Adevărata miză a războaielor din Orientul Mijlociu

Mărirea preţului petrolului şi controlul pieţei mondiale de energie

de Violeta Bucur
 

Cele mai puternice state din lume au astăzi mijloacele necesare pentru a controla aprovizionarea cu energie nucleară a întregii planete. Sub egida Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică (AIEA), Marea Britanie, Franţa, Germania, Rusia, China şi Japonia, în frunte cu SUA fac regulile şi fixează preţurile, ca şi moneda în care este plătită energia nucleară. Noile reguli ale AIEA sunt astfel concepute încât să împiedice apariţia de noi concurenţi. Jocul diplomatic şi militar care vizează Iranul este numai un pretext şi totodată un test în cadrul acestui plan.


Iranul şi Tratatul de Non-Proliferare


Preşedintele Statelor Unite, George Bush, vrea să ne facă să credem că Iranul are în plan fabricarea de arme nucleare. Pentru a fi cât mai convingător, el a acuzat Iranul că nu a declarat un import de uraniu, datând din 1991. Într-un mod similar, Bush acuzase şi Irakul în 2002 că deţine arme de distrugere în masă. Evenimentele care au urmat au dovedit că aceasta era o mare minciună.

Dat fiind acest periculos precedent, presa internaţională ar trebui să dea dovadă de mai multă precauţie atunci când publică astfel de acuzaţii. La fel şi opinia publică internaţională, mai ales că Iranul este membru al Tratatului de Non-Proliferare (TNP) încă din 1968, de la începuturile acestuia. TNP vizează nu doar stoparea proliferării armelor nucleare, ci şi monitorizarea felului în care semnatarii acestui tratat urmăresc să producă şi să folosească energia nucleară „civilă” (care nu are aplicaţii militare). Statele semnatare care utilizează energia nucleară în scopuri militare, cum ar fi SUA, Rusia, China, Franţa sau Marea Britanie au promis că vor distruge armele nucleare pe care le deţin. Până la momentul actual, însă, nu şi-au ţinut promisiunea. În schimb, alte state care nu deţin astfel de arme, dar folosesc energia nucleară în scopuri civile, sunt acum nevoite să semneze tot felul de acorduri cu Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (AIEA), câinele de pază al TNP, care le impune tot felul de îngrădiri şi limitări.

Acuzaţiile aduse Iranului: 130 grame de uraniu

Acordul dintre Iran şi AIEA a fost semnat pe 15 mai 1978. Pe 16 iunie 2003, AIEA anunţa că Iranul nu declarase un import de uraniu în 1991, ceea ce este adevărat. Însă, un document confidenţial al AIEA menţionează că acest import nu se referea decât la 130 de grame de uraniu. Conform articolului 37 al acordului dintre AIEA şi Iran, materialele nucleare care conţin mai puţin de un kilogram de uraniu nu intră sub incidenţa regulilor AIEA, deci nu trebuie declarate. Acuzaţiile aduse, însă, de către AIEA erau menite să determine întreaga lume să creadă că Iranul încălcase regulile.

Programul Statelor Unite: petrolul, dolarul şi datoria externă

Aşadar, care sunt interesele care au dus la inventarea unor astfel de „probe” împotriva Iranului? În primul rând, dat fiind consumul său uriaş de energie, SUA are nevoie de guverne pro-americane în Irak, Iran şi Afganistan. Aceste ţări deţin poziţii cheie în ceea ce priveşte controlul asupra conductelor de petrol din Orientul Mijlociu. Întreaga planetă a asistat la ceea ce s-a petrecut cu Irakul şi Afganistanul. Acum a venit rândul Iranului.

În plus, Iranul joacă un rol important în scăderea generală a cursului dolarului, tendinţă care nu este deloc agreată de administraţia Bush. Hegemonia mondială a Statelor Unite se bazează, în mare măsură, pe cererea de dolari din afara Americii. Din 1971, aproape tot petrolul şi gazele naturale din lume au fost mereu vândute în dolari. Ori aceşti dolari sunt imprimaţi în SUA şi apoi plasaţi în afara ţării sub diferite forme. Cum străinii au nevoie de dolari şi iau dolarul drept reper pentru a cumpăra petrol, gaze, dar şi alte produse şi servicii, SUA nu are nevoie să dea ceva înapoi. A imprima dolari care rămân în permanenţă în străinătate este ca şi cum Statele Unite şi-ar face gratuit cumpărăturile. Astfel se realizează la momentul actual jumătate din totalul importurilor din Statele Unite. Bineînţeles aceasta face să crească datoria externă, dar cum cererea externă de dolari creşte, Statele Unite nu acordă prea mare atenţie acestui „detaliu”. Astfel, în anul 2006 se ajunsese ca SUA să aibă o datorie de 3.200 miliarde de dolari.

Dacă într-o bună zi lumea se va sătura de acest abuz şi nu va mai dori dolari, supra-oferta de dolari existentă pe piaţă va duce la o cădere dramatică a cursului acestei monede. În caz extrem, dolarul nu va mai valora decât hârtia pe care este tipărit.

SUA domină economia mondială, controlând cursul dolarului

Sistemul „cumpărăturilor gratuite” practicat de SUA funcţionează atâta timp cât celelalte state au nevoie de dolari în plus. Această nevoie apare doar atunci când preţul petrolului creşte pe cele două pieţe principale mondiale: International Petroleum Exchange (IPE) din Marea Britanie şi New York Mercantile Exchange (NYMEX) din SUA. De altfel, ambele pieţe sunt controlate tot de către Statele Unite. Cum 85% din comerţul mondial de petrol se desfăşoară în afara Statelor Unite, pentru fiecare dolar în plus de care SUA are nevoie, sunt necesari şapte dolari în afara SUA.

Există şi un al doilea mecanism utilizat pentru a stimula cererea externă de dolari, care la prima vedere pare a fi paradoxal. El implică emiterea de către Rezerva Federală a Statelor Unite de bonuri de tezaur şi vânzarea lor către celelalte state. Acest lucru diminuează cantitatea de dolari din afara SUA, întrucât bonurile respective sunt cumpărate pe dolari care intră în visteria americană. Inevitabil, aceasta duce la micşorarea ofertei de dolari pe piaţa de schimb valutar şi creşterea cursului acestei monede. În acest moment, SUA nu mai are altceva de făcut decât să arunce pe piaţă o nouă cantitate de dolari proaspăt imprimaţi pe care îi vinde la un curs mărit în mod artificial. Îşi asigură astfel un nou ,,sezon” de cumpărături gratuite. De fapt, atâta timp cât cererea de dolari creşte, Statele Unite pot să-şi menţină poziţia de putere.

Între timp însă, cu toate aceste maşinaţiuni financiare, dolarul a devenit vulnerabil. Acest lucru s-a petrecut când unele state au început să refuze să mai cumpere petrol în dolari. Este cazul lui Saddam Hussein, care a trecut de la dolar la euro, la data de 6 noiembrie 2000. Iranul este un alt caz. Şi din acest motiv, pare inevitabil ca Iranul să urmeze destinul tragic al Irakului.

Citiţi şi:
Scandalul «reconstrucţiei» Afganistanului
Declaraţiile preşedintelui Iranului, mediatizate excesiv pentru a justifica o intervenţie militară în Iran, au fost greşit traduse din persană
Blackwater, cea mai mare armată de mercenari din lume

yogaesoteric
24 mai 2008