Miracolul vieţii şi viziunea omului asupra reîntrupării
de profesor yoga Gregorian Bivolaru
„Sunt absolut convins că… viaţa îşi are originea în moarte şi că sufletele morţilor continuă să trăiască.” (Socrate)
„Aşa cum sufletul întrupat trece de la copilărie la tinereţe şi bătrâneţe, tot aşa, în mod analogic, sufletul îşi schimbă trupul şi trece într-altul.” (Bhagavad Gita II, 13)
„Nu a existat niciodată credinţă mai frumoasă, mai adevărată, mai pură, mai morală, mai fecundă, mai consolatoare şi, până în acest moment, mai verosimilă decât cea a vieţii perpetue.” (Maurice Maeterlinck – poet şi dramaturg belgian)
Tot mai mulţi oameni cunosc astăzi faptul că materialismul ateist, care neagă existenţa lui Dumnezeu şi a vieţii de după moarte, punându-şi amprenta nefastă asupra ştiinţei oficiale, îşi are rădăcinile în curentele iluminismului şi raţionalismului ‒ prezentate încă de istoria oficială drept etape majore ale progresului societăţii umane. În realitate, cercetători serioşi au evidenţiat faptul că cele două curente au fost susţinute şi finanţate în mod subversiv de clanurile de cămătari care au pus în secolul al XVIII-lea bazele ordinului satanic al aşa zişilor „iluminaţi”. Scopul acestora şi al urmaşilor lor din ziua de astăzi este subjugarea lumii prin distrugerea credinţei în Dumnezeu a oamenilor, care devin în felul acesta mai uşor de manipulat. Ştiinţa materialistă susţine că de fapt, în întreaga lume nu există nimic altceva decât ceea ce putem percepe cu simţurile. Sfidând doctrinele tradiţiilor spirituale multimilenare, corifeii materialismului ateist (printre care se numără, în mod surprinzător pentru unii, personalităţi precum matematicienii Laplace şi Descartes) au afirmat adesea în batjocură că pentru a găsi Spiritul lui Dumnezeu, ei au scotocit, chipurile, peste tot în această lume şi totuşi nu L-au descoperit. Astfel, este notoriu cazul lui Laplace, care întrebat fiind de Napoleon de ce nu-L menţionează pe Dumnezeu în scrierile sale de astronomie, a răspuns cinic că „nu a avut nevoie de această ipoteză”. Tot în aceeaşi categorie se înscrie şi afirmaţia dispreţuitoare a chirurgului francez François-Joseph-Victor Broussais (1772-1838): „Niciodată nu am descoperit sufletul sub tăişul bisturiului”, care este citată adesea ca o rostire emblematică de către savanţii materialişti.
Cu toate pretenţiile promotorilor ei, ştiinţa materialistă nu a reuşit totuşi nici să explice în mod coerent natura ultimă a materiei şi a energiei, nici să descopere originea ultimă a mişcării, nici să dezlege enigma apariţiei conştiinţei în general şi a simplei senzaţii în particular, nici să dezvăluie taina primei apariţii a vieţii sau a modului misterios în care Natura îşi urmează cursul şi îşi atinge finalitatea, ca să enumerăm doar câteva dintre întrebările fundamentale.
Din perspectiva străvechilor tradiţii spirituale ale planetei, viaţa este un miracol, iar sufletul şi trupul reprezintă două niveluri diferite ale realităţii, care deşi coexistă temporar în lumea fizică, se evidenţiază totuşi prin frecvenţe de vibraţie distincte. Înţelepţii şi yoghinii din vechime susţineau nu numai că sufletul fiinţei umane există, dar şi că el este nemuritor. Doctrina transmigrării sufletelor după moarte (pentru care unii mai folosesc termenii nuanţaţi de „metempsihoză”, „metensomatoză”, „palingeneză” etc.) este cunoscută din Antichitate în Orient, constituind un aspect fundamental al întregului ansamblu al tradiţiei hinduse. Vedele şi Bhagavad Gita, scripturile sacre ale Indiei, vorbesc despre vieţile succesive ale sufletului. Marele yoghin şi înţelept Patanjali a consemnat în tratatul său fundamental Yoga Sutra (III, 18) că, prin intermediul anumitor tehnici yoghine, un practicant avansat dobândeşte accesul la impregnările sale subconştiente (SAMSKARA-uri) şi astfel poate să-şi rememoreze existenţele anterioare, care sunt păstrate sub forma unor impregnări subtile latente în mintea subconştientă (CHITTA).
Egiptenii credeau în transmigrarea sufletelor, iar învăţăturile vechilor greci, printre care Pitagora, Socrate şi Platon, făceau de asemenea adesea referire la ea. Pitagora susţinea că-şi poate aminti vieţile sale anterioare, iar Platon a evocat în mai multe rânduri ideea că, mânat fiind de simţuri, sufletul pur părăseşte domeniul realităţii absolute, pentru a îmbrăca un înveliş fizic.
Şi în Cabala tradiţiei iudaice există nenumărate referiri la existenţele anterioare. În cartea Zohar-ului poate fi găsit cel puţin un pasaj care se referă la reîncarnare: „Sufletele trebuie să se reintegreze în substanţa din care au purces. Ele trebuie să dezvăluie perfecţiunile al căror germen se află în ele, altfel fiind obligate să revină iarăşi şi iarăşi, până când îndeplinesc condiţiile pentru reunirea cu Dumnezeu.”
În cadrul islamismului, adepţii căii spirituale a sufismului consideră şi ei că sufletul este nemuritor şi că spiritul evoluează din treaptă în treaptă, trecând prin mai multe regnuri. Marele mistic Rumi descria astfel, în mod alegoric, procesul evoluţiei spirituale şi al transmigrării sufletului în celebrul său poem Mathnavi: „Când eram piatră, am murit şi am renăscut ca plantă/Apoi am murit ca plantă şi am renăscut ca animal/Am murit ca animal şi am renăscut ca om/ De ce m-aş mai teme că aş putea pierde ceva murind?/Ca om, voi muri din nou/ Înălţându-mă ca un înger perfect din cap până-n picioare/Voi deveni ceva ce depăşeşte orice închipuire omenească!”.
În ciuda unor susţineri dogmatice contrare, există o serie de indicii că, în primele secole creştine, doctrina transmigraţiei sufletelor era acceptată în Occident. Astfel, în secolul al III-lea al erei noastre, învăţatul creştin Origene, unul dintre Părinţii Bisericii primare, scria în lucrarea sa De principiis că este firesc ca sufletele să primească trupuri conforme cu înclinaţiile şi tendinţele lor. A trebuit să treacă două secole pentru ca în anul 553 d. H., la cel de-al cincilea Conciliu Ecumenic de la Constantinopol, în contextul anumitor intrigi politice cu implicaţii în mediul monastic, zece dintre tezele învăţatului Origene să fie condamnate ca eretice, deşi anterior nu deranjaseră pe nimeni. Printre cele zece teze condamnate de autorităţile umane ale timpului se afla şi cea a preexistenţei sufletului. În acest mod a fost anatemizată, implicit, şi ideea de reîncarnare. De atunci, Biserica creştină susţine că omul are la dispoziţie o singură viaţă pentru a reveni la starea paradiziacă de dinaintea comiterii păcatului originar.
Cu toată strădania de a structura dogma creştină într-o anumită direcţie, există totuşi pasaje biblice care evocă ideea de reîncarnare, creştinismul moştenind de la iudaism conceptele de înviere a trupului şi de judecată de apoi. Astfel, în Evanghelia după Matei (11, 14 şi 17, 10-13) Iisus Hristos face referire la Ioan Botezătorul ca fiind cel care a fost odinioară profetul Ilie. „Şi dacă voiţi să înţelegeţi, el (Ioan Botezătorul) este Ilie, cel ce va să vină.“ „«Eu însă vă spun vouă că Ilie a şi venit, dar ei nu l-au cunoscut, ci au făcut cu el câte au voit; aşa şi Fiul Omului va pătimi de la ei.» Atunci au înţeles ucenicii că Iisus le-a vorbit despre Ioan Botezătorul.”
În lucrarea Marea Evanghelie a lui Ioan, scrisă de profetul Jakob Lorber sub dicteu divin inspirat (vol.5, capitolele 236-238), există un pasaj în care Iisus confirmă că Ilie s-a reîntrupat ca Ioan Botezătorul şi explică pe înţelesul tuturor conceptul învierii cu trupul, ce este asumat în creştinism prin aşa-numitul Crez. Există de asemenea o trimitere la reîncarnare din perspectiva legii cauzei şi a efectului în Evanghelia după Ioan (9, 2), în pasajul în care Iisus este întrebat: „Cine a păcătuit, acest om, sau părinţii lui, de s-a născut orb?”. Şi în Evanghelia după Matei (26, 52) se face referire la legea spirituală a acţiunii şi a reacţiunii concordante: „Cel ce ridică sabia, de sabie va pieri”. Totodată, în Cartea lui Iov (1, 21), atât în textul ebraic, cât şi în traducerea grecească ce este folosită în mănăstiri, se găseşte pasajul foarte semnificativ pentru ideea de reîncarnare: „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce acolo”. Din păcate, traducerea românească oferită în textul Bibliei denaturează originalul, prin adaptarea în forma „gol mă voi întoarce în pământ”.
De-a lungul timpului, multe spirite mari au fost preocupate de problema naşterii şi a morţii şi implicit de cea a reîncarnării. Savantul Giordano Bruno a susţinut cu preţul vieţii, până la capăt, ideea că sufletul transmigrează dintr un trup în altul, în ciuda presiunilor exercitate de Inchiziţie. Filosoful Voltaire afirma că „doctrina reîncarnării nu este nici absurdă, nici inutilă” şi că „ideea metempsihozei este poate cea mai veche dogmă a Universului cunoscut”, iar marele poet german Johann Wolfgang Goethe spunea: „Am certitudinea că am mai venit pe Pământ, aşa cum sunt acum aici, de mii de ori”. Napoleon obişnuia să le spună generalilor săi că într-o viaţă anterioară fusese Carol cel Mare. Nenumăraţi scriitori au abordat subiectul vieţilor succesive ale omului. Honoré de Balzac, în cartea sa Comedia umană, scria: „Toate sufletele umane trec prin vieţi succesive… Oare câte întrupări consumă sufletul promis Cerului înainte de a reuşi să înţeleagă preţul liniştii şi al solitudinii, ale căror stepe înstelate constituie fundamentul lumilor spirituale?” Lev Tolstoi scria, la rândul lui: „Aşa cum trăim mii de vise în această viaţă, tot la fel, aceasta nu este decât una printre miile de alte vieţi în care poposim după ce am părăsit o altă viaţă, mai reală… unde ne vom întoarce după moarte. Viaţa noastră nu este decât unul dintre visele unei vieţi mai reale, şi aşa va fi mereu, până ce o vom atinge pe cea din urmă, adevărata – viaţa divină.”
Este evident că omului îi este foarte greu, dacă nu imposibil să atingă perfecţiunea într-o singură viaţă. El trebuie să-şi dezvolte virtuţi precum iubirea, compasiunea, toleranţa, iertarea, echilibrul, curajul ş.a., proces care cere adesea un timp echivalent cu nenumărate vieţi, căci tendinţele şi aptitudinile se dezvoltă cel mai adesea într-un timp îndelungat. O singură viaţă nu poate explica misterul morţii înainte de naştere a unor prunci nevinovaţi sau viaţa scurtă de doar câteva luni ori câţiva ani a unor fiinţe umane, prin comparaţie cu viaţa lungă a altora. Unii oameni sunt bogaţi, alţii sunt săraci, unii sunt sănătoşi, alţii sunt bolnavi, unii sunt geniali, alţii sunt proşti şi, în contextul unei singure vieţi, aceasta ar fi o nedreptate, o absurditate strigătoare la cer. În plus, condamnarea la iadul „veşnic” a celor care în decursul unei vieţi nu dobândesc credinţa în Dumnezeu sau nu aud de existenţa lui Hristos, aşa cum o susţin unii dogmatici pretins creştini, este cu desăvârşire iraţională, pentru că nu acordă prilej de corectare, de creştere spirituală şi de evoluţie gradată.
Toate aceste situaţii şi fapte trebuie să aibă o raţiune şi singura explicaţie plauzibilă şi firească pentru ele este legea divină a cauzei generatoare şi a efectului compensator care guvernează întregul Univers (Legea fundamentală a KARMA-ei). Nimeni nu este în realitate pedepsit pentru faptele sale, ci doar culege efectele compensatoare ale acţiunilor sale anterioare, ceea ce îl face până la urmă să devină responsabil, să îşi corecteze atitudinea şi să asimileze lecţiile spirituale care îi sunt necesare. Scopul vieţii este desăvârşirea spirituală şi atingerea comuniunii cu Dumnezeu, iar nu pedepsirea pentru păcate, chiar dacă greşelile comise trebuie îndreptate, iar tendinţele inferioare ale fiinţei trebuie înlăturate.
În final, putem spune că reîncarnarea pregăteşte gradat, treaptă cu treaptă, fiinţa umană pentru atingerea desăvârşirii şi a Realizării ultime, care o eliberează din ciclul naşterilor şi al morţilor, conducând-o la comuniunea deplină cu Dumnezeu.
Articol preluat din Caietul Taberei Spirituale Yoghine de Vacanţă Costineşti 2011, vol. 3
Citiţi şi:
Reîncarnarea – realitate sau ipoteză?
Oamenii de ştiinţă descoperă noi cazuri de reîncarnare
yogaesoteric
17 aprilie 2012
