O medicină de tip Mengele?

Când moare, de fapt, un om? Pare o întrebare cu un răspuns evident, până în clipa în care de răspunsul ei depinde prelevarea organelor sale. Ce numim „moarte cerebrală”? Este ea moartea persoanei sau un moment al procesului morții? Și cât de departe poate merge medicina în încercarea legitimă de a salva o viață, fără riscul de a o sacrifica pe alta? În dialogul cu Arhimandritul Ioannis Kokákis, medic oncolog, intrăm pe terenul uneia dintre cele mai incomode controverse ale medicinei contemporane.

Interlocutorul nu contestă transplantul ca act medical, ci pune sub semnul întrebării criteriul care face posibilă prelevarea organelor de la donatorul declarat „mort cerebral”. De la reacțiile fiziologice observate în timpul prelevării până la întrebarea ultimă – când încetează omul să mai fie o persoană vie? –, argumentele sale ne obligă să privim dincolo de eficiența medicală, spre granița fragilă dintre știință, etică și taina morții.

Ca să înțelegem acest fenomen, ar fi necesar să cercetăm mai întâi cum este creată viața! Două celule vii se unesc în interiorul unui organism viu și încep să se înmulțească. La începutul creării noului organism, până la diferențiere, adică înainte ca celulele să creeze infrastructura necesară, cardiacă, circulatorie etc. pentru continuarea dezvoltării, tot ce necesar pentru viață este preluat din trupul mamei. Întrucât nu avem încă un om configurat, ci numai un total de celule, se poate susține, deci, de către unii, că avem de-a face cu o formațiune lipsită de viață.

În logica celor care susțin moartea cerebrală, se poate spune că, întrucât o parte a omului este încă nedesăvârșită și lipsește parțial din punct de vedere funcțional și se hrănește din mamă, putem spune, deci, că în pântecele mamei avem de-a face cu un fenomen al morții și s-ar justifica, de pildă, oprirea sarcinii, adică oprirea vieții, pentru că embrionul este nedesăvârșit? Dacă acest aspect ar fi valabil și embrionul ar fi considerat, prin analogie, mort, ajungem la următorul paradox și la următoarea aberație: De ce să se mai nască copii? Putem, de vreme ce sunt încă nedesăvârșiți, să îi păstrăm în gestație până când vor putea fi folosiți în scop medical sau în alte scopuri, care de asemenea contribuie la „binele” societății. La binele unei societăți, desigur, care prin natura ei nu va mai fi bună, pentru că în lăuntrul ei domină canibalismul și utilitarismul.

Prin urmare, așa cum nu suntem siguri, în procesul nașterii omului, care este momentul de la care începe să acționeze suflarea creatoare a lui Dumnezeu și acceptăm că de la început este vorba de o persoană umană vie, astfel, și în procesul morții suntem datori, dat fiind faptul că este deficitară cunoașterea noastră în privința momentului când această suflare încetează, să acceptăm că până la momentul lizei ultimei celule, avem de-a face cu o persoană umană cu toate drepturile ei inalienabile, care se întemeiază pe existența vieții în ea.

Ce au devenit secțiile de terapie intensivă?

Iată de ce niciun medic care respectă viața și știința medicală nu semnează niciodată un certificat de deces înainte de încetarea vieții în întregul trup al bolnavului, care are loc doar prin încetarea definitivă și ireversibilă a funcției cardio-respiratorii, fapt pe care îl acceptă și susținătorii teoriei despre moartea cerebrală, pentru că, din câte cunosc, certificatul de deces se semnează după decuplarea bolnavului de la aparate. Și se pune întrebarea ce sunt, la urma urmei, aceste secții de terapie intensivă? Sunt secții de menținere a vieții și terapie sau nu cumva, odată cu confecționarea conceptului de „moarte cerebrală”, devin fără voia noastră secții de organe de schimb, de tip vulcanizare, unde arunci garniturile arse și le reciclezi pe cele pe jumătate uzate? Nu cumva, în cele din urmă, buna noastră intenție de a-i ajuta pe semenii noștri, dezgolită de fundamentul ei deontologic, ne conduce la o medicină de tip Mengele?

Problema noastră nu o reprezintă, așadar, transplanturile ca act medical, ci mai ales definirea faptului morții bolnavului. Dr. Massimo Bondi, Profesor Universitar de Chirurgie la Universitatea din Sidney, care de 35 de ani se ocupă cu problematica transplanturilor, ne dezarmează prin declarațiile sale. Spune în acest sens că „de multe ori, în practica medicală cotidiană, întrucât este nevoie ca organele să fie prelevate rapid, știut fiind că întârzierea prelevării organelor le face improprii transplantului, medicii, în loc să urmărească evoluția leziunii bolnavului, se precipită în a pune repede diagnosticul de moarte cerebrală”. De asemenea, spune în acest sens cu privire la donatori: „sono I piu fragili ed esposti ma non privi di speranza”, adică „sunt cei mai vulnerabili și expuși, dar nu lipsiți de speranță”. Același cercetător menționează, de asemenea, că într-un studiu extins care s-a făcut pe rămășițele trupurilor donatorilor (503 de persoane), care fuseseră diagnosticați cu moarte cerebrală, după prelevarea organelor lor, în timpul examinării medico-legale, s-a constatat în destule situații că leziunile sistemului nervos central erau, de fapt, reversibile.

Profesorul Hill, cercetător britanic, a realizat destule autopsii de bolnavi care fuseseră spitalizați la secția de terapie intensivă și primiseră asistență cardio-respiratorie artificială și, în continuare, diagnosticul de moarte cerebrală, potrivit criteriilor în vigoare ale morții cerebrale. În urma acestor cercetări a constatat că în majoritatea cazurilor substanța corticală a creierului se menținea la un nivel relativ satisfăcător, fapt ce ridică serioase semne de întrebare cu privire la cât de „morți” sunt în definitiv morții cerebral. Pe bună dreptate, așadar, dr. Robert Truog, profesor la Universitatea Harvard, anestezist, spunea în acest sens: „moartea cerebrală rămâne incoerentă în teorie și confuză în practică, în plus, unicul scop pe care îl deservește acest concept este posibilitatea prelevării de organe”.

Ce scop are administrarea anestezicelor unui „donator aflat în moarte cerebrală”?

O altă întrebare care se pune este de ce este necesar să se acorde donatorului un tratament farmaceutic care are ca scop anestezia înainte de prelevarea organelor? De anestezie are nevoie doar omul viu, nu omul mort, de vreme ce funcționarea simțurilor presupune existența vieții. Ce scop are, așadar, administrarea anestezicelor unui „donator aflat în moarte cerebrală”, de vreme ce, potrivit acestei teorii el este mort? Și care sunt simptomele care apar pe durata prelevării organelor și pe care le suprimă administrarea de anestezice? Acestea sunt: transpirație, creșterea frecvenței cardiace și tahicardie, creșterea tensiunii arteriale și așa-numitele semne ale lui Lazăr (Lazarus signs). Semnificativ în acest sens este cazul unuia dintre acei donatorii caracterizați ca „morți cerebral”, caz care a fost publicat de Wetzel și examinat de către cercetătorii britanici Evans și Hill. Bolnavul acesta, în vârstă de 33 de ani, a fost caracterizat ca „mort cerebral” și a fost pregătit pentru operație. Înainte de începerea procedurii avea un puls de 90 de bătăi pe minut, iar tensiunea era 90/50. Imediat ce chirurgul a făcut tăietura pe lungimea trupului, pulsul a ajuns la 104, iar tensiunea 120/70 pe minut. Dacă ar fi fost un cadavru, în mod normal nu s-ar fi putut petrece așa ceva. La 3 minute de la începerea procedurii, pulsul a urcat la 118 pe minut, iar tensiunea la 150/75 și a fost nevoie de anestezie la 11 minute de la începutul procedurii, ca să fie oprită creșterea pulsului și a tensiunii și să poată fi continuată procedura.

Fenomenul acesta se observă de obicei la bolnavii care sunt operați, iar anestezia este insuficientă, și aceasta se petrece datorită răspunsului direct al trunchiului cerebral. În plus, de ce se observă lăcrimarea donatorului mai ales în momentul prelevării organelor? Cum se explică toate aceste aspecte din punct de vedere medical și prin ce mecanism sunt provocate ele? Așa cum am menționat mai înainte, există situații rare, dar care au fost consemnate de către știință, de oameni care, deși primiseră diagnosticul de „moarte cerebrală”, atât din punct de vedere clinic, cât și al laboratorului, au revenit la viață. Recent a fost dat publicității cazul clinic al lui Lucy Hussey Bergonzi, unul dintre cazurile consemnate și confirmate, de revenire din moartea cerebrală – moarte care fusese diagnosticată atât clinic, cât și în laborator. Lucy Hussey Bergonzi, deși fusese caracterizată ca „moartă cerebral”, iar rudele își dăduseră acordul pentru prelevarea de organe, și-a revenit la starea fiziologică după stropirea cu aghiasmă, cu doar câteva minute înainte de prelevarea organelor.

Compasiune nu se cuvine doar beneficiarului de organe, ci și donatorului, precum și familiei acestuia

În asemenea situații, cum este justificat acest fapt, de vreme ce diagnosticul morții cerebrale a fost dat de centre medicale competente și se respectaseră toate procedurile juridice și medicale necesare? În acest punct am dori să reiterăm o precizare. Problema noastră și obiecția noastră nu se îndreaptă împotriva transplanturilor ca practică medicală – de altfel transfuzia de sânge ar putea fi considerată transplant sau, de exemplu, donație de organ din partea unui donator aflat în viață –, ci se îndreaptă împotriva transplanturilor cu organe de la un donator mort, totdeauna în legătură cu legiferarea conceptului de „moarte cerebrală”, cu toți parametrii particulari pe care îi implică acest concept. Și susținem cu tărie această poziție atât pentru că teoria însăși a „morții cerebrale” este stranie din punct de vedere științific, cât și pentru că foarte multe studii realizate în lume de cercetători și oameni de știință de calibru internațional prezintă limpede necesitatea contestării teoriei despre moartea cerebrală și înclină pentru eventuala ei abrogare din punct de vedere științific.

Am putea spune că „moartea cerebrală” este fie un fenomen din cadrul procesului morții [Panagopoulos], fie primul stadiu al descompunerii [Taylor], dar, cu siguranță, nu este moartea persoanei, care rămâne o taină inepuizabilă. Profesorul de neurologie Taylor susține că avem de-a face cu două fenomene distincte: moartea ca proces momentan (process of dying) și procesul descompunerii (process of disintegration), și completează că moartea cerebrală este primul stadiu al procesului de descompunere. În plus, am putea spune că moartea nu se diagnostichează, ci doar se constată.

În final, consider că este de datoria mea și ca teolog, nu doar ca medic, să mai fac o scurtă precizare și să adaug că studiile medicale care se opun teoriei morții cerebrale și definesc moartea ca fenomen momentan, fac diferențierea între faptul morții și descompunerea trupului, de care ține și moarte cerebrală, neagă punerea semnului de egalitate între suflet și funcțiile cerebrale, susțin astfel dreptul la viață, nu doar a beneficiarului de organe, ci și a donatorului de organe, acceptă că donatorul este persoană chiar și după moarte, și ajung la un acord absolut cu duhul Sfintei Scripturi și al teologiei patristice revelate (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Grigorie al Nisei, Marele Vasilie, Sfântul Ioan Damaschin etc.).

De asemenea, pentru că unii încearcă să manipuleze opinia publică spunând că noi, cei care din punct de vedere științific suntem împotriva teoriei morții cerebrale nu vrem să arătăm compasiune față semenul nostru, aș dori să răspund, cu tot respectul față de părerea lor, că, întâi de toate, din punctul de vedere al medicului, compasiunea față de bolnav înseamnă exercitarea medicinii cu respect față de persoana umană și cu integritate științifică, care izvorăște din adevăr.

În al doilea rând, compasiune nu se cuvine doar beneficiarului de organe, ci și donatorului, precum și familiei acestuia. Donatorul, pentru noi, rămâne în toate aspectele o persoană umană, cu trup și suflet, pe toată durata spitalizării sale și este cel care se află pe poziția cea mai dureroasă și are nevoie chiar în mai mare măsură de îngrijirea și protecția noastră, pentru că se luptă pentru viața lui care nu trebuie pusă în pericol de către nimeni – poziția aceasta a fost exprimată, de altfel, și de Sinodul Bisericii Greciei. Pentru noi acest bolnav nu este o povară inutilă care conține lucruri de care nu mai are nevoie și care urmează să fie aruncat într-un Kaiádas științific, eventual, ci este aproapele nostru și fratele nostru, după cum este, de altfel, și beneficiarul de organe.

Cazul lui clinic impune îngrijirea medicală de rigoare și susținere din partea tuturor pentru dreptul inviolabil la viață, care este dar al lui Dumnezeu către om și nimeni nu are dreptul să i-l ia, decât numai Dumnezeu, drept despre care suntem singuri, din punct de vedere științific, că nu se va mai respecta prin legiferarea morții cerebrale. În plus, pentru că se vorbește despre datoria noastră filantropică, răspundem că, neîndoielnic, donarea de organe este filantropie [gr. philanthropía, „dragoste de oameni”], dar incomparabil mai mare dragoste de oameni este să îi înveți pe semeni tăi să meargă spre moarte cu credința adâncă în Învierea lui Hristos. Dragoste de oameni este să îi înveți pe semenii tăi să urmeze viața Crucii și a Învierii și că moartea, un fapt universal în viața omului, este o trecere către veșnicie și către cele mai înalte, către cele adevărate, către cele nestricăcioase. Dragoste de oameni este să îi înveți pe semenii tăi să descopere partea slavoslovitoare a bolii și aspectul mântuitor al morții.

Bibliografie

1. Shewmon D. A., „Anencephale Selected Medical Aspects” Hasting Center Report 1988 no 10, pp. 11-19.
2. Dr. Massimo Bondi, „Testimony presented at a hearing of the selected commitee of the commission of social affairs of the Italian Parliament”.
3. D.C. Klein, „Brain death with prolonged somatic survivor”, N.E.J. of Med. 1992, no 306, p. 1362.
4. J.E.Parisi, R.C. Kirn, G.H Collins et al, „Brain death with prolonged somatic survivor” N.E.J. of Med 1982 no 306, pp. 14-16.
5. Heytens l et al 1989, „Lazarus signs ad extension postum in a brain dead patient case report”, Neurosergury 71<3>449- 51.
6. Popper A.H., „Unusual spontaneous movements in brain dead patients”, Neurology 1984 no 34, pp. 1089-1092.
7. Dr. Alan Shewmon, Professor of Pediatric Neurology UCLA, „Chronic brain death meta analysis and conseptual consequences”, Neurology1998 no51, pp. 1538-1545.
8. D.S. Eriksson of Gotemborg University Inst. of cl Neuroscience F.H.Cage of S Diego Salk institute cf „Mors sua vita mea”, op.cit., p. 7.
9. DR Hill ibid.
10. C.B. Johansson et al „Identification of neural stem cells in the adult mammalian central nervous system”, 1989 January 8 no 96 <1>, pp. 25-34.
11. Proff. Fausto Baltisero Department of Human Fisiology University of Milan hearing September 28 1992, „Report of the selected comitee of the commission of social affairs of the Italian Parliament”.
12. Rethinking, note 22 Wetzer R.C., Setzer N., Stiff J.L. et al „Hemodynamic responses in brain dead organ donor patient”, Anesth. Analgh 1985 no 64, pp. 125-128.
13. Dr. Robert Truog, Dr. James Fakler, „Rethinking brain death”, Critical Care Medicine volume 20 no12 1992.
14. Grigg M.M., Kelly M.A., Celessia G.G. et al „Electroencephalographic activity after brain death Archives of Neurology” 1987 no 44[9], pp. 948-954.

Citiți și:
8 chestiuni despre prelevarea de organe
Problema arzătoare a transplantului de organe. Știința confirmă: donatorii aflați în moarte cerebrală sunt vii

yogaesoteric
18 septembrie 2026