O excepţională decizie judecătorească despre reprimarea MISA

de Gabriel Andreescu

Se întâmplă ceva în justiţia română. În procesul celor 21 de membri MISA, acuzaţi în principal de trafic de persoane, instanţa de fond de la Cluj a achitat pe toţi inculpaţii. Scheletul din dulapul democraţiei româneşti, reprimarea MISA, unul dintre cazurile cele mai flagrante de încălcare a drepturilor omului din România postcomunistă, este adus astfel în plină lumină. Motivaţia, făcută publică abia recent, conţinând peste 100 de pagini, impresionante prin tonul lor sever, precis, nuanţat şi fluent, constituie un rechizitoriu al activităţii organului de urmărire penală, DIICOT, şi instituţiilor care au asistat direcţia împotriva inculpaţilor. Achitându-i pe inculpaţi, instanţa de la Cluj a trecut marele test al justiţiei – acela de a salva nevinovaţii şi, mai general, de a face dreptate.
 
Schimbări în justiţie sunt vizibile de ceva vreme. Acum zece ani, părea inimaginabil ca Adrian Năstase, Viorel Hrebenciuc, Gigi Becali, Sorin Ovidiu Vântu, Dan Voiculescu sau George Copos să ajungă în spatele gratiilor. Condamnarea unor oameni cu puterea politică şi/sau financiară a celor numiţi reprezintă o întărire indiscutabilă a statului de drept. Doar că, în mai multe cazuri cu acest tip de notorietate, au fost reclamate şi abuzuri judiciare. Argumentele par uneori convingătoare, deşi, totul depinzând de detalii, e de evitat orice judecată punctuală. În plus, „înflorirea“ justiţiei prin acte de condamnare şi satisfacţia, chiar dacă motivată, de a-i vedea trimişi la închisoare pe oligarhii care ne sfidează de decenii alimentează instincte deloc propice unei societăţi decente. Există pericolul ca justiţia să fie echivalată cu vânarea şi pedepsirea unor oameni. Or, cum spuneam, marele test al justiţiei este să salveze nevinovaţii şi să facă dreptate.
 
Cum a fost trecut acest test ştim din valul de hotărâri ale CEDO, care au găsit vinovat Statul român pentru încălcarea drepturilor şi a libertăţilor. Plângerile ajung la Curtea de la Strasbourg numai după ce s-au pronunţat toate curţile interne competente. Ca urmare, o condamnare de către instanţa europeană echivalează cu o notă proastă dată sistemului de justiţie din România.
 
Curajul de a salva principiile statului de drept

Uneori însă, pe acest fundal pesimist, apar hotărâri care strălucesc prin curajul de a salva principiile de drept. De ce hotărârea Tribunalului din Cluj ar fi un remarcabil exemplu o să explic în continuare.
 
Conform aprecierilor instanţei, acţiunea autorităţilor împotriva membrilor şi a simpatizanţilor MISA (Mişcarea pentru Integrare în Absolut) a avut un „caracter represiv“, încălcând grav libertatea lor de conştiinţă. Scopul „real şi evident al rechizitoriului şi al trimiterii în judecată a inculpaţilor“, se spune în motivaţia hotărârii, nu a fost tragerea lor la răspundere penală, „ci desfiinţarea acestei şcoli de yoga prin descurajarea membrilor ei de a îşi exercita libertatea de conştiinţă“.[1]
 
Pentru ca şi cititorul să aibă contact cu spiritul, conţinutul şi logica documentului, iată un citat mai amplu din motivaţia judecătoarei Ariana – Lăcrimioara Ilieş, preşedinta instanţei: „Nimic nu dovedeşte mai bine fabricarea unei grave acţiuni represive împotriva membrilor şi simpatizanţilor MISA decât această inconsistenţă a acuzaţiilor. În ciuda sutelor de poliţişti, procurori, agenţi SRI, care au lucrat la caz, şi a sumelor imense de bani cheltuite pentru această anchetă, tot ceea ce s-a obţinut au fost câteva declaraţii ale unor adulţi care au pus semnul egal între traficul de persoane şi munca voluntară pe care ei susţineau că ar fi efectuat-o în cadrul locuinţelor numite «ashram», unde au ales să locuiască din proprie iniţiativă, la solicitarea lor“.
 
Autorii declaraţiilor au cerut sume mari ca despăgubire invocând că ar fi fost traficaţi, cu toate că au fost liberi să părăsească respectivele locuinţe şi cu toate că nu există vreo dovadă, minimală, a constrângerii lor. Mai detaliat, în termenii instanţei: „Este de altfel deosebit de elocvent faptul că această parte civilă a înţeles să formuleze o plângere penală […] la mai mult de 3 ani de la presupusele fapte a căror victimă susţine că a fost. Corelat cu faptul că aceasta a declarat în faţa organelor de urmărire penală că după septembrie 2001 nu a mai locuit şi muncit în «ashram», nu putem să nu ne punem întrebarea cum a ajuns această persoană să îi fie atribuită de către Parchet calitatea de parte vătămată şi apoi de parte civilă în cauză?“. Într-un alt caz: „Partea civilă […] s-a transformat din învinuită într-un instrument al Parchetului şi a fost de acord să preia aproape întreg conţinutul ordonanţelor de începere a urmăririi penale în declaraţiile sale cu scopul de a îşi salva imobilul de la a fi confiscat şi de a obţine la rândul ei despăgubiri materiale“. Prin astfel de pasaje, judecătoarea Tribunalului Cluj sugerează că DIICOT a fabricat un proces. Or, o acuzaţie de o asemenea gravitate, chiar şi implicită, ar trebui să ducă la autosesizarea CSM.
 
Solicitarea făcută Jandarmeriei Române de către procurorul de caz, de a se pune la dispoziţie trupe pentru percheziţionarea a 16 imobile, sub motivaţia traficului de droguri şi a prostituţiei, a conţinut „elemente false referitoare la anchetă“. Efectivele speciale „au fost înarmate şi au procedat la efectuarea unor percheziţii barbare“, care „au încălcat toate dispoziţiile procesual penale“, iar din ashramuri au fost ridicate obiecte personale care nu aveau legătură cu obiectul percheziţiei.
 
Că „persoanele identificate în imobilele percheziţionate au fost supuse unui regim de tortură psihică şi chiar fizică ore în şir“ se poate verifica uşor. Dar faptul că o judecătoare a calificat acţiunea agenţilor publici în aceşti termeni reprezintă, în contextul dat, un act de curaj. Jandarmii, explică aceasta, au escaladat gardurile, zidurile, au spart uşile, ferestrele, fără să dea explicaţii cu privire la motivul acestor descinderi. Prin felul în care s-au manifestat „au instituit un sentiment de teroare, de panică în rândurile ocupanţilor acelor case, lucru care este în afara legii“. Persoanele găsite în imobile au dorit să deschidă încăperile, dar jandarmii „au ignorat faptul că li se ofereau cheile şi au spart cu sălbăticie uşi, ferestre şi alte căi de acces“ – contrar cerinţelor Codului de Procedură Penală.
 
Judecătoarea a acordat atenţia meritată constatărilor „tehnico-ştiinţifice“ cerute de DIICOT, decizia de la Cluj trecând în revistă amănuntele relevante pentru a le devoala semnificaţia. Astfel, „introducerea acestor aşa-zise constatări tehnico-ştiinţifice în dosarul Parchetului s-a făcut după o lungă perioadă de timp de la efectuarea percheziţiei la locuinţa părţilor“. Rolul lor a fost în mod evident acela de a „confirma“, şi nu de a orienta comportamentul instituţiilor Statului, aşa cum ar fi fost firesc. „Specialiştii“ aleşi de DIICOT au garantat de la început rezultatul demersului prin preluarea teoriilor deja elaborate de Parchet. Niciuna dintre aceste aşa-zise expertize nu a îndeplinit „criterii elementare de profesionalitate“. De exemplu, prin angajarea „expertului“ Tudorel Butoi şi a societăţii sale SC Croma SRL, organul de urmărire penală „a încălcat în mod flagrant“ Codul de Procedură Penală. Cel în cauză nu avea calitatea de specialist în psihologie judiciară, asumându-şi „în mod ilegal această calitate“ pentru a semna un „contract oneros“ cu Statul.
 
Iată, în consideraţiile instanţei, un apel la doctrina juridică cu o miză dincolo de cauza judecată: „Plasarea activităţilor specifice ale membrilor şi simpatizanţilor MISA sub titulatura traficului de persoane aduce atingere de la început legalităţii rechizitoriului DIICOT, întrucât legalitatea incriminării exclude interpretarea legii penale prin analogie asupra unor fapte neprevăzute de lege. Este evident că incriminarea traficului de persoane nu a avut ca scop interzicerea activităţii voluntare sau a dreptului grupurilor de a-şi defini o viaţă comunitară proprie“. 

Relevanţa cazului MISA pentru justiţia şi societatea românească

Mişcarea de Integrare în Absolut (MISA) este o şcoală de yoga tantrică, înfiinţată imediat după 1990 de un grup de yoghini activi în ultimul deceniu comunist, adepţi ai instructorului Gregorian Bivolaru. Toţi fuseseră vânaţi de Securitate înainte de Revoluţie, mulţi au fost bătuţi, câţiva au ajuns în închisoare. Bivolaru a fost condamnat, supus unor tratamente inumane şi, în final, internat la spitalul psihiatric de la Poiana Mare.[2]
 
La puţin timp de la înfiinţare, MISA a intrat în vizorul SRI, respectiv, al securiştilor care-i vânaseră pe membrii fondatori înainte de Revoluţie. De prin anul 1993, mai multe ziare au lansat campanii de calomniere, unele instituţii au fost mobilizate în acţiuni de hărţuire, iar din 1996, Poliţia a început să împiedice sesiunile Şcolii de yoga. Totul a culminat în anul 2004, cu acţiuni brutale şi larg mediatizate. Cursanţii MISA au fost acuzaţi de trafic de arme, de droguri şi de persoane, delicte economice etc., iar trupe de jandarmi au luat cu asalt ashramurile organizaţiei. Procurorii asistaţi în acţiunea lor de ziarişti au oferit presei imagini cu seringi, poveşti aiuristice, reportaje cu fete aproape goale sculate din somn de bărbaţi mascaţi, înarmaţi cu puşti. O acţiune de forţă şi de manipulare ca pe vremea mineriadelor.
 
Parchetul nu a putut niciodată să găsească vreo armă sau vreun drog, vreun membru sau simpatizant MISA practicând activităţi ilegale. Cu toate acestea, calomniile în mass-media n-au încetat, iar multe dintre acţiunile în justiţie sunt încă pe rol. În anul 2005, Curtea Supremă Suedeză i-a acordat liderului spiritual al MISA, Gregorian Bivolaru, azil politic. În anul 2013, ÎCCJ l-a condamnat, in absentia, la 6 ani de închisoare, într-un proces cu un final manipulat. În 2015, Tribunalul Bucureşti a stabilit că emiterea mandatelor de interceptare a convorbirilor lui Bivolaru, depunerea şi utilizarea înregistrărilor în dosarul în care a fost judecat şi condamnat de ÎCCJ sunt ilegale. Sub acuzaţia de trafic de persoane, în 2006, DIICOT a trimis în judecată 21 de membri ai MISA, după ce procurorii convinseseră câţiva foşti practicanţi că pot câştiga sute de mii de euro dacă reclamă exploatarea lor prin munca voluntară efectuată mai demult. În 2014, CEDO a sancţionat Statul român pentru încălcarea dreptului la libertate şi la siguranţă, la respectarea vieţii private şi de familie a Danei Atudorei, membră MISA.[3] Alte plângeri la CEDO iniţiate de către victime aşteaptă verdictul Curţii din Strasbourg.
 
Există, desigur, multe alte detalii privind şi MISA[4], şi evenimentele în care a fost aceasta implicată. Dincolo de toate, contează faptele acestei represiuni, care a adus atingere, direct sau indirect, unor mii de oameni – una dintre cele mai serioase încălcări ale drepturilor omului din România postcomunistă.
 
Cât de detaliată, hotărârea instanţei din Cluj nu avea cum şi nu avea de ce să se ocupe de încrengătura de relaţii care a împins lucrurile la gradul de violenţă şi de viciere instituţională despre care am povestit. Determinismul cauzal a fost documentat în volumul MISA. Radiografia unei represiuni.[5]
 
Pe scurt, „cazul MISA“ este o consecinţă a continuităţii regimurilor de dinainte şi de după Revoluţie.
 
Persoane active în sistemul de represiune şi propagandă până în anul 1989 s-au regăsit în poziţii de decizie în cadrul serviciilor de informaţii, al guvernului, al Parlamentului, al conducerilor instituţiilor de ordine şi au acţionat, reflectând o solidaritate „naturală“, în represiunea împotriva membrilor MISA. Dintre demnitarii mai frecvent ajunşi în discuţia opiniei publice îi numesc pe Gelu Voican Voiculescu, cunoscut al foştilor yoghini, primul-şef al UM025; Vasile Manea Drăgulin, procuror general în perioada 1993-1996, implicat în acţiunea de abuz psihiatric împotriva lui Bivolaru; Rodica Stănoiu, informatoare a Securităţii şi ministră a Justiţiei în anul 2004; Adrian Năstase, prim ministru în acelaşi an, persoană de contact, pe vremuri, a fostului ofiţer CIE, Ristea Priboi, participant şi el la reprimarea yoghinilor în anii 1980; generalii Costică Voicu şi Dumitru Sorescu, cercetaţi pentru acţiunea de incinerare a cadavrelor de la Timişoara, ajunşi ulterior în conducerea Poliţiei.
 
Un astfel de context dă măsura valorii deciziei de la Cluj. 

Civism, feminism şi cazul MISA

Severitatea calificativelor întâlnite în motivaţia hotărârii instanţei de la Cluj, acurateţea expunerii faptelor şi onorarea gândirii juridice explică de ce vorbim despre o excepţională hotărâre judecătorească privind încălcarea drepturilor omului în România.
 
Dacă situaţia arată precum cele descrise de instanţa din Cluj, cum nu a conştientizat societatea românească, din 2004 până astăzi, violări ale drepturilor omului de asemenea proporţii? Cazul MISA este un fenomen de excepţie şi în raport cu atitudinea publică. Reprezintă cea mai grozavă pată de pe obrazul presei româneşti. În interpretarea cavalcadei minerilor la Bucureşti, din 13-15 iunie 1990, presa proiliesciană a fost la fel de manipulatoare, dar contrată de România liberă şi de alte ziare şi reviste de opoziţie. În cazul MISA, presa a funcţionat după o logică de monopol. S-a transformat din watch dog (câine de pază – n.n.) în hunting dog (câine de vânătoare – n.n.). În perioada martie 2004-octombrie 2005, pe televiziunile naţionale (de la TVR1 şi Realitatea TV până la Naţional TV şi OTV) au fost difuzate peste 570 de ştiri ostile. Uneori, presa a incitat la violenţă împotriva adepţilor MISA. În cel mai bun caz s-a tăcut, astfel încât pentru numărarea vocilor care au condamnat represiunea sunt suficiente degetele de la mâini.
 
Impresionant de discrete au fost asociaţiile dedicate drepturilor omului. În afara Comitetului Helsinki, implicat integral în contracararea montajului, şi a Ligii Pro Europa, întotdeauna în prima linie a cazurilor sensibile, celelalte ONG-uri româneşti au refuzat să ia poziţie faţă de evenimente. O mare temă este absenţa protestelor feministe. Cele mai vulnerabile în faţa brutalităţilor au fost fetele şi femeile membre/simpatizante ale MISA, expuse şi calomniate pe ecranele naţionale. Militantele feministe, atât de vocale când un demnitar scapă o stereotipie sexistă, au fost absente când instituţiile culturii macho (Parchetul, Poliţia, Jandarmeria, SRI) au târât în faţa camerelor tinere aproape goale, pentru a „le pune la dispoziţia“ telespectatorilor incitaţi, le-au terfelit numele, prin calomniile lor, le-au pus în situaţii umilitoare. Dacă în 2004, multe dintre ONG-urile feministe active astăzi nu existau, ele aveau cel puţin posibilitatea să recupereze în ultimii ani, când tratarea indecentă a membrelor MISA a revenit în presă, în aceeaşi manieră.
 
Situaţia invită la o meditaţie pe tema civismului, a autenticităţii ori a instrumentării lui, dar şi a perspectivelor pe care le are „decenţa“ etică a societăţii româneşti. Nu este greu de constatat cum în manifestările opiniei publice sunt aproape integral absente exprimările care să restaureze adevărul atunci când „ştirile de scandal“ se dovedesc a fi fost false. Abundă, în schimb, batjocorirea oamenilor. În locul dezbaterii ideilor, se înfruntă vanităţi. Lecţia de la Cluj ar fi că, în timp, justiţia poate acţiona ca un factor civilizator, datorită capacităţii ei de a corecta nedreptăţi.

 ______________________

1. Instanţa anunţase de la început că se abţine să descrie actul de sesizare întrucât, din enormul dosar de peste 1.000 de pagini, doar o treime se referă la fapte. Celelalte părţi, precum „un eseu“ al unui preot şi o analiză psihologică a fenomenului MISA, ar fi inutilizabile.

2. Vezi în acest sens, Gabriel Andreescu, Reprimarea mişcării yoga în anii ’80, Editura Polirom, Iaşi, 2008. În anul 2012, Tribunalul Bucureşti a recunoscut, printr-o decizie definitivă, caracterul politic al condamnărilor şi internării psihiatrice în cazul lui Gregorian Bivolaru.

3. Curtea de la Strasbourg i-a acordat petentei despăgubiri în valoare de 15.600 euro.

4. Sunt surprinzătoare scrierile unor membri, adepţi ai naţionalismului şi ai conspiraţiilor, care nu au nicio legătură cu yoga. Pe site-ul organizaţiei apar articole stranii, care par menite să compromită şcoala. De altfel, persoanele responsabile de site şi de conţinutul lui nu sunt hotărâte de organele reprezentative ale asociaţiei. Aceste manifestări se află în dezacord cu cultura organizaţiei, fondată pe nonviolenţă şi, oricum, nu au relevanţă pentru tema reprimării membrilor MISA.

5. Gabriel Andreescu, MISA. Radiografia unei represiuni, Editura Polirom, Iaşi, 2013.

Sursa: observatorcultural.ro

Citiți și:
Fragment din cartea MISA – radiografia unei represiuni (1)
Motivarea instanței clujene care a condus la achitarea lui Gregorian Bivolaru şi altor 20 de persoane din cadrul MISA
Motivarea verdictului de la Cluj: faptele de care au fost acuzaţi yoghinii nu au fost săvârşite

yogaesoteric
2 august 2015

Also available in: English