Problema suprapopulării – o problemă artificială

Conform celor declarate în prezent de unii oameni de ştiinţă şi de unii politicieni, ameninţarea majoră pentru specia umană şi pentru însăşi planeta noastră este supra-popularea. Această teorie complet eronată slujeşte drept paravan şi justificare pentru politica antisocială dusă de unele guverne, ca şi pentru planurile diabolice ale francmasonilor, care urmăresc să reducă populaţia globului cu ajutorul unor virusuri artificiale.

Inventatorul „problemei populării” a fost reverendul Thomas Malthus, care, în „Eseu asupra principiului populării” (1798-1803), era de părere că populaţia tinde să crească în progresie geometrică în timp ce mijloacele de subzistenţă cresc doar în progresie aritmetică. Supra-popularea reprezintă astfel o ameninţare terorizantă pentru civilizaţie, concluzionează Malthus.

Opinia lui Malthus a avut un succes imediat printre aristocraţii Europei, uluiţi şi alarmaţi de „puterea poporului” demonstrată în revoluţiile americană şi franceză. Malthus declara că „Insurecţia este rezultatul inevitabil al supra-populării. Omul de rând este ignorant. Adunaţi mulţi laolaltă şi rezultatul este un anarhism animalic.”

În 1803, Malthus şi-a modificat puţin teoria. După ce şi-a publicat scurta şi simplista teorie în prima ediţie a eseului său şi după ce a avut timp şi “bunăvoinţă” să ia în considerare atât faptele, cât şi teoria, a ajuns să concluzioneze că „Fiinţele umane sunt foarte diferite de muşte şi şoareci. Când sunt confruntate cu limitele unei situaţii de strâmtoare, oamenii pot să-şi modifice comportamentul astfel încât să se acomodeze acestor limite” (Julian Simon, „Ultima Resursă”, Princeton, NJ: Princeton University Press, 1981, p.177). În ultimii ani ai vieţii, Malthus s-a îndepărtat în întregime de faimoasa sa doctrină. În 1830, el nu mai putea fi clasificat în continuare drept „malthusian”. Totuşi, simplista teorie din 1798 a continuat să supravieţuiască şi să înflorească în mintea şi în liniile de conduită teoretice şi politice ale tuturor acelora care sperau să oprească şi să înfrângă puterea în creştere a maselor, francmasoneria având şi ea acest scop prioritar.

„Malthusianismul” secolului al XIX-lea în economie şi politică era o instituţionalizare a recomandărilor reverendului Malthus din 1798 şi îndeosebi a recomandării de „a creşte rata de mortalitate a sărăcimii”.

În spatele tendinţelor de genocid şi ecocid ale civilizaţiei noastre, ale speciei noastre, în secolul al XX-lea, se află propoziţia falsă şi repetată la nesfârşit că populaţia reprezintă marea problemă a planetei. Se susţine că aceasta este sursa tuturor celorlalte probleme. Pentru mulţi dintre cei care formează bine-văzuta elită dominantă, populaţia planetei este văzută a nu fi altceva decât un cancer. Julian Simon scrie: „Poate că una dintre cele mai urâte analogii biologice este aceea că există o paralelă alarmantă între creşterea cancerului în corpul unui organism şi creşterea populaţiei umane în economia ecologică a Terrei” (analogia pentru „populare” a fost gândită de Alan Gregg, directorul emerit al Diviziei medicale a Fundaţiei Rockefeller). Gregg adaugă: „creşterile canceroase necesită alimente, dar pe cât ştiu eu ele nu au fost niciodată vindecate alimentându-le…”

Implicaţiile politice ale acestei analogii sunt foarte clare: Gregg merge până acolo încât afirmă, într-un articol solicitat de cea mai de seamă revistă ştiinţifică din SUA: „Cât de mult se aseamănă mahalalele marilor noastre oraşe cu necrozele unei tumori!”. Şi pune o întrebare bizară: „Ce sunt mai ofensatoare pentru decenţă şi frumuseţe: mahalalele sau duhoarea fetidă a unei tumori în creştere?”

Cel mai important susţinător al neo-malthusianismului sortit eşecului este dr. Paul Ehrlich. Următorul citat provine din cartea „Ultima resursă” de Julian Simon: „Noi nu vom mai putea mult timp să ne îngăduim doar a trata simptomele cancerului creşterii populaţiei, va trebui extirpat însuşi cancerul”.

În lucrarea „Eco-Catastrofa”, Paul Ehrlich a făcut o descriere dramatică a înspăimântătoarei zile de Apoi. El prezicea – pentru anii 1970 – secarea oceanului, recolte agricole în declin, dezastre cauzate de smog la New York şi Los Angeles (aproape 200.000 de cadavre), apariţia deşertului central – apusean, ciuma mondială şi războiul termonuclear care vor apărea, mult mai probabil, dacă va continua creşterea populaţiei… controlul acesteia fiind singura salvare posibilă.

Un număr redus de oameni de ştiinţă au convins mulţi politicieni şi profani că politici raţionale de populare cu privire la fertilitate, mortalitate şi imigrare pot fi deduse direct din situaţiile prezente privind populaţia şi creşterea economică. Politicienii convinşi au început să creadă în „adevărul ştiinţific” că ţările trebuie să-şi reducă creşterea populaţiei. Şi oamenii de ştiinţă convingători au dorit ca politicienii să creadă că asemenea propuneri arbitrare sunt într-adevăr ştiinţifice.

De exemplu, pagina de copertă a manualului mişcării privind controlul populării în SUA citează: „Bomba populării, spune Paul Ehrlich, un competent om de ştiinţă, descrie în mod clar dimensiunile crizei… supra-popularea este acum problema dominantă…, controlul populaţiei sau cursa spre uitare”? (Nota bene: ca mulţi alţi oameni de ştiinţă, Simon nu ştie că sectorul dominant al comunităţii ştiinţifice este „scientist”, adică supus agendei elitiste a Bisericii scientistice. Primul punct din programul acesteia este controlul populării). Acelaşi autor spunea: „Dacă restricţiile voluntare asupra creşterii populării nu vor interveni în viitor, vom fi confruntaţi cu nevoia de a lua în considerare măsuri coercitive – nu prea diferit de Ehrlich” (prin obligare dacă metodele voluntare vor eşua).

Primele rânduri din best-seller-ul „Bomba populării” de Paul Ehrlich au avut o influenţă foarte mare: „Bătălia pentru a hrăni întreaga umanitate s-a încheiat. În anii 1970 lumea va trece prin foamete – sute de milioane de oameni vor muri de foame”. Eu nu pot gândi nici un motiv pentru a avea mai mult de 150 milioane de oameni (în SUA) şi nimeni nu mi-a sugerat un astfel de motiv.”

Nimeni nu poate afirma că aceste critici ştiinţifice ale lui Simon şi ale altora au închis gura prevestitoare de sfârşit al lumii. Criticile au fost fără efect. Ehrlich continuă să declame nonsensurile sale alarmiste. Într-un episod al programului de televiziune „Vederi”, Ehrlich rezolvă misterul ce învăluie soarta ultimei comunităţi ce a populat Insula Paştelui. Ultimii oameni de pe insulă au „ieşit din echilibrul” cu mediul. Ehrlich revendică drept singură „mărturie” a sa, faptul că arborii palmieri creşteau cândva pe insulă, iar acum nu mai este nici unul. Locuitorii de pe Insula Paştelui şi-au tăiat învelişul lor de pădure, Ehrlich sugerând că drept rezultat şi-au pierdut şi resursele lor primare de hrană. După aceasta, afirmă Ehrlich, oamenii au trecut la canibalism. Ei s-au mâncat unul pe altul – şi acesta a fost sfârşitul…

„Marea problemă” a lumii noastre de astăzi nu este popularea. Planeta poate suporta o populaţie de câteva ori mai mare decât populaţia prezentă, dacă resursele sunt administrate responsabil. Resursa noastră cea mai prost administrată este inteligenţa umană. Pe baza intuiţiei şi informaţiilor de care dispunem, putem ajunge la concluzia că multe dintre acele „elite” dominante din Vest şi-au spălat singure creierele pentru a gândi că vasta lor maşinărie de reprimare a populării şi că exploatarea resurselor naturale sunt „ştiinţific responsabile”. Cei mai mulţi dintre cetăţeni nu sunt mai buni; ei au fost înşelaţi cu unul sau mai multe dintre drogurile şi tranchilizantele disponibile în prezent. Pe scurt, cea mai mare problemă a noastră este aceea că avem un enorm deficit de inteligenţă pe care nu îl putem dezvălui şi vedea. Am eşuat în a ne utiliza creierele şi inimile noastre pentru a ne găsi drumul prin dificultăţile prezentului spre o eră nouă mai bună.

Darwin susţinea că victoria în dificultăţile vieţii revine acelor specii care au cele mai multe avantaje. Chiar şi un mic avantaj, un „grăunte de nisip în balanţă”, aşa cum se exprimă Darwin, poate însemna diferenţa între supravieţuire şi dispariţie. Doctrina grăuntelui de nisip a încurajat forţele dominante ale Occidentului să lupte pentru a monopoliza toate inovaţiile tehnologice care ar îmbunătăţi viaţa oamenilor, iar rezultatul final al acestui proces este nefericitul fapt că oamenii obişnuiţi sunt dependenţi, pentru a supravieţui, de „cele mai noi tehnologii” ale ultimului secol (care, de fapt, sunt de mult depăşite), în timp ce motorul cu ardere internă – poluantul numărul unu al planetei – ar fi trebuit să fie (şi ar fi putut să fie) istorie, încă de acum 70 de ani.

yogaesoteric
iunie 2006