge rău?
Este surprinzător că atât de multe căsătorii eșuează în ciuda beneficiilor pe care le aduce viaţa în doi și a elementelor care ar fi necesar să ţină cuplul unit, notează psihiatrul american Aron Beck în cartea sa, intitulată sugestiv Iubirea nu este de ajuns.
Ceea ce ne ţine împreună nu sunt doar legăturile pe orizontală, oricât de solide ar fi ele, ci mai ales relaţia noastră cu Autorul căsniciei. „Funia împletită în trei nu se rupe ușor”, ne asigură Eclesiastul.
Legătura noastră cu fiinţa iubită este „o versiune intensificată” a aceleia pe care o avem cu Dumnezeu, iar aceasta din urmă este posibilă doar pentru că suntem trataţi în fiecare zi cu har, ne amintește Tim Kimmel. În general, relaţiile umane nu pot funcţiona fără har, iar căsniciile, cu atât mai puţin. Un motiv în plus ca să verificăm, atunci când ne inventariem plusurile și minusurile relaţiei, dacă termostatul harului mai este funcţional.
Citiţi şi:
Abuzul emoţional, ucigașul invizibil al relaţiei de cuplu
8 motive să alegi să ai o relație de cuplu durabilă cu o femeie cu un caracter complex
yogaesoteric
20 decembrie 2020