Moartea spirituală a societății consumiste (II)

Citiţi prima parte a articolului

Viața ca dar al lui Dumnezeu

Experiența Dumnezeului cel viu întărește conștiința că viață este un dar al lui Dumnezeu. Sfânta Scriptură ne prezintă un Dumnezeu viu care se descoperă omenirii, împărtășind plinătate de viață întregii existențe. Dumnezeu se adresează lui Moise cu aceste cuvinte: „Viu sunt Eu și viu e numele Meu și de slava Domnului e plin tot pământul” (Numeri 14, 21).

Dumnezeul cel viu vrea ca toți oamenii să împărtășească viața cea autentică, inclusiv așteptând întoarcerea păcătoșilor de la moarte la viață, de la stricăciune la nestricăciune. Domnul se adresează profetului Iezechiel, spunând: „Precum este adevărat că Eu sunt viu, tot așa este de adevărat că Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa și să fie viu” (Iezechiel, 33, 11).

Dumnezeu este Cel care a dăruit viață întregii creații. Sfântul Apostol Pavel, adresându-se atenienilor în Areopag, îl indică pe acest Dumnezeu viu și Creator al lumii: „Dumnezeu, Care a făcut lumea și toate cele ce sunt în ea, Acesta fiind Domnul cerului și al pământului, nu locuiește în temple făcute de mâini, nici nu este slujit de mâini omenești, ca și cum ar avea nevoie de ceva, El dând tuturor viață și suflare și toate” (Faptele Apostolilor 17, 24-25).

Dumnezeul nu este doar Dăruitorul vieții, ci și Cel care poartă de grijă de viața noastră. Psalmistul spune: „Domnul este apărătorul vieții mele; de cine mă voi înfricoșa?” (Psalm 26, 2).

Dumnezeu ca unul ce este Dumnezeul celor vii tămăduiește suferința și învinge moartea. Iezechia în rugăciunea sa arzătoare rostește următoarele cuvinte: „Doamne, prin îndurarea Ta se bucură omul de viață, prin ea mai am și eu suflare; Tu mă tămăduiești și-mi dai iarăși viață! Iată că boala mea se transformă în sănătate. Tu ai păzit viața mea de adâncul mistuitor! Tu ai aruncat înapoia Ta toate păcatele mele! Că locuința morților nu te va lauda și moartea nu Te va preaslăvi; cei ce se coboară în mormânt nu mai nădăjduiesc în credincioșia Ta. Cel viu, cel viu Te laudă, ca mine astăzi” (Isaia 38, 16-19).

Dumnezeu nu este autorul suferinței și al morții, ci El, ca Izvor al vieții, a făcut și cheamă întreaga existență la viață. Moartea este dată de înstrăinarea de Dumnezeu și de cele sfinte. Înțeleptul Solomon mărturisește: „Nu vă grăbiți moartea prin rătăcirile vieții voastre și nu vă atrageți pieirea prin fapta mâinilor voastre. Căci Dumnezeu n-a făcut moartea și nu se bucură de pieirea celor vii. El a zidit toate lucrurile spre viață și făpturile lumii sunt izbăvitoare; întru ele nu este sămânță de pieire și moartea n-are putere asupra pământului” (Înțelepciunea lui Solomon 1, 12-14).

Iisus Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu prin întruparea, Jertfa și învierea Sa înnoiește întreaga existență, fiind Biruitorul morții și al suferinței date de păcat. Dar această biruință se realizează prin asumarea și transfigurarea suferinței și a morții până la capăt, nu prin eludarea lor. Taina învierii este strâns corelată cu taina Crucii. Prin înnoirea integrală a creației, întreaga existență nu mai este una spre moarte, ci una spre viață.

Iisus Hristos este „Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6) și El împărtășește viața lumii. Mântuitorul spune: „Eu am venit pentru ca lumea viață să aibă și din belșug să aibă” (Ioan 10, 10). În mod concret ne împărtășim de puterea vieții dumnezeiești atunci când ne cuminecăm cu trupul și sângele Mântuitorului. Hristos Domnul spune: „Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce crede în Mine are viață veșnică. Eu sunt pâinea vieții… Eu sunt pâinea cea vie care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viață lumii este trupul Meu… Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veți mânca trupul Fiului Omului și nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viață în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică, și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 47, 48, 51, 53-54).

Viața întregii existențe este cuprinsă în taina Persoanei Fiului lui Dumnezeu care extinde comuniunea Sfintei Treimi la nivelul creației. Viața nu poate fi epuizată într-o învățătură abstractă exprimată printr-un sistem raționalist arid și nici nu poate fi redusă la un cod moral, la o anumită conduită. Viața trimite la Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului, deoarece „întru El era viața și viața era lumina oamenilor” (Ioan 1,4).

Sfinții Apostoli și ucenicii nu sunt convinși printr-o învățătură bazată pe o logică sofisticată, ci prin puterea de viață împărtășită de Persoana Fiului lui Dumnezeu. Ei au resimțit puterea vieții veșnice întrupată în cuvintele Mântuitorului. Sfinții Apostoli aveau conștiința că propovăduirea Evangheliei înseamnă mărturisirea biruinței asupra morții și proclamarea vieții veșnice prin Iisus Hristos. Sfântul Apostol Pavel afirmă: „Iar acum s-a dat pe față prin arătarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Cel ce a nimicit moartea și a adus la lumină viața și nemurirea, prin Evanghelie. Spre aceasta am fost pus eu propovăduitor și apostol și învățător al neamurilor” (II Timotei, 1,10-11).

Sfinții Apostoli propovăduiesc experiența concretă și directă a Vieții prin Iisus Hristos care îi conduce la comuniunea cu Tatăl ceresc prin Duhul Sfânt. Sfântul Evanghelist Ioan mărturisește: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieții; și Viața s-a arătat și am văzut-o și mărturisim și vă vestim Viața de veci, care era la Tatăl și s-a arătat nouă. Ce am văzut și am auzit, vă vestim și vouă, ca și voi să aveți împărtășire cu noi. Împărtășirea noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său, Iisus Hristos” (Ioan 1, 1-3).

În condițiile în care sensul vieții în societatea contemporană este ocultat și parazitat de diferite tendințe ideologice, este esențială recuperarea viziunii biblice, apostolice și patristice asupra vieții și a morții. Moartea fizică, deși îl înspăimântă pe omul contemporan asaltat de tentațiile mentalității consumiste actuale, nu reprezintă punctul terminus al existenței, ci trecerea într-o altă ordine de a fi. În această perspectivă, pentru omul duhovnicesc moartea trupească reprezintă poarta de trecere la o comuniune mai directă cu Hristos Domnul, puterile cerești și sfinții.

Cel angajat pe calea comuniunii cu Hristos înaintează întru desăvârșirea sensului existenței și prin toate, fie prin viață, fie prin moarte este slăvit Hristos Domnul. Măsura vieții este credința și comuniunea întru Iisus Hristos Cel răstignit și înviat. Trăind această realitate vie în mod existențial și eclesial, putem mărturisi împreună cu Sfântul Apostol Pavel: „După așteptarea și nădejdea mea că întru nimic nu voi fi rușinat ci, întru toată îndrăzneala, precum totdeauna, așa și acum, Hristos va fi preaslăvit în trupul meu, fie prin viață, fie prin moarte; Căci pentru mine viața este Hristos și moartea un câștig” (Filipeni 1, 20-21).

Lumea contemporană își derulează existența într-un ritm bulversant. Modul existenței cotidiene actuale este unul care favorizează agitația, împrăștierea conştiinţei, blocând întâlnirea cu ceea ce este adânc în noi înșine. Refuzul întâlnirii cu propria profunzime din noi favorizează eludarea sensului adânc al vieții. Cu atât mai mult va fi mai greu să ne întâlnim cu aproapele și cu Dumnezeu. Complicarea existenței și grija de multe ne îndepărtează de intuirea sensului existențial al gesturilor înfăptuite și cuvintelor rostite. Amplificarea distanțelor din noi înșine și între noi este dată de pierderea sau diminuarea conștiinței că Dumnezeu este cel care dă sens fiecărui aspect în parte și întregii existențe în general. Odihna poate fi dobândită prin recuperarea sensului vieții împlinit în Dumnezeu.

Cuviosul Paisie Aghioritul afirmă: „Cu cât oamenii se îndepărtează mai mult de viața cea simplă, cu atât crește neliniștea din ei. Și cu cât se îndepărtează mai mult de Dumnezeu, este firesc să nu afle nicăieri odihna… Prin urmare, cum este cu putință ca acești oameni să ajute suflete, când ei înșiși sunt plini de neliniște? Cum este cu putință ca omul să mângâie cu adevărat, dacă nu crede în Dumnezeu și în viața cea adevărată, cea de după moarte, cea veșnică? Când omul prinde sensul cel mai adânc al vieții celei adevărate, i se îndepărtează toată neliniștea și-i vine mângâierea dumnezeiască și astfel se vindecă.”

Pentru a dobândi sensul profund al vieții, omul este necesar „să-și aibă gândurile sale la Dumnezeu. Să se gândească pentru ce am venit în viața aceasta. Aici n-am venit să le facem pe toate și să ne aranjăm bine. Am venit ca să ne pregătim pentru cealaltă viață. Așadar conștiința noastră să fie permanent acolo și la orice ne ajută să mergem acolo. Prin înfruntarea cu bărbăție a situațiilor, prin nevoința smerită și cu mărime de suflet, omul înțelege sensul vieții duhovnicești. Viața duhovnicească este bucurie, este petrecere duhovnicească. Știți ce înseamnă petrecere! Să prindeți sensul cel adânc al vieții, noblețea duhovnicească, sensibilitatea patristică.”

Autor: Conf. dr. Adrian Lemen

Citiți și:
Menirea ultimă a omului este înţelepciunea (1)
Aforisme şi cugetări despre viaţă (1)

yogaesoteric
18 iunie 2021