O surprinzătoare suită de întâlniri de gradul trei ce a avut loc în Triunghiul Bermudelor (I)

Vânătorii de OZN-uri şi AUTEC
 

Într-o seară caldă şi umedă din luna august a anului 2009 am pornit spre terasa unui restaurant din oraşul Sarasota, Florida. Ajunşi acolo, am căutat o masă liberă, dar observând că toate erau ocupate, ne-am mulţumit cu ceea ce era disponibil – două scaune la bar.

Ca membri ai echipei Vânători de OZN-uri (The UFO Hunters), urma să ajutăm la spargerea zidului gros al tăcerii ce învăluia o bază secretă a Marinei Americane din insulele Bahamas, numită uneori „Zona Navală 51”, ce este asociată cu anumite fenomene OZN. Bărbatul aşezat vizavi de noi, care avea în mână o limonadă cu mentă, tocmai se pensionase din cadrul Marinei, ultima sa misiune fiind aceea de comandant al Centrului atlantic de evaluări şi teste submarine (The Atlantic Undersea Test and Evaluation Center – AUTEC) de pe insula Andros.

Această întâlnire nouă, doar aparent întâmplătoare, ne-a apărut ca fiind o sincronicitate uimitoare. Cu doar patru luni mai devreme, în aprilie, noi făcusem o vizită pe această insulă împreună cu o echipă de la History Channel, din cadrul emisiunii intitulate Vânătorii de OZN-uri. Aceştia îl intervievaseră pe Rob MacGregor şi pe pilotul Bruce Gernon, autorii cărţii The Fog (Ceaţa) care redă povestea experienţei extraordinare pe care Bruce a avut-o în Triunghiul Bermudelor şi care a început pe insula Andros. Producătorii emisiunii respective de la History Channel sperau să poată face un tur al bazei şi să ia un interviu comandantului acesteia, însă rugăminţile lor repetate au fost ignorate. Răspunsul oficialilor de la baza AUTEC nu a fost „nu”; ei pur şi simplu nu au răspuns în niciun fel.

În ciuda lipsei de cooperare, cei trei „vânători de OZN-uri” şi echipa lor de filmare s-au decis să meargă cu maşina până la baza respectivă şi ne-au întrebat cu acea ocazie şi pe noi dacă voiam să ne alăturăm lor. După ce ne-am apropiat de intrarea în baza secretă, a apărut imediat un elicopter care a rămas în zbor deasupra noastră, chiar în faţa porţii centrale. Era, oare, aceasta o încercare de a intimida echipa de la History Channel şi, posibil, de a acoperi orice sunete din interiorul bazei prin intermediul zgomotului ce era produs de elicopter? Noi totuşi am continuat să înaintăm cu maşina spre bază, până când o maşină a poliţiei a parcat în faţa porţii şi s-a oprit acolo. Nu a intrat; pur şi simplu ne-a blocat accesul. În acel moment, Bill Birnes, principalul „vânător” de OZN-uri al emisiunii, a decis că era timpul să ne retragem. Deşi nu eram siguri că ceea ce se petrecea era menit să ne pună pe noi pe fugă, totuşi acela era un semn clar că nu eram bineveniţi acolo. Cu toate că AUTEC oferă o descriere destul de vagă a activităţilor sale pe site-ul său web, nu există totuşi o cooperare între aceştia, pe de o parte, şi marele public şi mass-media, pe de altă parte. Singura modalitate de a avea acces la un tur limitat al bazei este să obţii permisiunea unui angajat din cadrul AUTEC. Însă chiar şi aşa, după cum spunea un vechi angajat civil al bazei: „Nu poţi ajunge prea departe. Nu vezi mare lucru şi nu afli mai mult decât ceea ce este deja un fapt cunoscut publicului”. Ar fi fost oricum interesant să îl vedem pe Birnes intervievându-l pe comandantul bazei pentru emisiunea sa, însă aceasta nu s-a petrecut.

Iată, însă, că acum comandantul Richard, bărbatul care a coordonat vizita noastră din luna aprilie, era aşezat chiar vizavi de noi în acel restaurant foarte animat. Situaţia chiar ne-a făcut să ne punem întrebarea „Oare cine, sau ce anume orchestrează într-un mod atât de surprinzător astfel de jocuri uluitoare?“
Spre uimirea noastră – probabil pentru că Richard se pensionase – el a fost dispus să vorbească cu noi despre bază, cel puţin într-o anumită măsură. Era interesat să audă despre vizita noastră pe insula Andros şi despre motivul pentru care o făceam. Dacă se gândea cumva că era interesant faptul că emisiunea se referea la OZN-uri, el nu a arătat aceasta – nu a schiţat niciun zâmbet şi nici nu a râs. Cu toate acestea, atunci când am menţionat că unele presupuse răpiri de către fiinţe extraterestre au fost asociate cu baze militare, el s-a decis că mai are nevoie de încă un pahar de limonadă.

L-am întrebat ce părere are despre afirmaţia că AUTEC ar fi echivalentul naval al „Zonei 51” (aflată sub comanda Forţelor Aeriene Americane – US Air Force). El nu a zâmbit şi nici nu s-a încruntat. Chipul său nu trăda absolut nimic. Pur şi simplu a dat din cap:
„AUTEC efectuează cercetări şi teste submarine” a spus el. „Activităţile ei au legătură cu submarinele şi cu torpilele – aşadar, cu nave, aparate şi dispozitive submersibile, nu cu OZN-uri”.

Andros este cea mai mare şi cea mai puţin explorată dintre cele 26 de insule locuite din zona Bahamas. Ea se află pe coasta de vest a unui bazin adânc cunoscut sub numele de „Limba oceanului” (Tongue of the Ocean), unde adâncimea apei poate ajunge chiar până la 2000 m. Testele şi cercetările la care se referea comandantul Richard au în vedere pregătirea pentru activităţi submarine de război, şi anume testarea submarinelor şi a altor aparate submersibile.
Şi totuşi, ne-am putea întreba dacă fostul comandant al bazei nu ne-a dat cumva, prin ceea ce ne-a spus, un răspuns criptic. Într-adevăr, poate că AUTEC nu este interesată de OZN-uri, dar cu siguranţă ar fi interesată de aşa-numitele OSN sau „obiecte submersibile neidentificate”.

Chiar există anumite relatări care vorbesc despre existenţa unor astfel de aparate în apele din jurul insulei Andros. Curt Rowlett, ce a lucrat pe o navă ca inginer civil în cadrul AUTEC, în anul 1985, a fost martorul apariţiei unui astfel de obiect pe radar. Cu 12 ani mai devreme, un alt angajat AUTEC, Dave Malcolm, ce pe atunci era tehnician în cadrul departamentului de arme al bazei, a văzut un obiect necunoscut, masiv, ridicându-se rapid din apă exact în spatele bărcii de transportat torpile cu care naviga. Dave nu mai văzuse niciodată aşa ceva şi nu avea nici cea mai mică idee despre natura acelui obiect. La vremea aceea, el s-a gândit că ar putea fi o navă experimentală secretă, însă de-a lungul anilor semnele de întrebare s-au înmulţit. Navele ce iniţial sunt încadrate ca fiind secrete, observase el de-a lungul anilor, devin la un moment dat cunoscute şi publicului, însă în tot acest timp el nu a văzut şi nu a auzit de niciun fel de navă submarină similară cu ceea ce el a văzut în acea zi.

Pătrunderea în aşa-zisul Triunghi al Bermudelor

AUTEC a fost adesea comparată cu „Zona 51”, însă baza secretă este, de asemenea, strâns legată de povestea Triunghiului Bermudelor.
Una dintre cele mai importante întâmplări referitoare la acest destul de rău famat Triunghi al Bermudelor este aceea a unui pilot din sudul Floridei care a decolat cu avionul său de pe insula Andros şi a ajuns chiar în inima fenomenului din Triunghiul Bermudelor. Spre deosebire de mulţi alţi piloţi şi de multe echipaje navale, Bruce Gernon a supravieţuit acestei experienţe, iar de atunci a povestit mereu despre acest incident. El a apărut în cadrul a numeroase filme documentare despre Triunghiul Bermudelor – atât de multe, încât uneori el este recunoscut pe stradă de către străini.

La câteva luni după călătoria noastră pe insula Andros pe care am întreprins-o pentru canalul de televiziune History Channel, Gernon lua cina la barul unui restaurant, când a observat un bărbat ce se afla pe partea opusă a barului şi care îl privea în mod insistent. Bărbatul i-a şoptit ceva barmanului, acesta a venit la Gernon şi l-a întrebat dacă el era pilotul care avusese o experienţă stranie în Triunghiul Bermudelor. Când Gernon a spus „da”, barmanul a făcut semn spre bărbatul respectiv şi i-a spus că acesta îl rugase să îi transmită lui Gernon că el (bărbatul respectiv) lucrează în cadrul AUTEC şi că ar dori să vorbească cu el.

Deşi era în jurul orei cinei, atunci când restaurantul devenea foarte aglomerat, totuşi s-a găsit un loc liber lângă respectivul bărbat, aşa că Gernon i s-a alăturat. Bărbatul, care purta un tricou ce avea imprimat pe el logo-ul AUTEC, i-a spus lui Gernon că el era angajat la baza navală secretă şi că nu putea să-i dezvăluie numele său. Îi vom spune în cele ce urmează Earl. El i-a spus lui Gernon că a avut şi el două experienţe neobişnuite în perioada în care a lucrat în cadrul bazei ca angajat civil, dar că era dispus să-i povestească lui Gernon doar despre una dintre acestea.

– Bine, deci despre ce este vorba? l-a întrebat Gernon.

Earl i-a explicat că lucra ca inginer pe un submarin, în apropierea capătului de sud al „Limbii Oceanului”, atunci când într-o zi echipamentul electronic al submarinului a început dintr-o dată să se comporte ca şi cum ar fi fost „posedat”. Era ca şi cum ar fi intrat într-un spaţiu în care legile cunoscute ale fizicii nu mai erau valabile. Au trecut câteva secunde, după care totul a revenit la normal. Toate bune şi frumoase, doar că acum se afla în apropierea capătului nordic al „Limbii Oceanului”, la aproximativ 160 km faţă de locul în care se aflase cu doar câteva secunde înainte. Nimeni nu a putut să explice ceea ce se petrecuse.

Gernon a fost fascinat de această relatare şi se întreba la ce s-ar fi putut referi cea de-a doua poveste – cea despre care Earl nu voia să vorbească – dacă prima fusese atât de interesantă. Deşi incidentul la care asistase Earl avusese loc cu mult sub nivelul mării, Gernon a fost fascinat de similaritatea propriei sale experienţe în Triunghiul Bermudelor, ce avusese loc în timpul unui zbor cu avionul care a decolat de pe insula Andros. Gernon, la fel ca şi Earl, a experimentat ceea ce pare a fi un salt în spaţiu-timp, după ce echipamentul electronic încetase să mai funcţioneze.

O întâlnire de gradul trei ce a avut loc în timpul unui zbor

Povestea lui Gernon începe în dimineaţa zilei de 4 decembrie 1970. Era o vreme ploioasă pe insula Andros, aşa că Gernon – care la vremea respectivă avea 23 de ani –, tatăl său şi Chuck LaFayette, un partener de afaceri, au trebuit să aştepte până în jurul orei 3 după-amiaza pentru ca vremea să se îmbunătăţească. Gernon a trecut la comanda noului lor avion Bonanza A36; au decolat din aeroportul de pe insula Andros. Avionul Bonanza era un aparat stabil care zbura lin, iar Gernon era foarte încrezător în capacităţile acestui aparat de zbor. Realizaseră anterior numeroase alte zboruri similare, căutând o insulă pe care aveau de gând să construiască un ansamblu turistic şi se deciseseră că insula Andros – care era deja cunoscută datorită faptului că găzduia baza americană – ar fi fost locul ideal.

Au urcat mai întâi la 300 m altitudine, nemaiputând după aceea să continue ascensiunea, deoarece exista un paravan format de un nor undeva la 500 m. S-au conectat la semnalul radio de pe insula Bimini prin intermediul unei busole automate radiogoniometrice şi s-au îndreptat spre această insulă. Zburau cu 300 km/h şi se aflau în aer de 10 minute, când ploaia uşoară a încetat, iar cerul a devenit senin. Ajunseseră deja la capătul de nord-vest al insulei Andros şi zburau deasupra apelor nu foarte adânci ale Arhipelagului Bahamas. Vizibilitatea se îmbunătăţise de la aproximativ 5.000 m până la 16.000 m, iar vremea părea să fie stabilă.

Pe măsură ce începeau să câştige în altitudine, Gernon a observat un nor neted, alb, sub formă de disc zburător, exact în faţa lor, la aproximativ 1,6 km depărtare. Mai târziu, el avea să numească acest nor „lenticular”, deşi norii lenticulari apar în mod tipic deasupra munţilor, sau la altitudini de 6.000-12.000 m. Mai mult decât atât, norii de acest fel sunt staţionari. Norul acesta însă arăta de 1,6 km lăţime şi 300 m grosime, vârful lui ajungând până la 500 m. În curând, el avea să îşi modifice cu totul forma, semănând acum cu o maşină de curse!

Gernon a evitat norul, zburând pe deasupra lui şi a stabilit un plan de zbor cu serviciul aviatic din Miami. Urmau să zboare spre Bimini, apoi direct către West Palm Beach. Cei de la Miami Radio, centrul de control aviatic local, i-au informat despre condiţiile de climă: acestea erau favorabile între Andros şi coasta Floridei, existând doar câteva rare furtuni de o intensitate medie în sudul Floridei. Vânturile erau moderate şi variabile.
După ce a aflat prognoza meteo, Bruce a mai privit într-o doară spre nor şi a fost uimit de ceea ce a văzut: acesta nu mai avea forma unui disc zburător, ci devenise un nor imens de tip cumulus, care se mişca în mod rapid. Se aflau la 16 km depărtare de ţărm, urcând cu 300 m/minut, iar norul părea să devină din ce în ce mai mare în spatele lor, ridicându-se şi el cu aceeaşi viteză cu care ei ascensionau!

După câteva minute se aflau deja aproape la 1.600 m înălţime, iar norul se ridica odată cu ei. Apoi, pe neaşteptate, norul i-a învăluit cu totul. În acel moment, cei trei bărbaţi de la bordul avionului au simţit acţiunea unei forţe care a ridicat avionul în sus, vizibilitatea fiind în mod abrupt redusă la mai puţin de 30 m. Gernon a mărit viteza şi, în sfârşit, au reuşit să se elibereze din nor. Au continuat ascensiunea, însă norul misterios continua să-i urmărească.

„Nu puteam să mă ridic nici la 9 m deasupra norului. În mai puţin de 30 de secunde ne-a ajuns din nou şi ne-a cuprins avionul cu totul” îşi aminteşte Gernon. „Chuck devenise neliniştit. Nu mai ajunsese niciodată atât de aproape de un nor într-un avion mic. Eu l-am asigurat că vom scăpa imediat de el şi că îl vom lăsa în urmă”.

Dintr-o dată, o nouă ridicare bruscă a avionului i-a dat acestuia un impuls de accelerare care i-a ridicat deasupra norului. Însă, din nou, norul i-a ajuns din urmă. Acelaşi fenomen s-a repetat de mai multe ori. Îngrijoraţi, cei trei bărbaţi se gândeau să se întoarcă spre insula Andros. Au reuşit, însă, după aceea să se elibereze de nor, la 3.500 m. Gernon a stabilizat cursul avionului Bonanza şi a accelerat până la 313 km/h. Acum înaintau pe fundalul cerului senin şi albastru. Mai târziu, el a făcut un calcul şi şi-a putut da seama că norul trebuie să fi înaintat cu mai mult de 168 km/h, care era viteza lor de ascensiune!

„Atunci când acesta şi-a încetat mişcarea orizontală, am scăpat în sfârşit de el. Am privit în urmă şi am fost uluit de ceea ce am văzut. Norul creştea din nou, din ce în ce mai mare, devenise chiar enorm. Acel micuţ nor lenticular deasupra căruia zburasem la început devenise acum un nor de vijelie imens.”

Spre deosebire de majoritatea norilor de vijelie, care se formează în linie, norul acesta s-a pliat sub forma unui semicerc perfect, radiind în afară de fiecare parte a avionului, la câţiva km depărtare de avion. Totuşi, Gernon s-a relaxat şi a continuat să zboare spre Bimini. Apoi, câteva minute mai târziu, un alt nor de vijelie s-a format în faţa lor. La fel ca geamănul lui, a luat o formă semicirculară, cu braţele întinzându-se spre norul care îi urmărea.
Gernon a estimat că norul se afla la cel puţin 12.000 m deasupra nivelului mării. A observat de asemenea un alt aspect neobişnuit în legătură cu acest nor. De obicei, norii de tip cumulus au o bază de 300 sau 600 m deasupra suprafeţei, dar acesta părea să emane pur şi simplu direct din ocean.

„Nu puteam ajunge sub nor şi nici deasupra lui, iar încercările de a-l evita ne-ar fi condus pe o rută în mod considerabil deviată de la planul nostru de zbor.”

Norul nu părea să fie prea ameninţător, aşa că după ce Bruce s-a sfătuit cu tatăl său – care era, de asemenea, pilot – ei s-au decis, în cele din urmă, să zboare chiar prin nor. Se aflau la aproximativ 72 km est de insula Bimini atunci când au intrat prin marginile ceţoase ale formaţiunii noroase. Odată ajunşi înăuntru, Gernon şi-a dat seama că făcuseră o greşeală. Deşi la exterior norul era alb şi pufos, în interior totul era întunecat, ca şi cum ar fi fost o noapte complet lipsită de Lună. Câteva secunde după aceea, s-au aprins în interiorul norului nişte luminiţe strălucitoare, albe. Cu cât înaintau mai mult în interior, cu atât mai intense deveneau aceste luminiţe.

Gernon şi-a dat seama că era prea periculos să continue pe acel curs de zbor, aşa că a întors la 135 grade, astfel încât se îndreptau acum în direcţia sud. Toţi cei trei bărbaţi şi-au notat că era ora 3:27 PM atunci când ei au deviat de la cursul de zbor stabilit anterior. La decolare, Gernon pornise un ceas electronic pe bordul avionului, ceas care includea, de asemenea, un timer. Acesta indica acum că se aflau în aer de 27 de minute. Tatăl său a pornit timer-ul de la ceasul său de mână atunci când ei şi-au modificat cursul de zbor şi folosind echipamentul lor de navigare very-high-frecquency Omni-range (VOR), a calculat că se aflau la 65 km sud-est de Bimini. Între timp, Gernon a contactat Miami Radio pe echipamentul lor VHF (Very High Frequency – de foarte înaltă frecvenţă) şi le-a spus că îşi modificaseră cursul zborului pentru a evita o furtună şi că urmăreau acum să o ocolească.

Au ajuns din nou la cer senin, dar în câteva minute şi-au dat seama că nu puteau să zboare pe după nor, deoarece „braţele” acestuia îmbrăţişau acum marginile norului pe care îl întâlniseră în apropiere de Andros. Din câte îşi puteau da seama, erau înconjuraţi de un cerc imens de nori, fiind prinşi în interiorul golului unui „covrig” care trebuie să fi avut aproximativ 50 km lăţime.

Citiți aici partea a doua a acestui articol.
Articol preluat din Programul Taberei Yoghine de vacanţă Herculane 2014, publicat la Editura Shambala, tipărit la Ganesha Publishing House.

Citiţi şi:

Nori cu forme stranii

Elitele mondiale ale francmasoneriei îşi pregătesc oraşe şi buncăre subterane ultrasecrete pentru a scăpa de evenimentele catastrofale din 2012 (IV)

 

yogaesoteric
17 octombrie 2014