Marele eminescolog Dimitrie Vatamaniuc: „Eminescu a avut o concepție profund creștină în toată opera sa” (II)

Citiţi prima parte a articolului

„Cestiunea evreiască” și socialismul condamnat din publicistica lui Eminescu au dat de furcă regimului ateist

Pe când se împlinea aproape un veac de la moartea sa, în plină dictatură comunistă, publicistica eminesciană a stat în așteptare pentru a vedea lumina tiparului vreme de trei decenii. În acest răstimp, a fost tipărită doar „o culegere modestă, cu câteva articole ciuruite de croșete”, spune interlocutorul nostru în prefața acelei culegeri.

Maria Stanciu: Domnule academician Dimitrie Vatamaniuc, în anul 1977, colectivul pe care l-ați condus a dat cititorului mult așteptatul volum IX, cel care cuprindea publicistica lui Mihai Eminescu, de dinainte de a ajunge la ziarul Timpul, în octombrie 1877. Ce perioadă are în vedere?

Dimitrie Vatamaniuc: Volumul IX cuprindea publicistica lui Eminescu din perioada studiilor universitare de la Viena și din perioada de la Curierul de Iași, respectiv, mai 1876 – octombrie 1877. El cuprinde articole apărute în gazete precum Albina, Familia, Federațiunea, Convorbiri literare și Curierul de Iași. În 1977 când a apărut Volumul IX de Publicistică, a fost privit drept unul care aduce noutate, fiindcă publicistica eminesciană nu era cunoscută. Nu se cunoșteau decât câteva articole din această perioadă, restul, totul, era contribuție nouă.

M.S.: Ne spuneați că trimiterea în librării a volumului IX a fost întâmpinată de marea supărare a lui Moses Rosen, rabinul șef al Cultului Mozaic. Până la urmă, ce era atât de supărător în publicistica lui Mihai Eminescu „în cestiunea evreiască”? De ce s-a produs atâta necaz în unele cercuri din România anului 1977 și după?…

D.V.: Acest volum (dar și următorul, volumul X) conține și câteva articole despre comunitatea evreiască din România celei de-a doua jumătăți a veacului al XIX-lea și, deci, publicistica lui Eminescu, când este „judecată”, este necesar să fie așezată în contextul celei de-a doua jumătăți a veacului al XIX-lea. Eminescu nu a avut treabă cu evreii. Eminescu a avut treabă cu „Alianța Israelită” care era o organizație internațională ce funcționa în Germania și care intervenea în treburile noastre interne. Și atunci, ca orice gazetar care se respectă și care este preocupat de nealterarea ființei naționale românești, Eminescu a protestat împotriva Alianței Israelite sub diferite forme…

M.S.: Să revenim asupra contextului. După terminarea Războiului de Independență, în mai 1877, marile puteri europene s-au întrunit în mai multe rânduri, pentru a recunoaște Independența României. În iunie 1878, prin Tratatul de la Berlin, Germania impunea Principatelor Dunărene prin articolul 44 al amintitului tratat – (sub pretinsa mască „a umanitarismului și a lipsei de toleranță religioasă” invocată de izraeliții din România) – acordarea cetățeniei române evreilor care erau trimiși forțat din Germania în România. Ba mai mult. La fel se propunea rezolvarea problemei și cu evreii persecutați și trimiși la noi din Rusia și Polonia. Care a fost atitudinea gazetarului Mihai Eminescu, pe atunci, redactor la ziarul Timpul, cotidian al opoziției conservatoare?

D.V.: Eminescu a susținut modificarea Articolului 7 din Constituție, cerere formulată și de Germania, ca o condiție la recunoașterea Independenței, însă Eminescu a susținut ca acordarea cetățeniei române izraeliților să se facă persoană cu persoană, nu în masă, cum propunea Germania. Eminescu, în publicistica sa, combate cu vehemență „teoria umanitaristă”, „cu desăvârșire neadevărată” susținută de Alianța israelită, care pretindea că în România ar exista „români izraeliți, români de confesiune mozaică”.

M.S.: Și continuă gazetarul de la Timpul… „Nu voim a recunoaște, de vreme ce e neadevărată și ni se impune vederea aceasta anormală prin Tratatul de la Berlin. Nu există dar români izraeliți, pentru că nu există izraeliți care să vorbească românește în familiile lor și nu există izraeliți care să intre în relații de căsătorie cu românii”…

D.V.: Cine are răbdare să citească toate aceste articole, și un ziarist are această datorie, va înțelege că Eminescu a ținut piept cu fruntea sus în fața presiunilor Alianței izraelite din Germania, subliniind că este „ciudat în a vedea susținându-se”, în mod fals, că „Principatele românești încetaseră ca din senin (de când cu Tratatul de la Berlin) a mai fi ceea ce au fost sute de ani de-a rândul, adică un azil de toleranță, și deveniseră deodată vatra zelotismului religios și a unei înverșunate discuțiuni asupra marginelor în cari trebui admisă sau nu legea lui Moisi”. Acesta este un răspuns pe care Mihai Eminescu îl dă (în 10 iulie 1879) ziarului „Fremdenblatt, un oficios din Viena”, care se ocupa de „cestiunea izraelită din România” și care dezinforma frecvent, făcând ca lumea diplomatică a Europei „să fie atât de rău informată”, în numele unui fals umanitarism. Dezinformarea Alianței izraelite din Germania contribuie, scrie Eminescu, „a întări fabula despre persecuțiunile religioase din România”, și „a ne face jertfa unei false mistificațiuni și a unei minciuni etnologice”. Deci, Eminescu gazetarul nu a făcut altceva decât să ceară marilor puteri europene să privească „cestiunea izraelită” din Principatele Dunărene asemenea celorlalte state din Peninsula Balcanică. De altfel, așa a și fost soluționată „chestiunea evreiască”, iar Articolul 7 din Constituție a căpătat forma care fusese propusă de Eminescu în cadrul dezbaterilor din ziarul Timpul, fără a face din poporul român „jertfa unei mistificațiuni”.

M.S.: Ce răspuns dați celor care scot publicistica lui Eminescu din contextul vremii și îl văd pe gazetar drept un antisemit?

D.V.: Antisemitismul lui Eminescu este o „vină de dânșii inventată”, ca să răspund cu „armele” lui Eminescu. Cine are răbdare să citească nenumăratele articole pe care le-a scris Eminescu la ziarul Timpul (între octombrie 1877 și iunie 1883) – ca reacție la pretențiile Germaniei și ale „Alianței izraelite” (cu sediul în Germania) – va înțelege că Eminescu este un Mare Român și un gazetar care s-a documentat meticulos și care nu a înclinat balanța și condeiul în funcție de pretențiile și presiunile regimurilor care s-au perindat în timpul său. Publicistica lui Eminescu are ponderea cea mai mare ca extindere și relevă un luptător pe tărâm social și politic, el este un Gazetar cu o înaltă conștiință civică. Dar, dincolo de cantitate, rămâne cuvântul cu putere al gazetarului Eminescu, care a dat frisoane nu numai contemporanilor său, neiubitori de pământ românesc și de valorile cultural-spirituale românești, ci i-a deranjat și pe exponenții fostului regim comunist.

M.S.: O altă „mistificație” este cea legată de faptul că Eminescu ar fi cochetat cu ideile socialiste și că ar fi fost chiar „precursorul” socialismului?!, după unele creiere… Domnule academician, după o viață de cercetare a manuscriselor și a articolelor publicate de Eminescu, la ce concluzie ați ajuns?

D.V.: Cum bine ați observat și aici avem de-a face cu o mistificație. Ca publicist la Timpul, unde o vreme a fost chiar redactor șef, firește Eminescu a scris despre toate aspectele vieții social politice din vremea sa. Nimeni înaintea sa și după el nu a criticat cu mai multă vehemență corupția, ignoranța, nepotismul, lipsa de merit în promovarea ierarhică socială… În privința socialismului, Eminescu are câteva articole în care face referire la socialism, dar situația nu este deloc cum o prezintă mistificatorii din ultimele decenii; este exact invers.

M.S.: Vă rugăm să exemplificați…

D.V.: Este, de pildă, un articol despre frații Nădejde – aceștia erau socialiști – dar aici Eminescu spune clar: „Socialismul este o mare nenorocire pentru țară. Socialismul înseamnă moartea cultului, întoarcerea în primitivism”. La tipărirea publicisticii eminesciene în vremea fostului regim, acest articol mi-a fost respins în repetate rânduri, până ce cineva – tot din cei de sus din vremea perioadei comuniste – mi-a sugerat să găsesc ceva… imaginar și să nu mai vorbim despre socialism în acești termeni nefaști. „Vorbește despre socialismul utopic!”, mi-a recomandat acea persoană. „Așa că la învățământul politic ăștia mai află câte ceva despre socialismul utopic. Zice: Găsește ceva din Marx, din Lenin, ca să blindezi acest articol și să apară!…”

M.S.: Să înțelegem că aceasta este explicația parantezelor de la câteva articole eminesciene, cu referire la socialism, din volumele tipărite până în 1989?

D.V.: Da… Numai acordând un anumit spațiu socialismului utopic, dar care nu avea nicio legătură cu amintitul articol semnat de Eminescu, am putut salva și tipări publicistica lui Mihai Eminescu. Și neavând altă soluție în fața cenzurii celor două cabinete, am scos articolul din contextul de atunci (cel în care era vorba despre socialism, despre care Eminescu spune că „înseamnă moartea cultului, întoarcerea în primitivism”) și l-am plasat undeva în trecut. Așa am putut salva și publica miile de articole din publicistica eminesciană din volumele care au urmat volumului IX.

M.S.: Însă Dumnezeu v-a dat timp ca să reveniți, să revizuiți ediția și să retipăriți Integrala Eminescu în 2011…

D.V.: Da. În ultima ediție revizuită și apărută în 2011, am scos acest balast despre socialismul utopic. Mai este un articol despre socialism în care se spune că cine „se ocupă de problemele sociale este neapărat numit socialist”. Fals! A te ocupa de partea științifică a socialismului nu înseamnă că ești socialist!… Dar, așa au trecut toate textele eminesciene de cenzura comunistă. Însă acest aspect nu s-a aflat numai în puterea mea, ci s-au găsit oameni care au dorit cu adevărat să se tipărească „Opera Integrală Eminescu” și pentru asta Îi mulțumesc lui Dumnezeu. Eu am fost doar un executant… Când însă am preluat retipărirea ediției din 2011, am eliminat acele anomalii.

Lumini și umbre în relația Eminescu-Maiorescu

M.S.: Domnule academician Dimitrie Vatamaniuc, în 16 februarie 1880, Partidul Conservator s-a scindat, iar în fruntea conservatorilor ajunge Emanoil Costache Epureanu. Care a fost atitudinea gazetarului Eminescu în comparație cu a politicianului și avocatului Maiorescu?

D.V.: Epureanu întocmește noul Program al partidului care viza îndeosebi rezolvarea „cestiunii evreiești”, problemă de care Titu Maiorescu (și P.P. Carp) se distanțează, justificându-și atitudinea cum că „Epureanu nu era persoana cea mai indicată să-i reprezinte…” Din presa vremii reiese că cei doi „stau în expectativă”, în vreme ce Th. Rosetti, dar și Eminescu – care în calitate de redactor edita cotidianul Timpul – se alătură lui Epureanu. Se observă din presa vremii, dar și din alte surse că atitudinea lui Epureanu și poziția lui Eminescu veneau să clarifice poziția Partidului Conservator în problema recunoașterii Independenței de Stat a României de către marile puteri. De altfel, acum i se încredințează lui Eminescu conducerea cotidianului Timpul, când începe cea de-a doua perioadă a activității lui Mihai Eminescu ca gazetar.

M.S.: Cum l-ați perceput pe Mihai Eminescu în relația cu Titu Maiorescu, după mai bine de patru decenii de cercetări?

D.V.: În primul rând să ne raportăm la relația dintre cei doi așezând-o în contextul vremii. Maiorescu a avut concepția că „statuia” unei personalități este mai bine pusă în lumină dacă este înconjurată de alte statui, spre deosebire de astăzi când fiecare cercetător – poetaș sau scriitor – se consideră că poate fi mare, dacă-i pustiu în jurul lui!… Aceasta era concepția lui Titu Maiorescu și eu asta vă spun… La acea vreme, Maiorescu a adunat în jurul lui pe scriitorul Ioan Slavici, pe Mihai Eminescu (care a ajuns la ziarul Timpul în octombrie 1877), pe Ion Luca Caragiale și alții de mai mică importanță, dar care au fost în jurul lui „statui” mai mari, „statui” mai mici. În acest context, Maiorescu joacă un rol esențial în viața lui Eminescu și din această perspectivă suntem în următoarea situație – viața lui Mihai Eminescu durează din 15 ianuarie 1850 și până în 15 iunie 1889; atâta este viața lui Eminescu.

M.S.: Iată vocația geniului ca în timp relativ mic să lași în urma ta semne nemuritoare… Cine sunt apropiații lui Eminescu care ne dau relații pertinente despre el?

D.V.: Fizic, Eminescu nu mai este printre noi, dar – dincolo de opera sa – „Luceafărul Poeziei Românești”, cum l-a numit Patriarhul Miron Cristea (Elie, pe numele de mirean), este printre noi prin contemporanii lui. Unul dintre contemporanii lui este Titu Maiorescu care l-a avut în preajma lui, l-a susținut la studii, bineînțeles – până la un punct. Deci, Maiorescu este acela care, într-o primă ipostază, l-a susținut pe Eminescu. Tot Maiorescu a preluat manuscrisele lui Eminescu…

M.S.: Și le-a ținut la el din 1889 și până la începutul următorului veac…

D.V.: Le-a păstrat până în anul 1902. Aici vreau să vă spun că Maiorescu s-a făcut vinovat că și-a însușit manuscrisele lui Eminescu. Și Matei, fratele lui Eminescu, avea dreptate să reclame manuscrisele, dar Maiorescu era om politic și pe deasupra era și avocat…

M.S.: Înțelegem că Maiorescu era un om influent cu diverse interese politice și cu un tată care fusese (la Viena) în slujba Imperiului Austro-Ungar…

D.V.: Maiorescu știa foarte bine să se pună la adăpost și în momentul în care a donat manuscrisele la Academia Română a spus că aceste manuscrise „i-au fost donate lui de Eminescu, în diferite timpuri”. Dar nu există niciun document în această privință, deși avem un argument decisiv… Și noi astăzi închidem ochii pentru acest abuz de proprietate și spunem că Maiorescu are marele merit de a fi păstrat această imensă moștenire. Pe de altă parte, dacă manuscrisele ar fi intrat pe mâna lui Matei, fratele lui Eminescu, nu se știe ce se alegea cu ele. Deci, Maiorescu are meritul de a avea în jurul lui pe Eminescu printre „statuile” cu care s-a înconjurat. Maiorescu are meritul de a fi păstrat și donat manuscrisele și mai are meritul de a fi elaborat prima ediție a poeziilor lui Eminescu.

M.S.: Se vindea bine Eminescu la acea vreme?

D.V.: Din 1884 și până în 1913, „Poeziile” lui Eminescu s-au tipărit în unsprezece ediții, cu unele completări de la un an la altul. Este ediția din cultura română cu cea mai mare longevitate și care se află la baza tuturor textelor care s-au produs în germană, dar și în alte limbi, în această perioadă. Deci, iată încă un merit important al lui Maiorescu, dar între aceste merite care aduc aceste contribuții esențiale sunt și umbre…

Citiți a treia parte a acestui articol

Citiţi şi:
Adevăratul Eminescu
Mihai Eminescu este mai actual ca niciodată: Despre cum lucrează masonii împotriva Bisericii şi a naţionalismului

 

yogaesoteric
17 mai 2021