Miracole creştine

Sfinţi pe care focul nu-i atinge, moaşte care sunt după sute de ani dovezi fizice ale sfinţeniei, miresme divine emanate de oameni foarte credincioşi; acestea sunt câteva miracole creştine pentru care ştiinţa nu a reuşit să găsească explicaţii.

Moartea sfântului Polycarp

Aflat în mijlocul flăcărilor, sfântul creştin nu arde, ci dirijează focul precum un stăpân atotputernic.
Sfântul Polycarp a fost unul dintre primii creştini martirizaţi, despre care s-au găsit destule mărturii care să autentifice execuţia sa cu totul neobişnuită. În timpul vieţii, Sfântul Polycarp fusese episcopul oraşului Smyrna (cunoscut astăzi sub numele de Izmir, în Turcia) în timpul Imperiul Roman. În anul 155 d.H., când avea deja 86 de ani, el a fost condamnat la moarte prin ardere pe rug de către împărat, deoarece nu voia să renunţe la credinţa într-un unic Dumnezeu. Ca mărturie a morţii sale cu totul ieşită din comun, vom cita o scrisoare a unuia dintre membrii Bisericii din Smyrna, scrisoare de o autenticitate indiscutabilă:
„După ce Sfântul Polycarp şi-a terminat rugăciunea şi i-a binecuvântat pe toţi cei prezenţi, călăul a aprins focul. Flăcările au izbuncnit imediat, cu forţă. Şi atunci noi, cei cărora ne fusese dat să fim martorii acestei minuni am văzut cum flacăra a descris un arc, asemenea velei unei corăbii într-o zi cu vânt şi a format un soi de zid rotund de foc în jurul trupului celui martirizat. Iar el stătea acolo, în mijlocul flăcărilor care nu-l atingeau şi, în loc să ardă, străluceau ca aurul sau argintul topit. În aer s-a răspândit o mireasmă foarte plăcută, parcă arsese cineva tămâie sau altă esenţă scumpă.

Văzând că trupul Sfântului Polycarp rămânea neatins chiar în mijlocul flăcărilor, judecătorul a ordonat călăului să-l înjunghie cu un pumnal. Acesta din urmă a îndeplinit prompt comanda şi când a scos pumnalul din pieptul Sfântului, din rană a început să curgă atât de mult sânge, încât a stins focul. Toată mulţimea s-a minunat de puterea credinţei în Dumnezeu.”
După ce Sfântul Polycarp a murit, focul a fost aprins din nou, iar corpul a fost incinerat.

Elocvenţă nemuritoare

Puterea cuvântului, ca şi arta de a predica spiritualitatea reprezintă un dar neasemuit. Câteodată, îl regăsim – ca o dovadă vie – chiar sub forma sfintelor moaşte.

Sfântul Anton de Padova (1195 – 1231) a fost un renumit călugăr franciscan şi teolog, canonizat la un an după moartea lui. Nu numai credinţa şi sfinţenia sa l-au făcut celebru, ci şi faimoasa sa elocvenţă. La 400 de ani după ce murise, coşciugul său a fost găsit deschis şi, în grămada de praf cenuşiu care mai rămăsese din trupul Sfântului, a fost găsită limba sa, la fel de roşie, proaspătă şi moale ca a oricărui om viu, o dovadă fizică şi vie a elocvenţei sale, care a dăinuit peste veacuri. Sf. Anton de Padova rămâne renumit şi în zilele noastre pentru predicile sale inspirate, dar şi pentru omenia sa. El continuă să fie considerat drept unul dintre cei mai mari predicatori ai tuturor timpurilor.

Mireasma sfântă

Mirosul divin al unor lumi celeste ajunge uneori până la noi prin intermediul sfinţilor sau al moaştelor acestora.
Corpul Cuvioasei Maria Ana (Ladrani) de Jesus a fost dezgropat după 107 ani de la moartea ei, în timpul unor cercetări efectuate în 1731 în vederea canonizării. Unsprezece medici şi chirurgi au fost prezenţi pentru a examina rămăşiţele pământeşti ale Mariei Ana. Spre marea lor uimire, când au deschis sicriul, ei au descoperit că trupul sfintei nu numai că nu putrezise, dar ţesuturile ei erau atât de suple şi moi, de parcă nici nu ar fi murit. În plus, deşi medicii nu au găsit nicio urmă care să fi dovedit că trupul fusese îmbălsămat, el răspândea o mireasmă foarte plăcută şi pură. Mirosul respectiv părea să provină de la o substanţă uleioasă necunoscută, care impregna atât pielea cât şi organele interne. Mai mult, chiar şi hainele ei miroseau la fel.
Medicii au rămas atât de intrigaţi, încât au hotărât să facă o disecţie amănunţită a corpului atât de bine păstrat, cu gândul că vor descoperi poate totuşi cum anume fusese conservat. Desigur, nu au găsit ceea ce căutau dar, cu cât tăiau şi pătrundeau mai adânc în ţesuturi, cu atât mai mult se răspândea o aromă din ce în ce mai plăcută şi mai puternică. Aceasta a produs o impresie atât de puternică asupra medicilor, încât unul dintre chirurgi nu s-a mai spălat pe mâini câteva zile ca să mai păstreze mireasma.

Aroma mistică

Vrăjiţi de mireasma îmbătătoare revărsată de inelul unei maici, oamenii veneau cu miile spre a se bucura de această minune.
Călugăriţele creştine se consideră a fi miresele lui Iisus Hristos. De altfel, la sfârşitul ceremoniei de investire, fiecărei călugăriţe i se pune o verighetă pe deget, ca simbol al legăturii ei cu Mântuitorul. Maica Giovanna della Croce s-a născut în Rovereto, Italia, şi în anul 1625 s-a căsătorit mistic cu Fiul lui Dumnezeu. La sfârşitul slujbei, inelul de pe degetul ei a început să emane o aromă extraordinar de plăcută şi de puternică, pe care călugăriţa, oricât se străduia, nu reuşea să o ascundă, astfel că în scurt timp toată comunitatea a aflat.

După cum scria biograful ei:
„Parfumul pe care-l emana inelul era atât de putenic, încât se transmisese şi în corpul călugăriţei. La un moment dat, ea s-a îmbolnăvit şi una dintre surorile care o îngrijeau, Maria Ursula, i-a atins degetul. Imediat mâna i s-a umplu instantaneu de mirosul sublim care a persistat încă multe zile. Acest miros era mai pregnant când Maica Giovanna Maria era bolanvă; atunci nu lua nicio măsură de precuţie pentru a-l ascunde. De la deget, aroma s-a răspândit în toată mâna, cuprinzând apoi întregul corp; mai mult, ea a început să difuzeze în toate obiectele pe care sfânta călugăriţă le atingea. Parfumul nu semăna cu nicio altă esenţă cunoscută pe Pământ; când oamenii îl simţeau, sufletul le era cuprins de o blândeţe indescriptibilă. Devenea mai pregnant atunci când Maica Giovanna Maria se întorcea de la slujbe şi era atât de bine impregnat în hainele ei, încât acestea miroseau chiar mult timp după ce ea nu le mai purta. Mai mult, toate obiectele din chilia ei miroseau sublim, inclusiv salteaua de paie pe care ea dormea. Acest miros îi marca orice mişcare, fiecare venire sau plecare a Sfintei. Datorită lui, toţi cei din mănăstire aflau cu mult timp înainte că ea urma să apară.
Acest fenomen care a durat mai mulţi ani era cu atât mai remarcabil cu cât pioasa călugăriţă nu putea suporta niciun alt miros. Orice parfum producea asupra ei un efect atât de neplăcut, încât în timpul slujbelor celelalte maici erau nevoite să scoată din biserică chiar obiecte sfinte în a căror componenţă intrau moscul sau ambra. Singura mireasmă pe care o putea suporta şi care nu-i făcea rău era parfumul sublim al propriului ei corp.”

O inimă fierbinte

Focul iubirii divine mistuie orice impurităţi din conştiinţa omului obişnuit. Dar el este apanajul doar al celor puţini aleşi, care îşi dăruiesc viaţa în totalitate şi necondiţionat slujirii şi adorării Tatălui Ceresc.
Venerabila Serafina di Dio a fost călugăriţă în ordinul Carmelitelor într-o mănăstire din insula Capri. A trăit prin secolul XVII, fiind renumită pentru ardoarea devoţiunii ei pentru Hristos. Surorile sale sprituale mărturiseau că, în timp ce se ruga, faţa i se îmbujora şi căpăta o sclipire deosebită, iar corpul i se încălzea atât de tare, încât atunci când o atingeau se frigeau, chiar dacă aceasta se petrecea într-o zi friguroasă de iarnă. După spusele lor, „ea se consuma în propriul ei foc lăuntric, iar sângele îi fierbea în vene.”
În zilele dinaintea morţii, Serafina, la fel ca şi Sfânta Caterina din Genova, „a început să piardă cantităţi mari de sânge pe nas şi pe gură”. Ea pierduse, într-adevăr, atât de mult sânge, încât nimeni nu credea că îşi va mai reveni. Uimirea lor a fost cu atât mai mare cu cât după aceea, ea arăta foarte îmbătrânită şi scofâlcită.
Dar cea mai mare minune s-a petrecut după moartea sfintei:
„Chiar şi după douăzeci de ore de la moartea ei, corpul încă mai iradia căldură, mai ales din zona inimii, lucru uşor de observat şi confirmat de către celelalte călugăriţe care şi-au pus mâna pe pieptul ei. Deşi mai scăzuse puţin, căldura persista şi după treizeci şi trei de ore, cu toate că era luna martie, iar încăperea unde fusese depusă era friguroasă. Corpul călugăriţei s-a răcit complet doar după ce i-a fost extrasă inima.”

Acest articol reproduce un fragment din lucrarea Mistere şi fenomene stranii de Dennis Ray

Citiţi şi:
Misterul vindecării în lumina cercetărilor ştiinţifice recente
Un laureat al premiului Nobel pentru medicină descrie efectele curative ale rugăciunii

yogaesoteric
aprilie 2008