O scurtă incursiune în istoria mai puţin cunoscută a omenirii (9)

de Marvin Atudorei
 
Citiţi partea a opta a articolului
 

Aşa cum arătam şi în articolele precedente, pentru mentalitatea generală a omului contemporan este adeseori uimitor faptul că foarte multe dintre realizările străvechi ale umanităţii denotă un nivel de cunoaştere extrem de avansat. Dincolo de hăţişul prejudecăţilor şi dogmelor în care au fost mult timp învăluite, semnificaţiile profunde ale cunoştinţelor străvechi ne sunt însă revelate doar pe măsură ce reuşim cu adevărat să le înţelegem. Astfel, mult mai des decât ne-am aştepta, atunci când ştiinţa noastră „de avangardă” descifrează noi taine ale realităţii, constatăm – prin prisma a ceea ce tocmai am înţeles – că anticii ştiau deja aceasta încă din vremuri extrem de îndepărtate. Să observăm în continuare şi alte exemple de acest gen.

În tradiţiile vedică şi tibetană există sisteme de măsurare a timpului deosebit de  complexe, comparabile cu cele mult mai cunoscute din tradiţia mayaşă. Aceste sisteme sunt axate pe cunoaşterea deosebit de precisă a unor ciclicităţi cosmice sau natural-energetice a căror existenţă şi importanţă abia dacă a fost recent descoperită de cunoaşterea ştiinţifică actuală. Asemenea sisteme întâlnim în cadrul tradiţiei tibetane Kalachakra (Roata Timpului) sau în cadrul ştiinţei iniţiatice Svara Yoga (Ştiinţa sacră a ritmurilor universale) sau în cel al tratatelor foarte secrete Kanjur şi Tanjur. Aceste din urmă tratate, de exemplu, au fost traduse şi accesibile occidentului doar într-o măsură infimă faţă de volumul uriaş de informaţii de nivel foarte înalt pe care le conţin (numai Kanjur-ul are peste 300 de volume).

În unele dintre cele mai vechi texte orientale, Purana-ele, se afirmă că pe Pământ au existat civilizaţii încă de acum mai multe milioane de ani. De altfel, după cum am arătat anterior, aceste afirmaţii sunt sprijinite şi de punerea în evidenţă a unor artefacte concrete, cum ar fi cele prezentate de către savanţii americani Michael Cremo şi Richard Thompson în lucrarea lor „Forbidden Archeology”. Ca şi tradiţia Maya, tradiţiile orientale afirmă că omenirea parcurge în mod ciclic anumite „vârste” ale evoluţiei şi decăderii. Acest model al vârstelor omenirii este în opinia mai multor cercetători cât se poate de plauzibil, din perspectiva unor descoperiri ce indică faptul că planeta Pământ şi întregul nostru sistem solar traversează în mod ciclic zone ale spaţiului cosmic ce au frecvenţe de vibraţie energetică net diferite. Un astfel de exemplu îl constituie chiar actuala începere a intrării planetei noastre în zona de influenţă a centurii fotonice emanată din centrul galaxiei. Conform unor date ştiinţifice deja destul de precis stabilite, această influenţă a centurii fotonice se va exercita pe o perioadă estimată la mai multe mii de ani şi va avea ca efect o netă ridicare a frecvenţei energetice de vibraţie a Terrei, resimțită inclusiv în întreaga lume vie şi în domeniul conştiinţei umane. Cele patru vârste ciclice pe care tradiţia vedică le consemnează sunt, în ordinea descreşterii nivelului de conştiinţă, următoarele: Satya Yuga – vârsta de aur, Dvapara Yuga – vârsta de argint, Treta Yuga – vârsta de bronz şi Kali Yuga – supranumită şi vârsta de fier, a maximei decadenţe spirituale. Conform tradiţiei orientale, umanitatea se află în prezent exact la trecerea de la Kali Yuga spre Satya Yuga, într-o etapă de profunde transformări şi de trezire spirituală. Durata unui ciclu complet al celor patru vârste este de aproximativ 26.000 de ani, fiind evidentă corelația cu durata unei revoluţii complete a sistemului nostru solar în jurul centrului galaxiei. Cronologia orientală consemnează de mii de ani faptul că aceste vârste (yuga-uri) sunt integrate la rândul lor în ciclicităţi cosmice din ce în ce mai mari, mergând până la perioadele extrem de vaste ce descriu dubla mișcare ciclică a  Universului însuşi, în care acesta este emanat (printr-o mişcare de expansiune) iar apoi este resorbit (printr-o mișcare de contracţie), ceea ce se află în perfectă concordanţă cu teoriile moderne din astrofizică.

Studiind tradiţiile ezoterice orientale, mai mulţi savanţi ai zilelor noastre au fost impresionaţi de corespondenţele extraordinare ce pot fi stabilite cu rezultatele ştiinţelor moderne. De exemplu, Fritjof Capra, laureat al Premiului Nobel pentru fizică, arată în lucrarea sa „Taofizica” faptul că „Cea mai importantă caracteristică a viziunii spirituale orientale – aproape că am putea spune că este vorba despre esenţa ei – este conştiinţa Unităţii şi interelaţionării dintre toate lucrurile şi fenomenele, experienţa că toate fenomenele lumii sunt manifestări ale unei Unităţi fundamentale. Toate lucrurile sunt văzute ca părţi interdependente şi inseparabile ale acestui Tot cosmic, ca manifestări diferite ale aceleiaşi realităţi ultime. În mod analogic, teoria cuantică arată că nu putem descompune lumea în unităţi independente de existenţă. Pe măsură ce mergem în adâncimea materiei, natura ne arată că nu există cărămizi de bază, izolate, ci totul ne apare ca o reţea complicată de raporturi între diferitele părţi ale Întregului.” (Fritjof Capra, The Tao of Physics)

Conştiinţa Unităţii precum şi conștientizarea reflectării holografice a acestei Unități în absolut toate nivelurile realităţii este omniprezentă în tradiţia spirituală orientală. Acest caracter holografic al realităţii, certificat de descoperirile moderne ale fizicii cuantice, a fost exprimat sintetic de ştiinţa esoterică orientală prin principiul „Partea este în Tot, iar Totul este în Parte”. Ca o aplicaţie a acestui principiu esenţial, este cunoscut de mii de ani în medicina orientală faptul că toate organele corpului se reflectă în mai multe moduri la nivelul fiecărui organ în parte. În presopunctură, de exemplu, se ştie foarte exact faptul că printr‑un gen special de masaj realizat asupra anumitor puncte situate la nivelul tălpilor, palmelor, lobilor urechilor etc, se poate stimula sau inhiba activitatea organelor care sunt corespondente acelor puncte. Ştiinţa medicinii orientale, numită „Ştiinţa vieţii” (Ayurveda) se află în posesia unor taine deosebit de complexe şi eficiente, pe care medicina aşa-zis modernă, alopată, este încă extrem de departe de a le descoperi. Cunoaşterea detaliată a unor realităţi subtile ce ţin de meridianele şi focarele energetice, de punctele de acupunctură, de puterile paranormale, precum şi de multe alte aspecte care constituiau în trecut discipline riguroase, indică fără niciun dubiu că filonul din care provin toate acestea nu era doar unul subiectiv ori imaginar, ci unul extrem de concret, precis şi având toate criteriile unei ştiinţe faţă de care ştiinţa actuală este în multe situaţii abia pe punctul de a o întrezări. 

În tradiţia antică tibetană, în special în sistemul Kalachakra, un loc cu totul aparte îl are raportarea la ceea ce se consideră a fi focarul spiritual fundamental al umanităţii sau tărâmul înţelepţilor, numit „Shambala” (Izvorul Fericirii Divine). Este semnificativ să aducem câteva precizări legate de acest subiect în contextul de faţă deoarece vechile texte tibetane şi indiene spun despre acest popor de o vechime imemorială al înţelepţilor planetei că ar proveni la origine din anumiţi „conducători celeşti coborâţi din stele”. Cele mai vechi texte secrete tibetane, Kanjur şi Tanjur consemnează faptul că în trecutul îndepărtat, „conducătorii celeşti” au venit pe Pământ, iar o parte dintre ei au rămas aici pentru a ghida omenirea de-a lungul timpului. Astfel, ei sunt cei care au imprimat într-un mod de cele mai multe ori nevăzut toate marile idei şi curente benefice care au impulsionat omenirea şi tot ei au acţionat adeseori pentru menţinerea echilibrului planetar. De altfel în aproape toate tradiţiile spirituale ale umanităţii există indicii şi descrieri concordante despre existenţa unui tărâm sfânt privit ca centrul spiritual suprem al lumii.  Hinduşii îi spun „Ariavarsha” sau „Paradesha”, budiştii îl numesc „Shambala”, chinezii „Xi Pien”, ruşii îl cunosc ca „Belovodie” sau „Janaidar”, vechii evrei ca „Salem”, „Grădina Edenului” sau „Pământul Făgăduinţei”, tradiţia dacică îl consemnează ca „Insula Albă”, „Ostrovul Preafericiţilor”, iar literatura esoterică sub numele de „Shangri-La”, „Agartha”, „Tărâmul zeilor”. Marele esoterist francez Rene Guenon afirma despre Shambala că aceasta este ca un fel de „Arcă a lui Noe”, întrucât deţine permanent germenele reînfloririi vieţii.

Există atestări care indică faptul că în perioadele (vârstele) ciclice marcate de  un înalt nivel spiritual, Shambala a fost vizibilă în planul fizic, în timp ce în timpul vârstelor dominate de întunericul ignoranţei, acest tărâm al înţelepţilor a devenit invizibil din punct de vedere fizic, translatând în planul eteric, adică într‑un plan paralel, situat la o frecvenţă de manifestare superioară realităţii fizice.

Ultima manifestare fizică a Shambala-ei a avut loc în Tibet, zonă în care practica spirituală este axată și astăzi în mare măsură pe comuniunea cu lumea Shambala-ei. Atestările textelor străvechi ale tradiției tibetane Kalachakra afirmă că Shambala a devenit invizibilă odată cu începutul epocii Kali Yuga, acum aproximativ 6.000 de ani. În conformitate cu mai multe profeții, următoarea proiecție în planul fizic a tărâmului divin al Shambala-ei va fi în România, iar aceasta va avea loc în viitorul apropiat.

În zonele de proiecție ale Shambala-ei pe Pământ există anumite pasaje speciale secrete destinate comunicării directe între cele două lumi. Existenţa acestui tărâm misterios este strâns legată de numeroasele referiri şi relatări ce au fost înregistrate de-a lungul timpului cu privire la civilizaţia foarte avansată care există în cavitatea interioară locuibilă a Pământului, a cărei prezenţă constituie un secret extrem de strict păzit de către „elita” mondială a puterii din umbră. Faptul că această cavitate interioară a Pământului este reală este pus cu claritate în evidenţă şi de fotografiile recente realizate din satelit ale deschiderilor de la poli, care lasă să se întrevadă uriaşele intrări.

Revenind acum la textele orientale, se poate constata că un alt aspect surprinzător pe care îl  întâlnim sunt numeroasele referiri la anumite tehnologii deosebit de avansate. Există asemenea texte indiene ce conţin uimitoare povestiri despre vehicule metalice zburătoare (vimana), capabile de performanţe extraordinare. Deşi la prima vedere aceste descrieri ar putea părea simple figuri de stil integrate în contextul epicii indiene, este greu ca la o privire mai atentă să nu remarcăm aspecte care par să fie absolut concrete. În Bhagavad Purana, un text scris în limba sanscrită, vechi de peste 5.000 de ani, în Samarangana Sutra Dhara, sau în texte celebre precum Rig Veda sau Ramayana şi mai ales în VimanikaShastra găsim descrieri detaliate uimitoare: avantajele şi dezavantajele diferitelor tipuri de aparate zburătoare (vimana); modul lor de deplasare ce se realiza uneori direct vertical sau prin mişcări în zig-zag, „ca de fluture”; sau capacităţile distructive ale vimana-elor în situaţii de luptă. Există texte în care se spune că asemenea vimana-e, cu o lungime de aproximativ 30 de metri și înălțime de şapte metri, puteau să producă raze de lumină care pur şi simplu dezintegrau ţintele asupra cărora se focalizau. Celebra epopee hindusă Mahabharata, a cărei vechime este apreciată la peste şapte mii de ani, conţine povestiri despre imperiul antic al lui Rama, care se relatează că a existat acum peste 12.000 de ani. „Cartea a opta” cuprinde următorul fragment ce descrie veritabile războaie aeriene, soldate cu distrugerea a oraşe întregi: „De la bordul unei puternice vimana, aflată la o mare înălţime, Gurkha a aruncat un singur proiectil asupra cetăţii duşmanilor, apoi un fum strălucitor de zece mii de ori mai luminos decât Soarele s-a ridicat având o incandescenţă insuportabilă. Apa clocotea, animalele mureau, iar duşmanii erau seceraţi. Pârjolul cuprindea arborii care se prăvăleau în şir ca într-o pădure cuprinsă de flăcări. Cadavrele celor căzuţi se chirciseră într-atât din cauza căldurii, încât nici nu mai arătau a oameni. Niciodată până atunci nu se văzuse şi nu se auzise de o armă atât de înspăimântătoare.” Să fie oare toate acestea doar simple imaginaţii şi figuri de stil? Este totuşi mai mult decât evidentă aici o frapantă asemănare cu descrierea unor explozii atomice…  

În sprijinul acestei constatări, este foarte semnificativ că atât în India cât şi în multe alte teritorii de pe glob au fost descoperite urme evidente de radioactivitate. În deşertul Sin, de exemplu, situat la frontiera dintre India şi Pakistan, atunci când la sfârşitul anilor ’40 arheologii britanici, indieni şi pakistanezi au început excavaţiile în străvechile oraşe Mohenjo-Daro, Harrapa şi Kot-Diji, au fost descoperite roci topite (vitrificate), asemănătoare sticlei, pe o arie de aproximativ 45 de metri. Analizele au demonstrat că aceste roci topite (numite tectite) au suferit cu mii de ani în urmă puternice bombardamente atomice la temperaturi extrem de înalte, de 5-6.000 grade Celsius…

Exploratorul englez D. Davenport şi-a petrecut 12 ani studiind excavaţiile anticului oraş indian Mohenjo-Daro din Pakistan. În anul 1996 el a făcut o declaraţie senzaţională spunând că în opinia sa probele descoperite indică faptul că acest oraş a fost distrus de o explozie nucleară. Puterea acestei deflagraţii ar fi comparabilă cu cele de la Hiroshima sau Nagasaki din istoria noastră modernă. Cercetătorul englez a determinat că epicentrul exploziei a avut aproximativ 50 de metri. În zona epicentrului totul a fost topit şi cristalizat. Acolo a fost descoperit printre altele un strat gros de sticlă verde, vechi de mii de ani, ce a rezultat din topirea lutului la o tempertaură extrem de înaltă. Scheletele descoperite în acea zonă sunt extrem de radioactive, având valori ale radiaţiilor de sute de ori mai mari decât în mod normal. Este semnificativ să observăm că atunci când prima bombă atomică „modernă” a explodat în New Mexico, datorită căldurii extraordinare, nisipul deşertului s-a transformat în exact acelaşi tip de sticlă verde…

În anul 1968, conform revistei Life Shandiar, în Irak (fostul Sumer) s-a descoperit un schelet de copil cu o vechime de cca. 45 de mii de ani care prezenta indicii clare de iradiere radioactivă cu izotopi de plumb şi cobalt. În Liban au fost descoperite tectite vechi de mii de ani ce emiteau încă izotopi radioactivi de aluminiu. Au fost de asemenea descoperite ruine vitrificate şi radioactive în Australia, Franţa, Turcia, India, Chile, Africa de Sud, Iran şi Irak.

Un alt exemplu în acest sens îl constituie renumita Death Valley din California (SUA), unde încă mai există ruinele unui oraş străvechi, care pare să fi fost distrus de o catastrofă teribilă. Clădirile de piatră par să fi fost dărâmate de un suflu extrem de puternic, nisipul s-a vitrificat, rocile s-au transformat în tectite, iar pe unele ziduri, într-un mod straniu, s-au imprimat ciudate siluete de fum. De menţionat că odată cu exploziile atomice de la Hiroshima şi Nagasaki, au putut fi constatate fenomene asemănătoare de vaporizare a unor trupuri umane de către suflul uriaş al exploziei şi imprimarea siluetelor lor pe ziduri. De asemenea este semnificativ faptul că în zona Death Valley nu există vulcani şi nici nu s-au descoperit urme de lavă, pentru a furniza o explicaţie a distrugerii printr-un eventual fenomen vulcanic. În Death Valley nu există nici astăzi vreo formă de viaţă.

Şi în Biblie există pasaje care sugerează în mod clar desfăşurarea unor asemenea evenimente devastatoare. De exemplu este descrisă foarte sugestiv distrugerea oraşelor Sodoma şi Gomora, într-un mod similar efectelor bombelor atomice cunoscute astăzi. Biblia spune că Dumnezeu a pedepsit cele două cetăţi slobozind asupra lor o ploaie de pucioasă şi foc, care a distrus nu numai aşezările, ci şi toate împrejurimile lor, pe toţi locuitorii cetăţilor şi toate plantele ţinutului aceluia. Textul biblic menționează de asemenea că femeia lui Lot, care a privit înapoi, s-a prefăcut în stâlp de sare. Arheologii au identificat faptul că aceste oraşe au fost situate în preajma Mării Moarte şi tocmai de aceea se pare că nu întâmplător în prezent zona limitrofă a Mării Moarte este un vast deşert ce are unele zone cu o radioactivitate surprinzător de mare (de chiar 20 de microroentgeni). Conform istoricului I.M.Blake (The Palestine Exploration Quarterly), apa din izvoarele de lângă Marea Moarta este contaminată și astăzi de substanțe radioactive. De asemenea, căutând eventuale indicii fizice ale dezastrului descris în Biblie, dr. Melvin Kyle şi William Albright au realizat o expediţie arheologică în anul 1924 în zona Mării Moarte. Făcând diferite săpături, au descoperit sub un strat foarte vechi de cenuşă, un strat de sare care se întinde pe o lungime de 10 km şi are o grosime în unele locuri de 50 cm. Această descoperire confirmă într-un mod foarte semnificativ ipoteza conform căreia descrierea biblică este de fapt corelată cu o explozie atomică antică.

Chiar în apropiere de Marea Moartă, la Qumran, au fost descoperite începând cu anul 1947 o serie de manuscrise ce au devenit apoi celebre, estimate la o vechime de cca. 4.000 de ani. Specialiştii au atribuit aceste texte profeţilor biblici Moise, Abraham, Enoh şi Lameh. Fiind descifrate relativ recent (la sfârşitul anilor ’60), din fericire aceste texte nu au fost adaptate și cenzurate (aşa cum s-a petrecut cu Noul Testament). Tocmai din această cauză, ceea ce este descris în ele prezintă o importanţă deosebită pentru cunoaşterea istoriei omenirii. În unul dintre aceste texte, numit „Geneza” se specifică: „Oamenii au venit din cer şi alţi oameni au fost luaţi de pe Pământ şi duşi în cer. Oamenii veniţi din cer au rămas mult timp pe pământ.” Într-un alt text, „Întâia carte a lui Moise”, se spune: „Fiii lui Dumnezeu, văzând că fiicele oamenilor sunt frumoase, şi-au ales dintre ele soţii. În vremea aceasta s-au ivit pe pământ uriaşii, aceştia sunt vestiţii viteji din vechime.” În „Cartea lui Enoh” este descrisă sosirea pe Pământ a unui grup de „220 de îngeri veniţi din cer”, care îi învaţă pe oameni agricultura, metalurgia şi astronomia. Ei s-au căsătorit cu femei de pe pământ. Enoh relatează în acest text cum el însuşi a fost ridicat la cer şi a rămas acolo timp de 300 de ani! Acolo l-a întâlnit pe conducătorul fiilor lui Dumnezeu, care le-a spus slujitorilor săi: „Învăţaţi-l pe acest tânăr limba noastră, iar apoi învăţaţi-l să scrie”. Astfel el a început să scrie cărţi. În „Vedenia lui Isaia” am putea spune că se face referire chiar la efectele relativităţii timpului. Astfel, descrierea arată că ridicat la cer de către un înger, Isaia îşi dă seama că zboară „mai iute ca gândul”, iar după întoarcerea pe pământ întreabă „Pentru ce aşa curând? Numai două ceasuri am stat cu tine aici.” Totuşi îngerul îi răspunde „Nu două ceasuri ai stat, ci 32 de ani.” Aceste texte apocrife nu au fost incluse în Biblie deoarece nu sunt acceptate de linia canonică oficială. Se ştie de altfel faptul că Biblia însăşi a fost „periată” destul de amănunţit în anul 318 de către Conciliul de la Niceea, fiind astfel eliminate toate pasajele pe care acest grup de clerici a considerat că omul de rând nu trebuie să le mai cunoască…
 
(va urma)
 

Citiţi şi:

« Unităţile de măsură » ale lui Dumnezeu

Posibile intrări către faţa interioară a Pământului

yogaesoteric
29 octombrie 2013