O EROINĂ APROAPE NECUNOSCUTĂ – Marina Chirca. Moartea pentru care România nu va vărsa lacrimi

 

A murit Marina Chirca. Ar fi trebuit ca România toată s-o plângă, oamenii să găsească în memoria ei măcar câteva clipe de pioasă aducere aminte, iar guvernul să-i fi organizat funeralii naţionale. În schimb, cel mai probabil, n-aţi auzit de ea. Televiziunile n-au făcut nici măcar o ştire din asta: cui îi pasă de o babă anonimă, care nici măcar nu e regina ţiganilor, n-are bani, nu e vrăjitoare sau altceva?

Marina Chirca n-a fost decât o amărâtă de femeie simplă, de la ţară, de un curaj şi o demnitate care acum ne stânjenesc pe noi, cei care înţelegem prin „curaj” îndrăzneala de a da „like” pe Facebook.

Anonima care s-a stins vineri, 13 septembrie 2013, la 98 de ani, în satul de munte Nucşoara, din Judeţul Argeş, a înfruntat comunismul şi Securitatea timp de nouă ani, în cea mai cumplită perioadă din istoria recentă a ţării, atunci când bolşevicii au distrus coloana vertebrală a naţiei şi au dăltuit chipul schimonosit al poporului român, aşa cum arată el astăzi. Între 1949 şi 1958, Marina Chirca a sprijinit grupul armat al partizanilor anticomunişti din Munţii Făgăraş conduşi de Toma Arnăuţoiu, plătind apoi cu libertatea şi cu avuţia sa această opoziţie.

Crucea alungată

Cu Armata, Securitatea, Miliţia şi turnătorii pe urme, a reuşit, timp de aproape un deceniu, să înşele vigilenţa acestei forţe opresive copleşitoare, asigurând infrastructura rezistenţei pentru luptătorii din munţi. Hrană, haine, obiecte, muniţie, armament, informaţii preţioase şi câte altele a strecurat Marina Chirca, împreună cu alţi nucşoreni, pe sub nasul securiştilor şi al trădătorilor din rândurile propriilor săteni, riscându-şi în fiecare clipă viaţa, familia, averea. Prinsă în 1963, după ce se ascunsese cinci ani într-un pod, a fost anchetată, bătută cumplit, a făcut puşcărie, averea i-a fost confiscată şi – cât cinism! – împărţită consătenilor care colaboraseră cu Securitatea.

După Revoluţie, ar fi trebuit ca Marina Chirca să devină un simbol naţional. S-ar fi cuvenit să înveţe copiii la şcoală despre ea. Să se scrie în cărţile de istorie. Să se organizeze excursii cu clasa la Nucşoara, ca tinerele generaţii să afle chiar din gura acestei băbuţe cu sufletul ca pâinea caldă despre adevăratul trecut al poporului român. Ar fi trebuit, dar n-a fost aşa. Noile autorităţi locale, care erau tot cele vechi, le-au râs în nas celor care au luptat pentru ţara lor. Cei jefuiţi de comunişti n-au fost repuşi în drepturi. Până şi crucea ridicată în memoria eroilor au refuzat autorităţile să fie amplasată în Nucşoara! După Revoluţie, România ar fi trebuit, prin intermediul acestor oameni extraordinari precum Marina Chirca, să se reconecteze la filonul adevăratelor sale tradiţii şi valori. Dar cum ar fi putut Iliescu şi oligarhia securisto-activistă să-i cinstească pe cei care au luptat împotriva lor? Manualele de istorie au rămas aceleaşi. Au fost fabricaţi specialişti care prelungesc falsurile propagandei comuniste. Oameni precum Lucian Boia n-au vrut să ştie de existenţa Marinăi Chirca nici atunci, în anii ’50-’60 (pe care i-au trăit), nici acum, când încearcă în cărţile lor să-i mai omoare o dată, negându-le existenţa prin omisiune.

Noile valori ale României

Preşedintele ţării s-a dat de ceasul morţii să-l salveze pe autoproclamatul rege al ţiganilor. Medic trimis de urgenţă în Turcia, unde bulibaşa suferise un infarct, demersuri pentru trimiterea unui avion privat, lacrimi la căpătâiul „omului de afaceri”, circ în direct, la TV. Preşedintele valida prin gesturile sale un simbol, un stil de viaţă, un mod de a trăi.

La 13 septembrie 2013, Marina Chirca s-a stins în anonimat, în satul de munte Nucşoara, a cărui secţiune de istorie din pagina de pe internet omite cel mai important eveniment din istoria sa milenară: lupta eroică a locuitorilor săi împotriva comunismului. Şi a fost înmormântată la fel, fără onoruri, fără preşedinţi care să verse lacrimi, fără dezbateri la televiziuni, fără ca oamenii să ştie sau, măcar, să le pese.
În fapt, proiectul „omului nou“ început de comunism n-a fost stopat niciodată. Între „regele“ Cioabă şi ţăranca Marina Chirca, poporului român i se vorbeşte de primul.

Redăm în continuare ultimul interviu acordat de Marina Chirca, ultima supravieţuitoare a luptătorilor anticomunişti din Munţii Făgăraş. Autorul materialului, Laurenţiu Ungureanu a mers în primăvara anului 2013 la Nucşoara, acasă la Marina Chirca. Eroina României l-a primit în casă, i-a povestit, iar la sfârşit a insistat să ia o pungă cu ouă de ţară: „Ia, maică, nu-i frumos să pleci cu mâna goală de la mine!”. Era ultima suflare a vechiului popor român, aşa cum nu-l (re)cunoaştem şi pe care l-am pierdut definitiv.

Ultimul interviu al eroinei în vârstă de 98 de ani

Marina Chirca, singura femeie care a ajutat neîntrerupt grupul de rezistenţă anticomunistă din Nucşoara (judeţul Argeş), a murit. Toma Arnăuţoiu, liderul partizanilor din Făgăraş, spunea despre ea că a fost „cea mai devotată” grupului de luptători. De fapt, Marina Chirca a fost cea mai devotată dragostei adevărate pentru România.

Marina Chirca s-a născut la 18 iulie 1915. Înainte ca România să intre în Primul Război Mondial. Avea 98 de ani dar, când îi simţeai forţa din glas, nu putea să nu ţi se strângă inima muritoare. Parcă adunase toată istoria tragică a acestui popor în graiul său, aşa tărie avea.

Marina Chirca a rămas una dintre eroinele discrete ale României. Toma Arnăuţoiu, ultimul luptător anticomunist din Munţii Fărăgaş, spunea despre ea că a fost „cea mai devotată” grupului, iar asta e, poate, cea mai frumoasă recunoaştere a curajului său. Şi trebuie spus că între femeile din Nucşoara care-i sprijineau pe partizani se afla şi Elisabeta Rizea, cunoscută ca simbol al luptei anticomuniste.

Marina Chirca a fost acolo, aproape de sufletul partizanilor, de la început până la sfârşit. E aproape imposibil de imaginat această abnegaţie când cea mai mică legătură cu luptătorii anticomunişti era de-ajuns să-i semneze condamnarea. Dar Marina Chirca a rezistat. Şi anchetelor de la Securitate, şi duşmăniei unor săteni, şi singurătăţii, şi sărăciei. Un cuvânt n-a spus! A rezistat cinci ani ascunsă în podul casei unor străini, dormind pe o uşă de grajd, a rezistat carcerei comuniste şi a avut inteligenţa de a nu se prinde în nicio capcană a Securităţii. Ca o temerară dintr-o altă lume, a rezistat.

Şi-apoi, a rămas în picioare în faţa tuturor dezamăgirilor pe care i le-a adus România postdecembristă. Nu s-a luptat cu uitarea, a lăsat-o să vină şi a tolerat-o conciliant. Dar, atunci când te-mpotriveşti istoriei, nu recunoaştere aştepţi. Marina Chirca a vrut atât: să fie ştiute războaiele şi patimile eroilor ei, eroii acelei Românii absente, prea absente despre trecutul nostru recent, prea recent. N-a spus vreodată că sunt, în exact aceeaşi măsură, şi patimile, şi războaiele ei. Pentru ea a vrut doar liniştea.

Marina Chirca trăia în cei mai modeşti 10 metri pătraţi din inima Făgăraşilor, în satul Slatina (comuna Nucşoara). Pe pereţii proaspăt văruiţi aşezase un frumos covor şi ştergare cu model, iar soba o acoperise cu hârtie albă, curată. De deasupra patului o veghea Maica Domnului. O oază peste care parcă n-a trecut timpul.

Am găsit-o îmbrăcată ţărăneşte, citind din Vechiul Testament. Am răscolit amintiri dureroase, am vorbit despre trădare, sărăcie şi muncă. Marina Chirca şi-a deschis inima, pur şi simplu, în faţa unor străini. La despărţire, ne-a dăruit o pungă cu ouă de ţară. „Cum să plecaţi cu mâna goală? Asta avem noi aici, şi-avem destul şi pentru noi”. Şi, după toate acestea, tot ea a fost cea care ne-a mulţumit. Aşa fac cei cu sufletul curat.

„Bandita asta le-a adus armament! De ce n-aţi omorât-o până acum?ˮ

Marina Chirca: Să mă-ntrebi, dragul mamii, că de-aia ai venit! Bogdaproste, Dumnezeu să te ţie sănătos! Să mă-ntrebi, să nu ieşi supărat de la mine că n-ai spus ceva! Nu sunt bolnavă, nu nimic.

Reporter Weekend Adevărul:
Eraţi în relaţii bune cu familia Arnăuţoiu înainte de a pleca Toma şi Petre în munţi?

Marina Chirca: Ne-aveam bine cu ei. De la domnul Iancu am învăţat şcoală. Ei au plecat în pădure fără să ştiu eu. După ce-au plecat, i-am ajutat cu mâncare şi cu de toate… Aveam doi mânzaţi, să-i facem de jug. Se făcuseră boii de doi ani. I-am tăiat pe amândoi şi i-am făcut pastramă. Aveam o putină de lemn cu cercuri şi-am pus acolo. Veneau din pădure când aveau nevoie şi luau. Ciocăneau la uşă: „Să ştii c-am venit”. Atât. Aşa au cărat carnea. Câteodată vorbeam cu ei, câteodată doar luau mâncarea şi plecau în pădure. Am adus armament: două puşti automate. Am făcut desagi pe care-i strângi la gură. Am băgat patul puştilor în desagi, iar ţevile le-am învelit cu ziare. „Ce-aveţi acolo?”, mă întreba lumea. „Nişte lumânări de cununie, mă duc să cunun!” Le-am mai adus un aparat de radio şi o trusă de medicamente de la Arsenescu de-acasă.

Rep.:
Cum stabileaţi întâlnirile?

M.C.: Venea câte unul şi îmi spunea: „În săptămâna cutare vii acolo”. Şi eu ţineam minte. Mă duceam în pădure. Mă duceam cu sapa la spinare. Când mă vedea cineva, spuneam că mă duc să pun muşuroaie pe câmp. Sau luam floare de fân, să pun pe câmp, să crească iarbă. Odată s-au dus pe Valea Largă. Ninsese, dar puţin. Am venit şi le-am dat patru meltice de mălai. Tică (n. r. – Tică Jubleanu) şi cu Petrică (n. r. – Petre Arnăuţoiu) au venit. Unul a luat două meltice, altul două. Dac-au văzut că e zăpadă pe jos, au mai cojit fagi, au pisat-o şi au amestecat-o cu mălai. Au făcut mămăligă. Ce era să mănânce dac-a nins? Au mâncat aşa până a ieşit primăvara. Nu mai puteau să iasă, că le luau urma. Nu ieşeau pe zăpadă. Era Securitatea peste tot.

Rep.:
V-aţi întâlnit şi dumneavoastră cu Securitatea.

M.C.: Au venit să mă-ntrebe de Aurel. „Unde e bărbatu-tău? A venit azi-noapte? Ai vorbit cu el?” „Păi, de ce n-aţi venit să ne prindeţi? Nu l-am mai văzut de-atâta timp.” Când l-au prins pe Aurel, m-au luat şi pe mine. M-au dus la miliţie, la Nucşoara şi de-acolo m-au luat la miezul nopţii şi m-au pus într-o căruţă. Ploua rău tare. Pe la Domneşti, în căruţă, au început: „Bandito, spui tu şi ţâţa pe care-ai supt-o de la maică-ta când te-or băga într-o cămaşă de forţă acum”. M-au dat jos şi m-au băgat într-o maşină. Nici n-am apucat să bag şiretul la ghete că am ajuns în Câmpulung. Cu maşina, cu „rândunica”. Acolo, mai eram cu cineva în celulă, care mi-a spus: „Să nu-ţi fie frică! Şi la 12 noaptea te iau la anchetă!”. Aşa a fost. M-a luat. Am spus: „Să trăiţi!”. „Ei, doamnă, te rog să-mi spui de partizani”. Avea o grămadă de bani pe o masă, m-a luat şi mi-a arătat un apartament în Câmpulung. „Uite, îţi dau apartamentul ăla, îţi dau banii. Să-mi spui de ei ce ştii, când vor veni.” „Nu ştiu, domnule. Dac-aş şti, v-aş spune. Dar nu ştiu. Dacă aud, vin şi vă spun.” Mi-au dat drumul.

Rep.:
Şi tot aşa, 10 ani, iar după ce au fost prinşi, aţi fugit.

M.C.: Au pus trei oameni sub un nuc să mă păzească noaptea. Am pus apă şi busuioc într-o sticlă şi m-am dus la părinte: „Părinte, eu fug. Că dacă mă prinde?” Noaptea nu puteam, că erau miliţienii. Am fugit ziua. Am luat o traistă cu două rânduri de haine. Am lăsat tot acasă. Şi pe băieţi i-am lăsat. La podul ăla de la vale am fugit prin pădure. Ne-am dus (n.r. – Marina Chirca şi sora sa, Ana Simion) şi-am stat în Corbi, sub un jgheab mare, două nopţi şi două zile. Mai ieşeam şi mai mâncam câte-o ţâr’ de frunză de fag, că mâncare n-am luat. Am plecat pe-un potop mare de ploaie. Am făcut un foc şi ne-am zvântat acolo, pe câmp. O femeie ne-ntreabă: „De unde veniţi, fetelor?”. „De la mănăstire.” „Stingeţi focul când ’oţi pleca!” „Stingem!” Doar am sosit la jgheab, acolo, şi am văzut maşinile ca rândunicile la popa Andreescu. Dac-au văzut că am plecat, au luat pe popa. Ca rândunicile treceau maşinile! Ce să vezi? Că lui Andreescu i-au rupt piciorul şi tot n-a spus. I-au scos un dinte, „Spune!”, alt dinte, „Nu ştiu!”, alt dinte, „Spune!”, până i-au scos toţi dinţii din gură şi tot n-a spus.

Rep.:
Unde v-aţi dus?

M.C.: Am văzut nişte oi în satul Corbi: „Oile astea se duc în sat. Hai să ne ţinem după ele”. Am venit de la jgheab în sat şi nu ştiam unde să ne ducem. Am mers la un fin: „Fine, ne laşi şi pe noi să ne culcăm, că e noapte?” „Păi, de unde veniţi?Haida, să vă las.” Dimineaţa, a văzut că nu mai plecăm.

Rep.:
Aţi stat cinci ani ascunse în podul unei case.

M.C.: Păi, fă socoteala. Am plecat din ’58. Iar în ’63 le-a dat drumul băieţilor mei. Am mai stat într-un coteţ de porc o lună. Am mai venit prin sat în miezul nopţii. Nu ne-a primit nimeni. Dacă-i prindea, îi băga la puşcărie. Băieţilor le-a dat drumul mai devreme, ca să mă duc eu la ei să-i văd. Da’ ce, eu eram proastă să mă duc? Mi-a părut bine că le-au dat drumul, dar ce era să fac? Ioanei îi duceam orez în cratiţă. Vine rar aici şi mi-e dor de dumneaei. E om bun. Era şi mă-sa bună. Ştiu omul după inimă, şi care-i rău, şi care-i bun.

Rep.:
Ieşeaţi din ascunzătoare? Ce mâncaţi?

M.C.: Seara, după ce se-ntuneca şi dimineaţa, până să se lumineze… Când ieşeau merele, mâncam mere. Cartofii îi curăţam şi îi mâncam acolo, în pod. Am stat pe-un cătăroi de lemn şi pe-o uşă de grajd. Am cerut un pieptar cu mâneci de lână, pe care l-am aşternut peste lemn. Mai puneam un flanel. Şi, de-acoperit, am luat o cojoacă. Dar era plin de păduchi! Aoleu, ce să fac? Şi-n cap se suiseră păduchii! M-am dus la gârlă, m-am schimbat şi am azvârlit cojocul cât toate zilele. Dar pe urmă nu mai aveam haine. M-am dus într-o noapte la un frate de-al lui tata, tocmai la Brădet. Am mers toată noaptea, până s-a făcut ziuă. Am strigat şi-am strigat. Mai era o oră până la ziuă. Dacă nu mi-a răspuns, am plecat. Mai târziu, mi-a dat o femeie de la Corbi un costum de haine de sus până jos, dar nu mi-a dat încălţăminte. Mi-am luat nişte pătălâgi de-ale lor, de-acolo, şi m-am dus în Corbi, la magazin. Am pus o broboadă în cap, miliţianul era în spatele meu, dar nu m-a cunoscut. Am luat şoşoni, ciorapi şi-am plecat.

Rep.:
Cum v-au prins?

M.C.: Au venit la noi. Eu, din pod, m-am băgat sub pat. Sora mea a rămas sus. Dar ce să vezi? Prima dată sub pat au venit, după aia s-au suit în pod. Când ne-au prins, era puhoi de lume să vadă. Când m-au judecat, mi-au dat 20 de ani de condamnare, cu averea confiscată. „Ai stat 5 ani în pod, mai stai 15 la noi.” Nouă zile n-am mâncat. Nici apă n-am băut. M-am îmbolnăvit aşa, ca femeia, de supărare. Am făcut greva foamei. De ce mi-a dat 20 de ani? Am căzut pe mâinile lui Aurică Enache, ăsta de l-a împuşcat Jubleanu în mână şi-n picior. Vai, ce m-au bătut, mă mir că mai sunt! „Cine e?” „Chirca Marina.” „Bandita asta le-a adus armament să ne omoare! De ce n-aţi omorât-o până acum?” M-au dus la Bucureşti şi m-au băgat într-o cameră singură. Un an de zile singură.
„Mi-e necaz că i-au prins. Ei nu sunt de vină. Dacă nu-i dădea hoţul ăsta în mână, un an tot mai stăteau. Ieşeau şi ei după decret. Ieşeau, nu mai stăteau în pădure.”

Rep.:
V-aţi eliberat cu decretul, în ’64.

M.C.: La Bucureşti, la sediul Securităţii, deschide unul vizeta: „Ai avut noroc doamnă, a venit decretul. Nu trebuie să mai fie un deţinut politic în interiorul puşcăriei”. M-a dus la două călugăriţe. Am stat noaptea. Dimineaţa, călugăriţele mi-au spus că-mi dă drumul acasă, dar m-au dus la Jilava. Acolo erau un miliţian şi o miliţiancă. „Fir-ai a hârea, bandito! Tu eşti bandita Chirca Marina, de-ai adus armament?” „Nu mai ai voie să m-atingi c-un deget, c-a venit decretul!” M-a dus într-un coteţ. Nu era uşă, era fereastră fără geam. Mi-a dat un stutoi de mămăligă, iar seara m-a luat: „Ce-ai făcut pe unde-ai fost? Ţi-a plăcut?” „Am fost bătută şi omorâtă şi vreţi să-mi placă?” „Hai, că vă dăm drumul, nu vă mai ţinem, dar să nu mai spui la nimeni.” „Ne daţi acum, după ce ne-aţi omorât în bătăi.” „Hai, că sunteţi cei mai tari de pe pământ, c-aţi putut rezista.”

Rep.:
Cum aţi găsit acasă?

M.C.: N-aveam nici ce mânca, nici lingură să mănânc cu ea. Când au venit băieţii mei, n-au mai găsit nimic. Am avut două vaci cu lapte, una abia fătase, şapte porci şi-o scroafă – un porc era boşorog –, 17 oi şi haine ca la om acasă. Tot ce era – hainele băieţilor, ale mele – tot le-a confiscat. Porcul care-a fost boşorog l-a fript pe grătar aci. Când au venit, n-aveau cu ce să se îmbrace, cu ce să se învelească. Deloc. Le-a dat un vecin o pocladă băieţilor (n.r. – ţesătură din lână nevopsită). Bărbatu-meu a venit cu două săptămâni sau trei înaintea mea.

Rep.:
Şi cum v-aţi descurcat?

M.C.: Eu m-am dus la munte. Am făcut 10 ani pe munte. Am făcut mâncare la oameni. Eram şi la magazie, unde vindeam scule… A fost greu, dar a trecut. Dar le-am făcut de parcă ni le-a dat Dumnezeu! A trecut, domnule, ne-a ajutat Dumnezeu. Pe El l-am avut mare şi puternic. Am trecut prin foc şi prin apă, dar tot am trecut.

„Pe data de 15 mai 1951, Marina Chirca ne-a spus că organele de miliţie au sesizat de faptul că fiul său (n.r. – Gheorghe, în vârstă de 11 ani) a cumpărat de la Cooperativă multe ţigări – 400 bucăţi – şi au fost cercetaţi la postul de miliţie din comuna Nucşoara. […] Marina Chirca l-a învăţat pe fiul său să declare că el a furat de acasă 500 de lei şi şi-a cumpărat ţigări”, este consemnat în interogatoriul luat lui Petre Arnăuţoiu la 6 februarie 1959.

La 29 iunie 1958 însă, după arestarea grupului, n-a mai scăpat. La fel ca mama sa, Gheorghe Chirca s-a împăcat cu trecutul său. Povesteşte de parcă totul i s-ar fi întâmplat ieri, dar fără regrete şi uri.

„Ne-a dus la Jilava, apoi la Insula Mare a Brăilei. Acolo făceam dig pe lângă Dunăre. Dacă nu făceai norma… bătăiţă! Stăteai la poartă până-ţi venea rândul. Punea cearşaful ud pe fund, te băga cu capul sub pat şi-ţi trăgea cu funia. De la 5 la 25. Un picior pe-o mână, alt picior pe cealaltă, unul pe ceafă şi două pe picioarele tale. Nu mai puteai să mişti. 12 ore munceam. Când am ajuns acolo aveam aproape 80 de kilograme. În ’63, ajunsesem la 35. Eu n-am recunoscut nimic-nimic. La judecată, chiar acuzarea a spus că nu sunt vinovat. La urmă, mi-a dat 8 ani. Şi mie, şi fratelui.”

Puşcărie a făcut toată familia Chirca, dar poate cea mai cinică tactică a Securităţii i-a fost aplicată Anei Simion, sora Marinei Chirca. Agentul cu numele conspirativ Mihail Mohor, cunoscut în sat sub numele de Vasile Linie, a primit misiunea de a se apropia cât mai mult de Ana Simion, pentru a o seduce. În dosarele Securităţii scria chiar aşa: „starea sufletească a Anei trebuie exploatată”, iar biata femeie cade în capcana sinistră a agentului: acceptă căsătoria. Mohor inventează necesitatea birocratică a unui voiaj prenupţial, cu singurul scop de a o îndepărta pe Ana de sora sa şi de a smulge informaţii de la viitoarea sa soţie. Toată această acţiune, desfăşurată pe durata mai multor ani, are însă un succes minor, fiindcă Ana nu ştie care-i locul de ascunzătoare al „bandiţilor”.

Din cauza remuşcărilor insuportabile de a-şi trăda familia, din pricina fricii sau a singurătăţii, Ana suferă o cădere şi se îmbolnăveşte. Neliniştile ei culminează însă cu un act de raţiune: îi lasă un bilet lui Mohor, în care îşi anunţă plecarea, fără să dea vreun indiciu despre destinaţia sa: se întoarce la sora sa, alături de care fuge din Slatina şi alături de care se ascunde, timp de cinci ani, în podul unei case.

Citiți și:

Vasile şi odaia lui Dumnezeu

Eroismul spiritual – una dintre calităţile esenţiale pe calea spirituală 
Părintele Arsenie Boca – un Serafim de Sarov al României

 

yogaesoteric
10 septembrie 2016