O dacă ați vedea pe diavolul cum se mișcă! Nu l-ați văzut, și de aceea nu pricepeți unele aspecte

 

– Părinte, uneori ispitele vin una după alta şi nu le mai pot răbda.
– Vrei să-ţi dau o soluţie ca să le eviţi? O vei primi?
– Da.
– Singura soluţie ca să eviţi ispitele este să… te lupţi cu diavolul!… De ce râzi? Nu-ţi place această soluţie? Ascultă. Cu cât se nevoieşte cineva, cu atât va avea mai multe ispite şi greutăţi. Şi cu cât va încerca să evite ispita, cu atât mai mult diavolul îi va sta împotrivă. Dar prin ispite – dacă le punem în valoare în chip corect – ni se dă ocazia ca viaţa noastră, care uneori este antievanghelică, să devină evanghelică.

– Părinte, mă poticnesc de unele lucruri neînsemnate şi după aceea nu am dispoziţie să mă nevoiesc pentru ceva mai înalt.

– Acestea sunt ca minele pe care le pune duşmanul ca să netrebnicească armata. Când vede că nu poate pricinui altă paguba nevoitorului, Aghiuţă caută cum să-l netrebnicească prin lucruri neînsemnate. După aceea să ştii că există şi drăcuşori mici, care ştiu însă să facă mare vătămare. Odată am întrebat pe un drăcuşor de acesta: „Oare tu ce poţi face?”. „Ce pot face eu? Mă duc să încurc ațele la croitorese, la cizmari”, a răspuns, „şi îi fac să se mânie”. Scandalurile cele mai mari pornesc de la lucruri de nimic, şi acestea nu numai între noi, ci uneori chiar şi între state. La oamenii duhovniceşti nu există pricini serioase pentru scandaluri, de aceea diavolul ia pricină de la cele mici. Îl loveşte pe om sufleteşte cu ceva neînsemnat, lucruri copilăreşti, după care îi face inima precum acela voieşte, rămânând după aceea ca o buturugă.

– Părinte, oare de ce, deşi îmi impun un program, o rânduială în nevoinţa mea şi încep cu dispoziţie de a mă nevoi, uit repede aceasta?

– Nu ştii de ce? Când Aghiuţă prinde de veste că voim să facem treabă duhovnicească, întoarce butonul în altă parte. Deşi ne punem un program, o rânduială anumită, ne aflăm în alta şi, dacă nu luăm aminte, pricepem acestea doar după câteva zile. De aceea nevoitorul trebuie să meargă numai împotriva diavolului – fireşte, cu discernământ – şi să-l supravegheze un duhovnic experimentat.

– Satana îl luptă oare pe omul care nu face o lucrare subţire întru sine?

– Satana nu se duce la un om netrebnic, ci se duce la un nevoitor pentru ca să-l ispitească şi să-l netrebnicească. Nu pierde timpul să facă lucrare subţire în unul care nu are nici el o lucrare subţire. La cel care coase cu acul de cusut saci, trimite un diavol cu ace mari. La cel care face lucrare de mână fină, trimite un diavol care face lucru de mână fin. La cel care face broderie foarte fină, trimite un diavol care face lucrare foarte fină. La cei care fac lucrare brută în ei înşişi, trimite un diavol grosolan. La începători le trimite diavoli începători.

Oamenii care au un suflet fin, multă mărime de suflet şi sunt sensibili trebuie să ia aminte, pentru că diavolul îşi bagă coada sa şi-i face şi mai sensibili, putând ajunge la melancolie sau chiar – ferească Dumnezeu – sinucidere. Diavolul niciodată nu merge contra, deşi pe noi, oamenii, ne pune să mergem împotriva semenilor noştri şi să ne certăm. Pe cel trândav îl face şi mai trândav. Îl odihneşte cu gândul „Te doare capul, n-ai dispoziţie. Nu-i nimic dacă nu te scoli să te rogi”. Pe cel evlavios îl face şi mai evlavios, ca să-l atace în mândrie, sau îl îmbrânceşte să se nevoiască mai presus de puterile sale, încât să-l istovească şi să lase după aceea toate armele lui duhovniceşti, pentru că mult-nevoitorul de mai înainte să se predea. Pe cel cu inima aspră îl face şi mai aspru, pe cel sensibil, exagerat de sensibil.

Şi vezi câţi oameni se ticăloşesc cu insomnii şi iau medicamente, unii pentru că au o oarecare sensibilitate, alţii pentru că şi-au zdruncinat nervii lor. Rar poţi vedea un om echilibrat. Oamenii au devenit baterii. Cei mai mulţi sunt ca şi cum ar avea electricitate. Cei care nu se mărturisesc primesc influenţe diavoleşti, au un magnetism diavolesc, pentru că diavolul are stăpânire peste ei. Puţini sunt oamenii, fie ei băieţi ori fete, ori vârstnici de sunt, care au o privire curată. Demonizare! Ştii ce înseamnă demonizare? Să nu te poţi înţelege cu lumea.

Diavolul ne face injecţie cu nesimţire

Am spus unor medici cu care discutam despre anestezia pe care o fac la operaţii: „Anestezia celui viclean are consecinţe neplăcute asupra omului, în timp ce aceea pe care o faceţi dumneavoastră ajută”. Anestezia diavolului este otrava pe care o aruncă şarpele peste păsări sau peste iepuraşi ca să-i paralizeze şi să-i înghită fără a se împotrivi. Diavolul, atunci când vrea să lupte un om, trimite mai întâi un drăcuşor „anestezist”, ca să-l facă pe om nesimţit, după care merge el însuşi şi-l ciopleşte, şi face din el orice vrea… Dar înainte merge „anestezistul”. Ne face injecţie cu nesimţire şi uităm de grija mântuirii. Iată, vezi, noi monahii, am făgăduit răbdare când vom fi „ocărâţi, batjocoriţi etc…”, dar în cele din urmă de multe ori ispita ne zăpăceşte şi facem cele potrivnice celor făgăduite. Altfel începem şi altfel sfârşim. Pentru altceva am pornit să mergem, şi în altă parte mergem. Nu luăm aminte. Nu v-am dat atâtea exemple?

Mai demult, în Konita nu exista bancă. Oamenii erau nevoiţi să meargă la Ghiannena, când voiau să ia vreun împrumut. Aşadar porneau câţiva din satele din împrejurimi şi mergeau 72 de kilometri pe jos să ia împrumut, ca să cumpere, de pildă, un cal. Atunci, dacă cineva avea un cal, îşi putea întreţine familia. Făcea pereche cu calul altcuiva şi ara. Odată unul a pornit să meargă la Ghiannena să ia împrumut, ca să cumpere un cal să-şi are ogorul, să nu se chinuiască săpând cu hârleţul. S-a dus aşadar la bancă, de unde a luat împrumutul, după care a trecut şi pe la magazinele evreieşti şi a căscat gura. L-a văzut un evreu şi l-a tras înăuntru. „Vino înăuntru, omule, am lucruri bune!“ A intrat înăuntru acela şi evreul a început să coboare topurile de stofă din rafturi. Le luă, le scutură. „Ia-o“, îi spune, „este bună, iar pentru copiii tăi ţi-o voi da mai ieftin“. Plecă de la unul, merse mai departe şi căscă gura la altul. „Hai înăuntru, omule“, îi spune evreul, „o să ţi-o dau mai ieftină“. Şi cobora acela stofele, le deschidea, le întindea. În cele din urmă s-a zăpăcit sărmanul. Avea şi puţină mărime de suflet şi îşi spunea: „Acum când a coborât valurile de stofă şi le-a întins…” şi mai ales că „pentru copii este mai ieftin“, a dat banii pe care îi luase de la bancă şi a cumpărat un val de stofă, dar care era stricată. Dar ce să facă cu un val întreg de stofă? Nici un bogat nu ar fi luat un val de stofă, ci numai cât îi trebuia. În cele din urmă s-a întors acasă cu un val de stofă putredă. „Unde este calul?“, l-au întrebat. „Am luat stofă pentru copii!“, le spune. Dar ce să facă cu atâta stofa? S-a îndatorat şi băncii şi nici cal n-a luat, ci numai un val de stofă stricată. Haide acum iarăşi la săpat cu hârleţul pe ogor, iarăşi să se ostenească pentru ca să înapoieze împrumutul. Dacă ar fi cumpărat un cal, s-ar fi întors şi călare, ar fi cumpărat şi ceva lucruri pentru casă şi nu s-ar fi omorât să sape cu hârleţul. Dar vedeţi ce a păţit dacă a căscat gura la magazine evreieşti?

Aşa face şi diavolul. Te trage de aici, de dincolo ca negustorul cel viclean, îţi pune piedici şi în cele din urmă te obligă să mergi acolo unde vrea el. În altă parte ai pornit, şi în altă parte ajungi dacă nu iei aminte. Te înşală şi îţi pierzi anii cei mai buni.

Diavolul face totul pentru ca omul să nu se folosească duhovniceşte

Diavolul este maestru. Dacă, de pildă, îi aduce unui om duhovnicesc un gând ruşinos în timpul Sfintei Liturghii, acela îl va pricepe, se va trezi şi îl va alunga. De aceea îi aduce un gând duhovnicesc: „În cartea cutare, îi spune, scrie aceasta despre Sfânta Liturghie“. După aceea îi va atrage atenţia, de pildă, la polieleu. Se va întreba cine, oare, l-a făcut. Sau îi va aduce aminte de vreun bolnav pe care trebuia să meargă să-l vadă. „A! Ce inspiraţie mi-a venit în timpul Sfintei Liturghii“, îşi spune. Acela însă este diavolul care se strecoară înăuntru şi omul intră în discuţie cu gândul adus de el. Când aude pe preot spunând: „Cu frică…“, numai atunci îşi dă seama că s-a terminat Sfânta Liturghie şi el n-a participat deloc la ea.

Iată, şi aici, în biserică, merge paraclisiera şi aprinde lumânările de la policandru şi am observat că până şi pe oamenii mari îi distrage vicleanul şi cască gura la soră cum aprinde lumânările. Lucrul acesta este cu desăvârşire copilăresc. Numai copiii cei mici se bucură de aşa ceva şi spun: „Le-a aprins!“. Adică aceasta se justifică pentru copiii cei mici, iar nu pentru oamenii mari.

Sau, deşi ştim că este necesar să evităm mişcările în timpul Sfintei Liturghii, ispititorul poate pune, într-un moment sfânt, pe o soră să răsfoiască foile la strană şi astfel pricinuieşte zgomot, distrăgând pe ceilalţi. Aud „fâș-fâș“, „Ce se petrece?“, îmi spun, şi astfel mintea fuge de la Dumnezeu şi se bucură Aghiuţă. De aceea să luăm aminte să nu facem pricini de distragere a atenţiei celorlalţi în timpul slujbei. Pricinuim pagubă oamenilor şi nu ne dăm seama.

Sau urmăriţi o citire. Când citeţul ajunge la punctul cel mai sfânt, prin care se vor ajuta oamenii, atunci sau se va trânti uşa cu putere de curent, sau va tuşi cineva şi le va distrage atenţia şi nu se vor folosi de acel cuvânt sfânt. Şi astfel îşi face Aghiuţă treaba lui.

O, dacă aţi vedea pe diavolul cum se mişcă! Nu l-aţi văzut, şi de aceea nu pricepeţi unele lucruri. Face totul pentru ca omul să nu se folosească duhovniceşte. Am observat asta la Coliba, atunci când vorbesc. Când ajung exact la punctul la care vreau, la cel mai sensibil, ca să se folosească cei ce aud, atunci sau se face un oarecare zgomot, sau vin alţii şi mă întrerup. Diavolul îi pune mai înainte să caşte gura la Schitul de vizavi sau să privească altceva şi rânduieşte să vină la momentul cel mai important al discuţiei, ca să schimb subiectul şi să nu se folosească cei cărora le vorbesc. Pentru că atunci când începe discuţia, ştie diavolul unde va duce şi, deoarece vede că se va păgubi, trimite pe cineva exact la momentul cel mai sensibil, ca să mă întrerupă. „Hei, Părinte, pe unde să intrăm?“, strigă. „Luaţi rahat şi apă şi veniţi pe acolo“, le spun. Alţii intră în curte exact în clipa aceea şi mă întrerup, pentru că trebuie să mă scol şi să-i întâmpin. Alţii vin puţin după aceea şi iarăşi trebuie să mă scol, să-i întreb: „De unde eşti etc. …“. Şi astfel sunt nevoit s-o iau din nou de la început, să spun iarăşi pilda ce am început-o. Dar de îndată ce încep, strigă de jos altul: „Ei, Părinte Paisie, unde eşti? Pe aici e poarta?“. Hai, scoală-te din nou… Măi, şi diavolul acesta!

Într-o zi mi-a făcut aceasta de şase-şapte ori până când am fost nevoit să pun câteva… santinele. „Tu stai acolo şi vezi să nu vină nimeni, iar tu stai aici, până ce-mi voi termina treaba!“ De şase-şapte ori să începi o întreagă istorie, să ajungi la punctul unde se vor folosi, şi diavolii iarăşi să facă scene!

Măi, ce face vrăjmaşul! Mereu învârte butonul la altă frecvenţă. Îndată ce nevoitorul este gata să se folosească de ceva, pac!, îi învârte butonul în altă parte şi uită de sine prin ceea ce îi dă acela. Îşi aduce aminte de ceva duhovnicesc? Țac!, îi aduce aminte de altceva. Îl face să se dea de-a berbeleacul. Dacă omul ar învăţa cum lucrează diavolul, s-ar elibera de multe lucruri.

– Părinte, dar cum să înveţe?

– Să se observe pe sine însuşi. Dacă cineva se observă pe sine, învaţă. Vezi, ciobanii sunt cei mai buni meteorologi pentru că observă norii, vântul.

Aripa voinţei

Lumea se influenţează repede şi spre bine, şi spre rău. Spre rău se influenţează mai uşor, pentru că acolo ajută şi diavolul. Spune, de pildă, unuia să lase fumatul pentru că îl vatămă. De îndată ce se va hotărî să-l lase, diavolul va merge şi-i va spune: „Ţigara cealaltă are mai puţină otravă, cealaltă are filtru şi curăță… Fumează din acelea că nu te vor vătăma“. Îi va afla o îndreptăţire, ca să nu-l lase, îi va afla o… „soluţie”. Pentru că diavolul ne poate oferi grămadă de justificări. Iar ţigara aceea, pe care i-o recomandă, îl poate vătăma şi mai mult. De aceea este nevoie să avem voinţă. Şi dacă cineva nu-şi taie cusururile sale atunci când este încă tânăr, după aceea îi va fi greu să le taie, deoarece cu cât înaintează în vârstă, cu atât i se slăbeşte voinţa.

Dacă omul nu are voinţă, nu poate face nimic. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Totul stă în a vrea şi a nu vrea“. Adică toate depind de: dacă vrea sau nu vrea omul. Mare lucru! Dumnezeu este din fire bun şi vrea binele nostru. Dar este nevoie să vrem şi noi. Pentru că omul zboară duhovniceşte cu două aripi: cu Voia lui Dumnezeu şi cu voia sa. Dumnezeu ne-a prins pentru totdeauna o aripă – Voia Sa – de un umăr al nostru. Dar ca să zburăm duhovniceşte este necesar ca şi noi să ne prindem de celălalt umăr aripa noastră, voia omenească. Dacă omul are voinţa puternică, are aripa omenească şi se echilibrează cu aripa dumnezeiască şi atunci va putea zbura. În timp ce, dacă voinţa îi este atrofiată, încearcă să zboare puţin, dar se prăbuşeşte. Încearcă din nou să zboare, dar iarăşi cade.

– Părinte, voinţa se cultivă?

– N-am spus că toate se cultivă? Voinţa există la toţi oamenii, la unii mai puţină, la alţii mai multă. Când omul are dispoziţie să se nevoiască, se roagă şi cere de la Dumnezeu să-i mărească voinţa şi Dumnezeu îl ajută. Când omul nu sporeşte, atunci să ştie că ori nu pune voinţă deloc, sau puţină, şi aceea slabă, lucru care iarăşi nu ajută. Să presupunem că o pasăre are o aripă bună, dar o neglijează pe cealaltă. Îi cad câteva pene, după care nu mai poate zbura cum trebuie. O aripă lucrează corect, cealaltă este însă că un pieptene stricat. O mişcă, dar intră aer prin ea şi pasărea nu poate zbura bine. Zboară puţin, după care se prăvăleşte. Este necesar să aibă şi această aripă întreagă ca să poată zbura.

Tot astfel şi omul, vreau să spun, trebuie să ia aminte să nu neglijeze voinţa omenească, dacă vrea să zboare mereu corect, duhovniceşte. Pentru că Aghiuţă ce face? Merge încet-încet şi trage din aripa omenească mai întâi o pană mică, apoi una ceva mai mare, şi dacă nu ia aminte omul, îi scoate una şi mai mare, iar când vrea să zboare nu mai poate. Şi dacă cumva îi trage câteva pene, atunci când vrea să zboare, intră aer prin aripa din care îi lipsesc pene şi face tumbe. Aripa dumnezeiască este întotdeauna plină, completă, nu-i lipsesc pene, pentru că diavolul nu poate să le tragă şi să le scoată, căci este dumnezeiască. Dar omul să ia aminte să nu se lenevească şi astfel diavolul să-i scoată vreo pană din propria lui aripă. Atunci când începe încet-încet puţină trândăvie, puţină nepăsare, voinţa slăbeşte. Ce să facă Dumnezeu dacă omul nu vrea? Nu vrea să intervină, pentru că respectă libertatea omului. Şi astfel, omul netrebniceşte şi aripa lui Dumnezeu. Dar când are voinţă, are şi aripa lui întreagă. Atunci vrea şi Dumnezeu, vrea şi omul, şi el zboară.

– Dar, Părinte, ce este exact acest zbor? Vă referiţi la a vrea să sporesc duhovniceşte, să vreau mântuirea mea?

– Da, măi copile! Când spun zbor, mă refer la urcuşul duhovnicesc, nu înţeleg să zbor şi să mă urc în vreun chiparos.

– Părinte, aţi spus că cineva poate ara, semăna şi face toate lucrurile legate de acestea şi să nu scoată nici sămânţa.

– Da, aşa este. Dacă nu ia aminte omul, diavolul îi fură osteneala, în timp ce dacă ia aminte şi ia în serios problema mântuirii sufletului său, se nevoieşte, sporeşte, rodeşte, se hrăneşte duhovniceşte şi se bucură îngereşte.

Sfântul Paisie Aghioritul – Extras din Trezire duhovnicească, Ed. Evanghelismos, 2003

Citiți și:

Nu vă lăsaţi păcăliţi! Demonii există

Cele 17 pericole nebănuite ale îndoielilor demoniace

 

yogaesoteric
13 aprilie 2019