TAO TE KING – Cartea cărării supremului adevăr (I)

• TAO, care ar fi numai cale, nu este veşnicul TAO. Numele ce i l-am dat nu este Numele Veşnic. Fară nume este principiul Cerului şi al Pământului. Când îl putem numi este puterea care creează nenumăratele fiinţe. Iată pentru ce în veşnica lipsă de dorinţe i se poate vedea esenţa. În fiinţarea înfăţişarii dorinţelor i se văd înfăptuirile sale. Cele două înfăţişări au aceeaşi obârşie, deşi au nume deosebite. Această identitate este un abis de adâncime, ea este adâncul adâncimilor şi poarta tuturor esenţelor.

• Toţi oamenii, sub cer, cunosc frumosul ca frumos: iată obârşia urâtului. Toţi oamenii cunosc binele ca bine: iată obârşia răului. Astfel fiecare lucru şi opusul său se nasc îngemănate, greul şi uşorul se generează unul pe altul. Cel lung determină pe cel scurt. Înaltul produce adâncul. Sunetul şi glasul se acordă reciproc. Înainte şi îndărat decurg unul din altul. Iată de ce înţeleptul practică doctrina Non-Acţiunii. El instruieşte prin pilda vie, nu doar prin vorbe; pe toate fiinţele care se nasc în lume şi care îşi pun nădejdea în el, nici nu le uită, nici nu le îndepartează. El creează meritele lor fără a şi le însuşi. Le dezvoltă şi nu se bizuie pe ele. Aşa câştigă el merite, dar rămâne mai presus de ele. Rămânând mai presus de ele, nici meritele nu îl părăsesc niciodată.

• Nu preaslăvi decât oamenii cu adevărat aleşi şi poporul nu va lupta pentru măriri deşarte. Nu preţuiţi ceea ce este greu de câştigat şi poporul nu va fura. Nu-i arătaţi nimic ce i-ar îmboldi dorinţa şi inima nu i se va tulbura. Deci iată principalele sfaturi ale înţelepciunii: golirea inimii de dorinţă, umplerea cu TAO, potolirea patimilor, sporirea puterilor. Să caute să aducă mereu poporul dincolo de ştiinţă,  dincolo de dorinţe. Să împiedice pe cei ce ştiu să lucreze numai din vanitate. De procedează aşa, fară să acţioneze, poporul va fi cârmuit.

• TAO este vid, dar acţiunea sa este fară sfârşit. Este un abis unde se poate vedea izvorul tuturor fiinţelor lumii. Îşi îmblânzeşte duritatea, se desface din haos, îşi temperează strălucirea, se identifică celor mai mici atomi. O! Neprihănire! Fiinţarea sa este veşnică. Nu ştiu al cui fiu ar putea să fie. El este mai dintr-un început decât însuşi Domnul Cerurilor.

• Cerul şi pământul nu au vreo preferinţă pentru o făptură, le consideră pe toate ca ceva egal. Înţeleptul nu preferă pe nimeni, el priveşte poporul ca pe un tot. Văzduhul ce se desfăşoară între cer şi pământ este aidoma foalelor fierarului, este gol şi fără de sfârşit. Mişcarea perpetuă naşte toate fiinţele. A vorbi mult despre TAO nu duce decât la oboseală. Mai bine să se păstreze calea de mijloc, căci aceasta permite realizarea efectivă a lui TAO.

• Spiritul haosului nu moare. El este acela pe care îl numim Mama Tainică a lucrurilor. Aceasta Mamă este poarta prin care toate fiinţele vin în existenţă. Este rădăcina Cerului şi a Pământului. El fiinţează mereu, însuşirea-i creatoare lucrează mereu fară trudă.

• Cerul se întinde la nesfârşit. Pământul dăinuie la nesfârşit. Ele trăiesc etern pentru că nu fac din fiinţarea lor un lucru care să le fie propriu. Iată pentru ce Înţeleptul îşi adumbreşte personalitatea şi prin aceasta chiar îi dă valoare. Îşi transcende trupul şi chiar prin aceasta îl ocroteşte. El caută să nu aibă dorinţe şi prin aceasta chiar mai repede ajunge la ţelul dorinţelor sale.

• Virtutea superioară este asemenea apei. Apa şi virtutea dăruiesc binefacerile lor tuturor fiinţelor şi lucrează fară luptă. Amândouă se menţin în locurile pe care omul le dispreţuieşte: locuri joase, ranguri modeste. Virtutea iubeşte Pământul. În inima omului virtutea este vidul beatific. În binefacere virtutea este omenie. În vorbă este sinceritate. În administraţii este conducerea bună. În activitate este puterea. În acţiune este timpul, stăruinţa, clipa cea mai prielnică. Singură virtutea lucrează fără luptă şi astfel nu-şi face dusmani.

• Căutarea avidă a bogăţiilor nu are valoarea inestimabilă a moderaţiei. Mânuirea şi ascuţirea fără încetare a uneltei o face nefolositoare. Un palat plin cu aur şi pietre nestemate expune la pierderea TOTULUI. A avea onoruri, bogăţie şi a fi mândru de ele înseamnă a chema nenorocirea. Dimpotrivă, dacă se adună merite, rămâne renumele chiar atunci când corpul piere. Aceasta este Calea Supremă a Cerului.

• Omul a primit un suflet inteligent. Păstrându-i unitatea va fi nemuritor, va scăpa de nimicire, va fi plin de candoare asemenea copilului. Eliberându-şi spiritul de o deşartă cercetare intelectuală îl va putea păstra sănătos. Iubind oamenii şi urmărind binele, va putea exercita Non-Acţiunea. Porţile Cerului se deschid şi se închid, la fel şi înţeleptul înfăptuieşte totul potrivit împrejurărilor şi rămâne la momentul potrivit în repaos. Scăldat în lumină el va putea părea neştiutor. El creează toate fiinţele şi le hrăneşte. Le creează şi nu se poartă cu ele ca un stăpân. Face bine fără speranţa răsplatei. Domneşte asupra oamenilor fără să-i guverneze. Aceasta este adevărata virtute.

• Treizeci de spiţe se unesc în butucul roţilor, însă golul din centru îngăduie folosirea. Argila este modelată în formă de oală, dar golul din interior face posibilă folosirea. Pereţii sunt străbătuţi de uşi şi ferestre, golul lor îngăduie folosirea casei. Tot astfel fiinţa constituie natura lucrurilor, dar Nefiinţa permite folosirea lor.

• Cele cinci culori formează omul, cele cinci sunete îl delectează. Cele cinci gusturi îi suprasolicită gustul. Întrecerea şi vânătoarea îi tulbură mult inima. Goana după bogăţie îi vatămă adesea sănătatea. Prin urmare, înţeleptul trebuie să se bucure de viaţa sa interioară şi nu de simţuri. El părăseşte pe Acesta şi se îndreaptă spre Acela.

• Gloria şi ruşinea sunt nedespărţite de teamă. Oroarea şi nenorocirea sunt nedespărţite de personalitate. Ce se înţelege de fapt prin aceasta? Gloria este un lucru de dispreţuit căci atunci când o ai te cuprinde teama să nu o pierzi, tot astfel când nu o ai. De aceea se spune că gloria şi ruşinea sunt nedespărţite de teamă. Socotim că avem ceea ce ne vine ca fericire sau nenorocire pentru că avem personalitate. Dacă am fi separaţi de ea, în ce fel ne-ar mai ajunge nenorocirea? Iată pentru ce, dacă principele cinsteşte lumea ca pe el însuşi, poate lua parte la conducere ei, dacă o iubeşte ca pe el însuşi poate să o cârmuiască.

• Privind TAO, nu se vede, el este numit I = invizibil. Ascultând, nu se aude, este numit HI = fără grai. Pipăit, nu se simte, este numit VEI = imaterial. Aceste trei însuşiri sunt de nepătruns; ele întocmesc Unitatea. Mai presus de TAO nu este lumină, dedesubt nu este umbră. E veşnic fără nume. Duce toate lucrurile în nefiinţă. Este o formă fără de formă, o închipuire fără de chip. Este taină de nepătruns. Nu i se vede nici faţa, nici spatele; este infinit. Numai întemeiaţi pe eternul şi străvechiul TAO putem astăzi să ne desăvârşim viaţa. Cel ce cunoaşte aceasta supremă Taină este una cu TAO.

• Înţelepţii antici erau subtili, adânci şi pătrunzători. Înţelepciunea lor era aşa de adâncă, încât nu putea fi cunoscută. Astăzi este greu de a-i prezenta şi înţelege. Ei erau prudenţi precum cel ce străbate iarna un fluviu, prevăzători precum cel ce se teme de vecinii săi, gravi precum se cuvine să fii înaintea străinilor, modeşti ca gheaţa care se topeşte, simpli ca lemnul care este lucrat, goi ca o vale, de nepătruns ca o apă tulbure. Cine deci ar putea astăzi să-şi purifice sufletul ca o apă tulbure lăsată să se limpezească? Cine ar putea să reînsufleţească un mort redându-i mişcarea? Cel ce şi-a însuşit TAO nu are dorinţe. El este despuiat de toate şi nu caută să fie desăvârşit.
 

• Fiţi cu totul fără dorinţe şi menţineţi-vă într-o pace beatifică profundă. Toate fiinţele lumii se nasc laolaltă şi apoi se reîntâlnesc. După o viguroasă înflorire, orice lucru revine repede la obârşia sa. Această reîntoarcere la obârşie este repausul. Repausul este reîntoarcerea la viaţă. Cel ce cunoaşte Veşnicul îşi înalţă în nesfârşit sufletul. Prin înaintarea în bine devine eminent; numai astfel poate să devină mare întru toate, asemănător cerului, poate să atingă TAO şi, participând la TAO, să existe Veşnic. Poate pieri acum personalitatea. Nu este nicio primejdie.

• În timpurile străvechi, poporul abia ştia de regi. Mai târziu ajunsese a-i iubi şi a-i servi. Apoi se temeau de ei. În sfârşit, veni o vreme când îi dispreţui. Când este puţină încredere, nu se mai obţine încrederea. Regii autentici erau gravi şi măsuraţi la vorbă. Mulţumită lor, supuşii imperiului câştigau merite şi foloase, gândeau ei înşişi natura noastră.

• Când oamenii pierdură cunoştiinţa despre marele TAO, atunci se evidenţie şi justiţia. Când apăru prudenţa şi isteţimea, rezultă din ele o mare ipocrizie. Când perfecta armonie nu mai domni în familie începu să se vorbească despre iubirea filială şi de îngăduinţa părintească. Atunci când ţările căzură în dezordine, se găsiră slujitori credincioşi.

• Părăsiţi justiţia voastră nebunească, lăsaţi la o parte înţelepciunea voastră neautentică şi poporul va trage sute de foloase. Lăsaţi milostenia, cedaţi datoria şi poporul va reveni la adevărata dragoste filială şi la iubirea părintească! Lepădaţi abilitatea, lăsaţi la o parte ambiţia şi nu vor mai fi nici hoţi nici tâlhari! Renunţaţi la aceste trei lucruri care nu sunt decât iluzie şi care şi-au dovedit neajunsurile! Alăturaţi-vă cu tărie virtuţilor voastre fireşti. Arătaţi-vă simplitatea, păziţi neprihănirea dintru început, părăsiţi interesul personal, înfrânaţi-vă dorinţele.

• Lăsaţi cercetarea sterilă şi veţi fi eliberaţi de toate neliniştile. Deosebirea dintre “desigur” şi “poate că” este destul de mică. Dar între o faptă bună şi una rea deosebirea este foarte mare. Vai! Greu este să nu-ţi fie frică de ceea ce se tem oamenii. Suntem într-un pustiu sterp şi fără de sfârşit; totuşi oamenii se zoresc bucuroşi ca şi cum s-ar urca primăvara pe culmi. Numai eu sunt sfios. Dorinţele mele nu au încolţit încă. Sunt ca un copilaş care n-a zâmbit încă mamei sale. Rătăcesc la întâmplare, ca un pripăşit care nu ştie încotro s-o apuce. Toţi ceilalţi au prisos, eu singur sunt despuiat de toate. Sunt o minte simplă, nu ştiu mai nimic. Oamenii sunt luminaţi, numai eu trăiesc în beznă. Ei sunt isteţi, numai eu am spiritul greoi. Sunt agitat ca oceanul, umblu fără oprire. Fiecare are un lucru; eu singur sunt incapabil. Sunt deosebit de toţi ceilalţi oameni. Da, dar mă odihnesc în preajma preaslăvitei Maicii Mele.

(va urma)

Citiți și:

Preceptele esenţiale ale maeştrilor înţelepciunii

Arta taoistă a iubirii

Frumuseţea, expresie a perfecţiunii divine

yogaesoteric
7 octombrie 2011