Mesajul unui britanic pentru români: «Aveți o ultimă șansă să luptați pentru țara voastră înainte să vă fie luată cu totul!»

Sir Julian Rose: „Marile corporații conduc, guvernele doar le urmează. Corporațiile, lanțurile de supermarketuri, guvernele și UE, toate fac parte dintr-un «Mare Club». Și tot ceea ce vor să obțină sunt bogăție și putere. Aveți o ultimă șansă! Încercați să vă controlați resursele până nu vi se iau din mâini!”

Sir Julian Rose. Un nume care spune multe la nivelul agriculturii europene. Un britanic provenit dintr-o veche familie de nobili luptă astăzi pentru apărarea micilor fermieri și pentru promovarea agriculturii tradiționale și ecologice. De altfel, este unul dintre pionierii curentului, transformându-și încă din 1975 domeniul Hardwick – o întreagă proprietate cu tradiție în Marea Britanie, într-o fermă care produce bio.

La nivel european, Sir Julian Rose luptă astăzi împotriva curentului periculos care distruge micile afaceri agricole, care acaparează terenurile agricole ale statelor din fostul bloc socialist. Și, în ciuda tuturor presiunilor, nu se teme să vorbească deschis și să îndemne fermierii și mai ales guvernele să ia atitudine în fața celor care urmăresc doar bogăția și puterea!

Vă oferim în continuare transcrierea unor fragmente din reportajul lui Andrei Ciurcanu de la În premieră:

Laurenţiu Baciu, preşedinte LAPAR:
„În orice comună te duci, la nivelul ăsta, poţi să te duci, să-ţi pună la dispoziţie hărţi, tabele cu unde găseşti proprietarii, cu adresele, cu număr de telefon, cu nu-ştiu-ce…
Bineînțeles că nu fac nimic gratis. Adică şi ei, băieţi fini, cer şi un comision. Şi bineînţeles că şi primarul, cel [pe] care îl alege satul pentru că este cel mai destoinic om şi care duce comunitatea aia spre viitor, ăla îl vinde! Nu-l interesează pe el că-l lasă pe amărâtul ăla fără rezistenţă… Nu-i nicio problemă…!”

Ilegalitate cu ilegalitate, hectar cu hectar, am ajuns într-o situaţie dramatică: peste 40% din terenul nostru arabil nu ne mai aparţine. Şi nu orice teren, ci cel mai fertil! E vândut şi arendat la companii din afara ţării într-un ritm ameţitor. În urmă cu doi ani, când a fost difuzat reportajul România sub asediu, suprafaţa înstrăinată era de 3 milioane de hectare. Cât judeţele Suceava, Botoşani, Iaşi, Neamţ şi Bacău însumate. Între timp am mai pierdut 2 judeţe: Vaslui şi Vrancea. Practic, România nu mai are control asupra unei suprafeţe egale cu regiunea Moldova. Iar asta, spun cei care înţeleg fenomenul, ne-a predispus la un mare pericol.

Laurenţiu Baciu, preşedinte LAPAR:
„A-ţi vinde pământul înseamnă să-ţi vinzi identitatea. Cam asta facem noi acum!”

Reporter: „O să vă acuze lumea că sunteţi naţionalist.”

Laurenţiu Baciu, preşedinte LAPAR:
„Da, domnule, sunt naţionalist! De ce n-aş fi?! E ţara mea! Ce, vrei să spui că neamţul nu-i naţionalist?! Vrei să spui că francezul nu-i naţionalist?! Da, sunt naţionalist! Îmi iubesc poporul, iubesc pământul ăsta… De ce nu?”

Asta au încercat să spună şi protestatarii din martie, că, dacă noi nu ţinem la noi, nimeni n-o va face. Dar au rămas cu promisiunile. Nouă luni mai târziu Claudiu Frânc încă mai aşteaptă discuţiile pe o lege care să susţină agricultorii autohtoni şi care să mai limiteze accesul străinilor la pământ românesc.

Claudiu Frânc, preşedinte ROPAC:
„Din păcate, nu se cumpără pământuri rele, ci cele mai bune pământuri din România. Uitaţi-vă, Câmpia de Vest, ce se întâmplă în Banat, ce se întâmplă în Bihor, ce se întâmplă deja în sudul României, ce se întâmplă în Transilvania… Încă Moldova este puţin mai scutită, dar şi acolo ajung. Sunt state membre care susţin financiar cetăţenii lor să vină să cumpere terenuri în România. De ce? Pentru că piaţa terenurilor agricole în România este foarte jos în comparaţie cu oricare stat din UE şi este jos din cauza sărăciei românului. Ţăranul ăla, când vede că e batjocorit sub toate formele, nu-i ia nimeni producţia agricolă din poartă, orice face i se dă în cap, nivelul de susţinere a activităţii agricole este unul din cele mai joase din UE. Şi atunci omul zice: «Pentru ce să mai ţin terenul…? Îl vând».”

Sylvia Kay, Transnaţional Institute:
„Vedem fonduri de investiţii specializate care au în spate grupuri bancare puternice care cumpără teren în România, fonduri de pensii. Sunt tot felul de afaceri dubioase cu terenuri, în care populaţia locală nu este informată sau este dezinformată în legătură cu tranzacţia. Găsesc situaţia foarte alarmantă.”

Ceea ce spune Sylvia Kay, unul dintre realizatorii studiului, e că, în multe cazuri, inclusiv companiile străine recurg la mijloace neortodoxe atunci când ne cumpără pământul.

Sylvia Kay, Transnaţional Institute:
„Unii localnici nu ştiau nici măcar că pământul lor a fost vândut şi au aflat abia mai târziu. Asta îmi arată că în aceste afaceri sunt implicaţi oficiali locali, mafioţi, speculatori. Cred că sunt implicaţi şi oficiali ai statului de la diferite niveluri. Am descoperit o reţea întreagă de investiţii unde era implicată o mafie locală.”

Iată un exemplu: suntem în Dobromir, judeţul Constanţa. Aici, în urmă cu 7 ani, un grup de străini a cumpărat pe nimic 800 ha de teren de cea mai bună calitate. Ca să iasă afacerea bine, spune fostul primar, au folosit nişte mafioţi locali, extrem de agresivi în tranzacţii, care au lăsat în urmă prăpăd.

Eugen Iliescu, fost primar, comuna Dobromir:
„Erau inşi din ăştia care mergeau la proprietari, le aflaseră adresele din primărie de aici unde stau prin Constanţa şi pur şi simplu îi stresau cu telefoane și se prezentau în uşa apartamentului sau la poarta casei.”

Au adunat astfel, din bucăţi mai mici, cele 800 de hectare. Şi pe fiecare ţăran în parte, ne spune un angajat al primăriei, l-au furat la bani.

Angajat primărie:
„Dacă preţul real al terenului era, să zicem, 20 de milioane, ei primeau 15 sau 10. Și se uitau la om, dacă era om prost, mai bătrân…”

Laurenţiu Baciu, preşedinte LAPAR:
„Problema proprietăţii în România ar fi trebuit să fie o problemă de CSAT. Pentru că pământul este un bun naţional. Şi nu poţi trece cu vederea ce se întâmplă cu pământul ţării tale. Dacă ar fi după mine! Dar, cum aţi văzut, alţii sunt acolo sus care au negociat.”

Şi au negociat foarte, foarte prost.

Andrei Ciurcanu, reporter În Premieră:
„În ţările din vestul Europei, subvenţia medie pentru un fermier este de 265 euro/ha. Germanul ia 300 de euro, în timp ce românul primeşte doar jumătate din această sumă (150 euro/ha). O să vă întrebaţi de ce este importantă subvenţia. E simplu: cu cât este mai mare subvenţia, cu atât ţara este mai prosperă, iar mâncarea mai ieftină. Să luăm ca exemplu Austria. O ţară de 3 ori mai mică decât România, care exploatează agricol 87% din suprafaţa ei. Cei 400.000 de fermieri produc mărfuri în valoare de 8 miliarde de euro pe an. Aici, subvenţiile sunt atât de bune încât un fermier îşi permite să hrănească 70 de oameni. Iar puterea de cumpărare a crescut substanţial. Dacă în 1970 un muncitor austriac muncea 11 minute pentru un litru de lapte, azi lucrează doar 4 minute. Bazându-ne pe salariul minim pe economie, noi, în România, muncim o jumătate de oră pentru acelaşi produs.”

Austriecii exportă anual produse agricole de 9 miliarde de euro! Şi sunt independenţi de importuri la carne, lapte și cereale. După cum ne spun cu mândrie, „Acest lucru ne asigură securitate. Într-o perioadă în care economia mondială traversează turbulenţe peste turbulenţe, hrana e preţioasă.”

Asta, teoretic, o ştim şi noi. Ne-a spus-o SRI într-o analiză ca un semnal de alarmă făcută în anul 2010. Suntem victime sigure şi-o să plătim din greu, pentru că investitorii străini nu vin la noi de dragul frumuseţilor naturale, ci profită de preţurile mici la terenuri, legislaţia laxă şi sărăcia deasă ca să-şi facă rezerve alimentare pentru zilele în care va lovi o criză mondială.

Laurenţiu Baciu, preşedinte LAPAR:
„Pământul ăsta, de pe el ne hrănim. Tu îl vinzi. Să nu aveţi impresia acum că teoria aia pe care o tot auziţi dumneavoastră şi de acum a devenit plictisitoare şi total aiurea cum că «Dom’le, dar nu pleacă cu pământul!…» Nu, mă, nu pleacă cu pământul, cum să plece..?! Dar pleacă cu ce obţine pe pământ! Şi tu tot flămând o să stai! O să te uiţi la pământul lui, că-i tot în hotarele României, dar atât! Aţi văzut o expansiune pe cumpărarea de teritorii în toată lumea asta. Păi toţi îl cumpără pentru hrană! Nu pentru altceva. Ce-am ajuns noi după 25 de ani? Să facem foamea în România! […] Uitați-vă la Polonia, care fac presiuni asupra parlamentului de interzicere a arendării terenurilor către străini!”

Într-adevăr, Polonia face presiuni. Şi încă insistent. La fel ca în România, după aderare, polonezii au fost şi ei asaltaţi de străini în căutare de pământ. Străini care până astăzi au cumpărat peste 200.000 de hectare. O suprafaţă de 20 de ori mai mică decât cea din România la o ţară mult mai mare decât a noastră. Şi totuşi, fermierii polonezi n-au aşteptat să ajungă în situaţia românilor.

În anul 2015, timp de 6 luni neîntrerupt au protestat în Varşovia faţă de înstrăinarea terenurilor. Şi-au părăsit familiile, animalele, s-au urcat în tractoare şi au plecat să ceară socoteală guvernanţilor. Pentru ei, se pare, pământul chiar e sfânt.

Marcin Grzadko, fermier:
„Pământul… Pământul este singurul bun permanent. Pământul este ceea ce ne face să fim oameni. Suntem legaţi de el, îl lucrăm și el ne hrăneşte. Ştim toţi că putem trăi fără curent, fără combustibil, fără materiale pentru haine, fără tot felul de mărfuri. Dar dacă nu avem pământul, nu avem pe ce să cultivăm, nu avem nicio felie de pâine. Flămândul nu se satură cu o maşină, cu o haină sau cu altceva. Pământul este un organ dătător de viaţă care face ca şi noi să fim în viaţă.”

Marcin a fost cel care a deschis protestele. Sus, pe tractorul cu care îşi cultivă cele 300 ha de pământ, a condus armata de fermieri. Spune că nu putea face altfel. Trebuie să apere viitorul copiilor lui pentru că pământul, odată vândut, nu mai poate fi recuperat niciodată.

Marcin Grzadko, fermier:
„Poate că nu sunt conştienţi că au greşit, că le-au făcut rău copiilor și nepoţilor lor, generaţiilor următoare. Cel mai rău e că statul – polonez, român, oricare – şi cei de la guvernare nu-și asumă responsabilitatea pentru ceea ce se întâmplă cu pământul. Este foarte important rolul guvernului şi al societăţii”.

Ba mai mult, ne spune un alt fermier, guvernanţii polonezi, la fel ca și cei români, au ajuns să-i avantajeze pe străini în detrimentul propriilor cetăţeni.

Jaroslav Kusyk, fermier:
„Noi am protestat în primul rând pentru că eram trataţi ca nişte cetăţeni de categorie inferioară. Fiindcă străinii puteau să dobândească teren, dar noi eram împiedicaţi să arendăm sau să cumpărăm. În plus, am intrat în UE cu condiţii mai proaste: un fermier neamţ are subvenţii de trei ori mai mari decât un polonez. Şi la fel e în toate ţările fostului bloc comunist. De ce să fie cetăţenii Poloniei sau ai altor ţări foste comuniste, cehii, românii, bulgarii trataţi mai prost decât cetăţenii ţărilor vestice, Olanda, Belgia sau Franţa?”

În Polonia, asta e o întrebare care-i macină pe mulţi: cu ce sunt ei mai prejos faţă de nemţi sau de olandezi, de exemplu? Şi de ce un popor care se hrănea din agricultură proprie a ajuns să-şi vadă ameninţate afacerea, familia şi securitatea? Jaroslav crede că a găsit răspunsul:

Jaroslav Kusyk, fermier:
„Fiindcă suntem trataţi ca nişte colonii. Statele din fostul bloc sovietic nu au avut putere de cumpărare mare, nu a existat pătură de mijloc, nu s-a creat capital. Şi acum vesticii cred că-şi pot permite orice. De-a lungul generaţiilor au jefuit în toată lumea, au avut colonii, iar acum au venit aici. Aş vrea să întreb: e bine că aici pământul e lucrat de olandezi, germani sau danezi? Care l-au dobândit ilegal. Fiindcă în Polonia, până la 1 mai 2016, cumpărarea de pământ nu le era permisă. Iar între timp, ţara noastră s-a golit. În loc să fim gospodari la noi în ţară, am plecat în Vest ca să trăim din spălatul vaselor, din făcut curăţenie sau din îngrijirea bătrânilor.”

Un destin similar românilor, cu câteva nuanţe, totuşi: polonezii s-au trezit mai repede şi au trecut la măsuri. Iar protestul lor a avut efect. Guvernul a căzut, a venit o echipă nouă și ea a decis că trebuie să-i susţină pe fermierii autohtoni pentru a nu-și pune ţara în pericol major. În urmă cu câteva luni, taman când se pregătea accesul nemijlocit al străinilor la terenuri, parlamentul de la Varşovia a adoptat o lege care blochează aceste tranzacţii. „Le vom debloca în ziua în care ai noştri vor primi subvenţii ca ai voştri”, le-au spus polonezii oficialilor europeni.

Jaroslav Sachajko, preşedinte Comisia Agricolă din Parlament:
„A fost o nevoie imediată. Se încheia perioada în care pământul polonez era protejat prin Tratatul de aderare, aşa că urma să liberalizăm comercializarea pământului. Şi am vrut ca această liberalizare să se facă în condiţiile gândite de noi, nu prin legea junglei. Deocamdată nu am primit semnale că legea ar fi considerată neconformă. Considerăm că noi, Polonia, avem dreptul să ne facem legile pe care le vrem pe teritoriul nostru. Iar legea nu contravine în niciun fel normelor europene.”

Mai exact, legea spune că un fermier străin poate cumpăra maximum 300 de hectare de teren aflat într-o comunitate în care a trăit minimum 5 ani. În plus, trebuie să facă dovada că e agricultor şi că va lucra pământul pentru a produce – o piedică în faţa marilor corporaţii și a fondurilor de investiţii, care urmăresc fie să scoată produsele din ţară, fie să facă speculă.

Krzysztof Jurgiel, Ministrul Agriculturii:
„Doresc să încep prin a spune că astfel de soluţii, unele chiar mai restrictive, există în toată Uniunea Europeană. Dacă citim prevederile referitoare la pământul agricol, vom descoperi limitări și mai mari în Franţa, Anglia, Danemarca, Germania, Ungaria. Acolo, prevederile sunt și mai restrictive decât în Polonia. Asta este ideea acestei legi, ca pământul să fie lucrat de fermieri, de agricultori de profesie, ca să asigurăm necesarul de alimente pentru polonezi şi securitatea alimentară despre care aţi amintit.”

În România, pe nimeni nu interesează chestiunile de securitate naţională şi soarta fermierilor. Luni în şir reporterii au încercat să obțină un interviu la ministrul agriculturii din România. N-au reușit. Omologul său din Polonia l-a acordat în câteva zile. Era, se pare, mai puţin ocupat…

Am fi vrut să-l întrebăm pe Achim Irimescu de ce nu există nicio lege care să-i protejeze pe fermierii români în faţa valului de capital străin sau care să împiedice vânzarea terenurilor agricole. Fermierii au venit cu o idee precum cea adoptată în Polonia. De ce nu i-a ascultat ministrul? Şi de ce au fost minţiţi de oficialii români cum că nu ne permite UE să stopăm vânzările? Agricultorii noştri au aflat adevărul cu surprindere chiar din gura mai-marilor de la Bruxelles.

Laurenţiu Baciu, preşedinte LAPAR:
„Ducându-ne noi personal şi întrebând de ce România nu poate să impună nişte restricţii, cum fiecare stat le-a impus, răspunsul a fost următorul: «Problema vânzării terenurilor către străini din România este o problemă naţională şi nu comunitară». Într-un cuvânt, ne-au trimis acasă să ne facem ordine aici, la noi. Tot aşteptăm noi de vreo 25 de ani să găsim pe cineva în România asta pe care să-l intereseze România. Eu îmi asum răspunderea: nu îi interesează România!”

Am încercat să avem un răspuns pe tema acestei minciuni întreţinute şi de la Dacian Cioloş care, înainte de a fi premier al României, a fost comisar european pe agricultură. N-a considerat problema suficient de importantă pentru a ne primi.

Sir Julian Rose, preşedinte ICPPC:
„Ce faci dacă eşti în poziţia de prim ministru şi ţi-ai vândut întreaga agricultură către străini? În acel moment, ai distrus totul pentru generaţiile viitoare.”

Luptător pentru drepturile micilor fermieri din Europa și promotor al agriculturii bio, Julian Rose crede că lipsa de reacţie a liderilor români poate fi tradusă într-un singur fel:
„Marile corporații conduc, guvernele doar le urmează. Ai înţeles? Marile corporații, lanțurile de supermarketuri, guvernele și Uniunea Europeană, toate fac parte dintr-un mare club. Și tot ceea ce vor să obțină sunt bogăție și putere. Ceea ce vreau să spun este că în Europa de Est au fost oameni naivi, care abia au intrat în UE. Pământul este ieftin. Forța de muncă este ieftină în comparație cu Vestul Europei. Și atunci ce și-au zis: Haideți, băieți, să punem mâna cât timp e acolo!”

Într-adevăr, statisticile arată că Bulgaria, România, Ungaria şi Polonia sunt ţările cele mai expuse în faţa valurilor investitorilor străini care vor pământ. Planurile, spune Julian Rose, au fost ca terenurile agricole să fie comasate în suprafeţe de mii de hectare pentru ca mai apoi să fie cumpărate şi lucrate de marile corporaţii. O politică fără scrupule pe care a descoperit-o chiar el în 2001, când a mers să negocieze condiţiile impuse Poloniei la aderare. La Bruxelles a aflat care va fi destinul fermelor mici.

Sir Julian Rose, preşedinte ICPPC:
„Îmi aduc aminte de parcă s-ar fi întâmplat ieri. Am intrat în cameră și era o doamnă care conducea ședința. Și le-am spus că eu vin din Anglia și că, în țara mea, când am aderat la UE, am început să pierdem fermierii și pământul pe care îl lucrau. Dacă aceeași politică va fi aplicată în Polonia, aproape două milioane de fermieri își vor pierde terenurile. Cum veți rezolva situaţia asta? Și ea mi-a spus: «Eu nu cred că tu înțelegi ce înseamnă Uniunea Europeană». Şi i-am replicat: «Vă rog, luminaţi-mă!» Şi ea a spus: «Uniunea Europeană nu e interesată de fermele mici. Asta e: nu e interesată de fermele mici.»”

Reporter: „Credeţi că această politică, aplicată fermierilor polonezi, a fost aplicată şi românilor și bulgarilor?”

Sir Julian Rose, preşedinte ICPPC: „Sunt convins. Este aceeași politică aplicată peste tot.”

…peste tot unde a existat sărăcie, corupţie, lipsă de interes şi o legislaţie slabă. Într-un cuvânt: România. Se vede cu ochiul liber: agricultura şi zootehnia – ruinate; majoritatea fermelor – distruse; terenurile agricole – fărâmiţate; ţăranii – siliţi să-şi vândă pământul retrocedat pentru că nu au cu ce să-l lucreze. Un haos care a permis investitorilor străini să se aşeze liniştiţi la noi, să cumpere mii de hectare şi să-şi construiască afaceri susţinuţi financiar din occident. Primele terenuri cumpărate au fost cele din vestul ţării, cele mai bogate în cernoziom.

Dimitrie Muscă, preşedinte complex agroindustrial:
„La nivelul Aradului sunt în jur de 42.000 ha de teren arabil cumpărate de către străini din 350.000 ha de teren arabil. Deci este la nivel de 13-14%. Ei au bani, ei sunt capitalişti de o viaţă. Se discută în subsidiar că ar fi şi nişte fonduri de investiţii. În zona mea nu a intrat nimeni pentru că eu am intrat de la început în forţă.”

Suntem la Curtici, judeţul Arad, unde supravieţuieşte miraculos ultimul CAP din România, rebotezat „complex agroindustrial”. 7.000 de hectare de pământ arabil, fermă de porci şi de vite, fabrică de lapte şi de carne, 30 de magazine şi 500 de angajaţi. E una dintre cele mai performante ferme din estul Europei. Dimitrie Muscă, preşedintele complexului, spune însă că nu i-a fost uşor să ţină piept capitalului străin care a venit peste ei.

Dimitrie Muscă, preşedinte complex agroindustrial:
„Că m-aţi întrebat de ce, care este cheia succesului: am început cu adunarea şi am adunat în fiecare zi câte un ban, câte cinci bani. Am dat oamenilor ce le-am promis, 1.500 de kilograme. Tot profitul l-am reinvestit obligatoriu.”

Şi atunci când a avut suficient profit a încercat din răsputeri să mai cumpere teren. N-a reuşit. Pământul pe care voia să-l lucreze era deja cumpărat de un străin care n-a vrut nici în ruptul capului să i-l vândă lui. Avea alte planuri.

Dimitrie Muscă, preşedinte complex agroindustrial:
„I s-a oferit de către un german 9.600. M-am dus şi am supralicitat şi am făcut ofertă scrisă, care a rămas şi care există la societate: dau 10.00 de euro pe hectar. Pe 114 hectare. Vă rog să mă credeţi că n-am câştigat eu licitaţia, nu mi s-a vândut mie pământul, l-a vândut la un german!”

Şi apoi au început şicanele. Dimitrie Muscă susţine că ţăranii care aveau teren în arendă la complexul pe care îl conduce sunt presaţi cu oferte generoase de străini care vor să le preia pământul.

Dimitrie Muscă, preşedinte complex agroindustrial:
„În condiţiile în care eu dau 1.500 kg de cereale pe hectar şi au venit și au dat peste mine, 1.600. Şi au spus aşa: «Dacă dumneavoastră aveţi pământul la Muscă şi veniţi cu el la mine la societate vă mai dau la înscriere şi 100 de euro pe hectar.» Deci toate sunt lucruri necurate, au făcut şi multe alte prostii. Astea sunt lucruri cu care ne frecăm în fiecare moment, în fiecare zi.”

Şi mai are o greutate pe suflet: că nici noi, românii, nu înţelegem ce înseamnă să-ţi dai pământul altora şi cât de rău o să ne pară dacă ne va lovi vreodată nenorocirea unei crize cum a mai fost în România.

Dimitrie Muscă, preşedinte complex agroindustrial:
„Acum nu vreau să dau alte nume. Vine cineva şi zice: «Ştii, eu vreau să cumpăr 10.000 ha din Quatar sau de nu-ştiu-unde…» Câţi?! Dar la noi sar românii să-l ajute să comaseze 6.000 ha! Păi ăştia n-ar trebui băgaţi în puşcărie imediat? Pentru că, până la urmă, hai să ne înţelegem, nu este sabotaj la ţara asta, nu este sabotaj la economia românească? Este sabotaj! Erau firmele alea care se vindeau pentru un pumn de dolari; exact aşa ne vindem şi ţara, şi pe noi, şi neamurile, şi tot ce vreţi ne vindem!”

Durerea lui nu e singulară. În celălalt capăt al ţării un alt român care luptă pentru pământul lui ne avertizează că ne paște pericol mare.

Constantin Cristea, fermier:
„Dacă nu se stagnează vânzarea către străini cred că ne cumpără cu totul.”

Reporter: „Ce o să însemne asta pentru noi?”

Constantin Cristea, fermier:
„Păi cum importăm tot din afară ajungem să importăm şi grâu din afară. Când noi exportăm legume, exportam fructe, struguri… Acum de unde? Cumperi legumele lor! Mănânci o roşie, n-are niciun gust, este tare…”

El e Constantin Cristea, un fermier de lângă Râmnicu Sărat care a câştigat respectul breslei dând o lecţie de patriotism şi de agricultură.Are o fermă de 3.000 ha şi 100 de angajaţi. Recoltează grâu, porumb, rapiţă şi tot ce produce vinde local, în judeţul Buzău. Spune, pe jumătate îngrijorat, pe jumătate resemnat, că Moldova a rămas ultima redută în faţa valului de cumpărători străini. Dar şi ea e pe cale să cadă.

Reporter: „Suntem aici la dumneavoastră şi mă uit că pământul este aşa de negru şi de frumos. Spuneţi-mi şi mie de ce sunt atât de interesaţi străinii să cumpere pământ la noi? Uitaţi ce frumos e!”

Constantin Cristea, fermier:
„Păi pământ mai bun ca în România greu se găseşte. Sunt nişte zone… De acolo şi producţiile. Forţa de muncă ieftină în România… De-aia îi convine!”

Reporter: „Forţa de muncă ieftină…”

Constantin Cristea, fermier:
„… Pământ bun, producţii bune, subvenţii bune, şi dacă l-a lucrat şi dacă nu l-a lucrat le-a luat…”

El a fost mai norocos decât colegul său de suferinţă din Curtici. Acum 4 ani s-a zbătut mult şi a reuşit în final să răscumpere 300 ha de pământ de la o companie daneză. Atunci a descoperit că străinii nici nu erau interesaţi de agricultură. Urmăriseră doar profitul, lăsând pământul nelucrat. L-au cumpărat ieftin în 2008 și l-au vândut scump, 4 ani mai târziu, fermierilor români.

Reporter: „Dumneavoastră aţi cumpărat un hectar în 2012 cu 2000 de euro, iar în 2008 ei l-au cumpărat cu cât?”

Constantin Cristea, fermier:
„500 de euro.

Se auziseră și alte variante atunci. Că statul lor le dădea nişte bănuţi ca să vină să cumpere.”

Achiziţia s-a făcut cum aţi văzut deja: ţărani fără carte, luaţi cu arcanul și duși grămadă la notar. Cât de importantă era acea tranzacţie n-a înţeles probabil niciunul.

Reporter: „Uite ce interesant scrie, fii atent. Deci: În calitate de mandatantă, care, după ce i-a fost citit actul cuvânt cu cuvânt, a declarat că nu ştie carte, dar a înţeles conţinutul prezentului act şi consimte la autentificarea lui, aplicându-se amprenta degetului arătător de la mâna stângă pe toate exemplarele. Exact aşa s-a vândut pământul României! Cu un deget pe contractele de vânzare-cumpărare! Incredibil!”

Incredibile sunt însă şi încrengăturile în care sunt prinşi uneori aceşti aşa-zişi investitori. Cel care a cumpărat iniţial pământul din Buzău e partener de afaceri cu un alt danez anchetat penal acum în România sub acuzaţia că ar fi tăiat ilegal păduri pentru a vinde lemnul austriecilor de la Holzindustrie Schweighofer. Dar câţi ca el vor mai fi trecut pe aici pentru a face business cu ce avem mai bun probabil nu vom şti niciodată.

Laurenţiu Baciu, preşedinte LAPAR:
„Cu mâna şi cu o bucată de piatră tot pui câteva seminţe acolo în pământ și te hrăneşti! În caz de nevoie. Toată lumea se gândește la aşa ceva! La noi nimic! La noi ridicăm mâinile sus, totul e ok! Am început-o cu industria, am ridicat mâinile sus, acum e agricultura care și asta…, subsolul este vândut, nici pe aia n-am gândit-o… Alţii trăiesc din resurse! La noi, dăm totul!”

Şi am ajuns să fim atât de dezinteresaţi încât sub ochii noştri se petrec situaţii aiuritoare. Într-un colţ de Românie nişte italieni și nişte sârbi s-au luat la ceartă pentru o bucată de pământ românesc:
„Asta e pământul nostru! Noi nu avem dreptul să intrăm pe pământul nostru?” „Să vină poliţia!” „Nu avem dreptul? Mergeţi acolo, pe drumul public!” „Nu ridicaţi aparatele!” „Voi unde sunteţi acum?”

S-a întâmplat în aprilie 2016 în comuna Dudeştii Vechi, judeţul Timiş. Pe o parte era o firmă italiană care controlează 16.000 de hectare de teren de cea mai bună calitate în vestul României, făcând profituri de milioane de lei din agricultură. De cealaltă parte erau sârbii de la NIS Petrol, care încercau să obţină accesul pe acele terenuri pentru a extrage petrolul şi gazele din subsol. Un meci la care statul român stă pe margine și priveşte. Că, dacă tot a dat pământul, ce cuvânt ar mai avea de spus?

Reporter: „E o chestie curioasă. De ce? Eşti în România, o firmă românească cu capital străin se luptă cu o firmă sârbă pentru nişte resurse din România. Până la urmă este o luptă pe resurse, nu? Această societate comercială care face prospecţiuni încearcă şi ea să vină să ia tot de la noi!”

Sebastiano Stoppa, director administrativ firmă:
„Asta este o resursă permanentă. Adică pământul rămâne aici şi-n următoarele sute, mii de ani. Petrolul, gazele, altele dispar. Sunt epuizabile, nu mai rămâne nimic. Pământul rămâne aici.”

Pământul rămâne, dar este exploatat de alţii, la care ajung toate beneficiile. Iar nouă ne cad firimiturile. Redevenţele încasate de statul român pentru resursele extrase din subsol sunt mici, la fel impozitele plătite de marile companii străine care au cumpărat terenuri şi fac agricultură la noi. Mai toate „merg în pierdere” sau îşi externalizează profiturile în ţările de provenienţă pentru a nu plăti taxe în România. Aşa că, după ce ne-am vândut terenurile și ne-am înstrăinat zăcămintele, stăm și ne uităm la alţii cum se bat pe resursele noastre.

Sebastiano Stoppa, director administrativ firmă:
„Eu nu spun că ei fac ceva. Dacă sârbii bagă o sondă unde avem noi sistem de irigaţii, acolo ferma nu se mai dezvoltă. Cine cumpără un teren lângă o sondă?”

Reporter: „Ce căutaţi dvs. acolo? Hidrocarburi – e generic. Ce căutaţi?”

Vadim Smirnov, director general NIS Petrol România: „Totul este în acordul pe care îl avem. Carburanţi naturali. Gaze şi ţiţei.”

Reporter: „Dacă găsiţi gaze naturale şi ţiţei, ce-o să faceţi?”

Vadim Smirnov, director general NIS Petrol România: „Tot ce scrie în acord.”

Reporter: „Şi ce scrie în acord, domnule Smirnov? Spuneţi-mi aşa, general. O să luaţi şi o să faceţi o rafinărie undeva în Timiş, o să-l luaţi şi o să meargă în Serbia, o să-l luaţi și o să meargă în Ungaria, o să-l luaţi și o să meargă în Rusia… Explicaţi-mi!”

Vadim Smirnov, director general NIS Petrol România: „Pot să vă dau răspunsul? Ceea ce aţi spus dumneavoastră, toate sunt posibilităţi existente. Dar în mare parte depinde de calitatea produsului.”

Trăim într-o lume care devine, cu fiecare zi, tot mai haotică şi mai înfometată de resurse. În secolul XXI lupta pentru supravieţuire arată altfel. Teritoriile nu mai sunt acaparate prin războaie clasice. Colonizarea nu se mai face cu arma în mână. Securitatea alimentară şi independenţa energetică au devenit deja preocuparea principală a statelor puternice, care au înţeles că, în curând, pământul va fi mai important decât aurul din tezaurul băncilor.

Întrebarea este: avem noi, românii, liderii care să ne ajute să supravieţuim în această luptă?

Reporter: „Ce sfat aţi avea pentru Guvernul României, fermierii şi cetăţenii români?”

Sir Julian Rose, preşedinte ICPPC:
„Aveți o comoară! Am vizitat țara voastră. Este un loc minunat, care este acaparat rapid de forțe cărora nu le pasă de frumusețea și bogăția peisajelor, de fermieri și de experiența lor. Aveți o ultimă șansă! Guvernul vostru să lupte pentru voi, pentru cultură și mândria voastră, pentru produsele voastre de calitate, pentru frumusețea zonelor naturale. Încercați să le controlați până nu vi se iau din mâini.”

Citiți și:

România a fost vândută la hectar. Oficial: 40% din terenurile agricole sunt în posesia străinilor

Încet, încet suntem vânduţi cu totul. Modificarea Constituției este singura soluție

 

yogaesoteric
8 februarie 2017