Occident, 2019: sub asediu, în căutarea suveranităţii (II)

 

Citiți prima parte a articolului 


Metamorfozele libertăţii în Occident (de la Magna Carta la John Lennon)

„Dacă libertatea are un înţeles, atunci ea înseamnă dreptul de a spune oamenilor ceea ce nu vor să audă” (George Orwell)

Una dintre cauzele majore ale erodării setului de valori comune care ţine (încă) suveranitățile naţionale occidentale la suprafaţă poate fi identificată în sistemele de învăţământ din Occident, mai ales în cele universitare, unde corectitudinea politică a avariat deja grav libertatea de expresie şi, odată cu ea, unul din pilonii esenţiali pe care Occidentul se sprijină. Educaţia a fost unul dintre primele sisteme scăpate din mână de democraţiile liberale, probabil pentru că nefiind considerat vital (deşi este), a fost plasat în zona de concesii de la apariţia primelor probleme sistemice, spre sfârşitul anilor 1960. Inversarea principiilor pedagogice prin plasarea aproape exclusivă a accentului pe dorinţele elevului/studentului, reducerea standardelor de performanţă, abordarea ştiinţelor umane din unghiurile combaterii tradiţiei, schimbării permanente, refuzului autorităţii, drepturilor fără îndatoriri, relativismului cvasi-total, auto-flagelării în faţa culturilor şi civilizaţiilor extra-occidentale, egalitarismului liberticid etc. au provocat ravagii la nivelul a cel puţin două generaţii de occidentali. Zonele de confort studenţesc instituite în tot mai multe universităţi, care interzic practic profesorilor şi invitaţilor acestora să abordeze subiecte controversate, lovesc la rădăcină, în ultimă instanţă, însăşi libertatea de expresie pe care Occidentul s-a clădit. Schimbarea paradigmei strategice din învăţământul occidental, de la pregătirea de cetăţeni competenţi pentru democraţiile naţionale la pregătirea de internaţionalişti relativişti revoltaţi, costă astăzi Occidentul enorm.

Constatările cvasi-generale cu privire la performanţele tot mai slabe ale liderilor occidentali, care par incapabili să facă faţă problemelor grave acumulate, sunt rareori însoţite de observaţia că toţi aceştia sunt „produsele” educaţiei universitare oferite în ţările lor de prin anii 1970. Toate studiile sociologice aprofundate, profesioniste şi independente afectate în ultimii ani (e.g. Gallup International, PEW Research Center, Legatum Institute) converg la aceeaşi concluzie: segmentele de până în 40 – 45 de ani ale populaţiilor occidentale din Europa de Vest şi SUA – Canada înclină clar, iar cele de până în 30 de ani puternic, valoric şi politic, spre poziţii radicale de stânga sau chiar spre (neo)marxism, deşi în marea majoritate a cazurilor nu există condiţionări economice (nu sărăcia sau excluziunea socială explică aceste opţiuni).

Tineretul occidental de azi, în majorităţi clare, respinge masiv valorile asociate conceptului de economie deschisă (piaţa liberă, supremaţia contractelor, libera concurenţă, formarea preţurilor pe baza cererii şi ofertei, flexibilitatea pieţei forţei de muncă, libertatea comerţului, libera întreprindere pe baza raportului cost-beneficii etc.), dar, în acelaşi timp, şi fără să vadă contradicţia flagrantă, susţine la fel de masiv valorile asociate conceptului de societate (total) deschisă (promovarea minorităţilor de orice tip, a modurilor de viaţă alternative, a imigraţiei fără restricţii, prioritizarea compasiunii în faţa meritocraţiei, respingerea datoriei faţă de societate etc.). Datorită bagajului ideologic dobândit în şcoli şi universităţi (şi potenţat de majoritatea mass-media), aceşti tineri nici nu observă absurdul acestei abordări: ei cer statelor lor să-şi asume deplina suveranitate în relaţie cu economia (practic, să preia controlul asupra economiilor şi pieţelor pentru a impune politic egalitatea şi nediscriminarea), dar cer simultan aceloraşi state şi să renunţe la orice pârghie suverană în raport cu restul lumii şi cu valorile de nucleu ale societăţii. Cel mai probabil, atunci când profesorii lor le-au ţinut prelegeri edulcorate despre marxism, au omis să le amintească că toate statele comuniste au funcţionat pe bază de frontiere închise (aproape) ermetic, şi niciunor minorităţi sau indivizi nu li s-a permis să-şi fluture sub nasul puterii „valorile alternative”, orice disidenţă fiind reprimată rapid şi brutal.

Universitățile occidentale, cu puţine excepții, au produs în ultimele decenii milioane de indivizi ostili democraţiei liberale, sau în cel mai „bun” caz indiferenţi la soarta acesteia, lipsiţi de ataşament faţă de ţările şi culturile lor de origine, şi care susţin platforme politice şi economice cu potenţial distructiv major, dacă ar ajunge să fie aplicate. Oricât am fi de preocupaţi, şi ar trebui să fim, de acţiunile subversive anti-occidentale ale Rusiei, faptul că doar 29% dintre francezi, 27% dintre britanici, 21% dintre spanioli, 20% dintre italieni şi 18% dintre germani se mai declară „dispuşi să lupte pentru ţara lor” chiar şi în cazul unei agresiuni externe (apud Gallup International), cu greu ar putea fi pus doar pe seama războiului hibrid derulat de Moscova. Cauzele majore ale unor asemenea mutaţii de mentalitate colectivă – vorbim aici de 5 mari democraţii liberale, care, cel puţin prin raportare la restul lumii, oferă cetăţenilor lor un cadru de viaţă mai mult decât decent – este necesar să fie căutate şi în interior, şi nu de ieri, de azi.

Reducând la esenţă, problemele Occidentului contemporan pot fi circumscrise succesului nefast, după aproape 50 de ani, a „doctrinei John Lennon”, explicitată în 1971 în melodia „Imagine” („Imaginează-țiˮ), de departe cea mai reuşită transpunere pe versuri şi muzică a Manifestului Partidului Comunist din 1848: „imaginează-ţi toţi oamenii trăind doar pentru ziua de azi, că nu există ţări şi nimic pentru care să merite să mori sau să trăieşti,… că nu există religie,… şi nici proprietate” etc. Problema se vede chiar din titlu: este doar o „imagine”, mai exact o hologramă, care face insidios apel la sentimente nobile pentru a anestezia instinctele indivizilor de a-şi apăra libertăţile politice şi drepturile fundamentale. De cealaltă parte, regimurile autoritare, organizaţiile teroriste şi reţelele de criminalitate organizată nu sunt deloc imaginare, ci cât se poate de reale, în plină creştere de formă, şi nu-şi pierd timpul cu cântecele emoţionante. Dacă generaţiile tinere din Occident nu mai sunt dispuse să lupte pentru apărarea democraţiei liberale (adică, a propriei libertăţi), şi vor doar „să-şi trăiască ziua”, atunci situaţia poate fi evaluată ca fiind gravă.

Democraţia, între post-adevăr şi moartea expertizei

Problemele Occidentului exced cu mult sistemul universitar, şi pot fi circumscrise inclusiv conceptului societăţii post-adevăr. Desemnat în 2016, de Oxford English Dictionary, cuvântul (de fapt, expresia) anului, „post-adevărul” se referă la societăţile în care faptele rezonabil obiective şi verificabile au mai puţină influenţă în formarea opiniei publice, faţă de apelul la emoţii, sentimente şi credinţe individuale. Societatea post-adevăr, care a devenit vizibilă mai ales după 2010, este una a politicilor fără politică: elitele politice nu mai guvernează în primul rând, ci administrează, respectiv nu mai fac politică, ci gestionează politici susceptibile să satisfacă grupurile de presiune cele mai periculoase pentru echilibrul de moment.

Au fost trei condiţionări majore ale tranziţiei spre societăţi de tip post-adevăr: (1) criza financiară, ulterior economică, izbucnită în 2008, care în UE este esenţialmente criza monedei euro, şi care a dat în întregul Occident o lovitură gravă claselor de mijloc, provocând inversarea, după un secol, a tendinţei de reducere a inegalităţilor economice; (2) explozia, exact în aceeaşi perioadă, a reţelelor de social media, transformate rapid de sute de milioane de utilizatori într-un fel de Sfânt Graal on-line, şi care au deschis un câmp colosal de acţiune manipulărilor cu finalitate politică şi ştirilor false (fake news); (3) migraţia internaţională fără precedent modern, pe direcţia generală Sud-Nord, în cazul Europei declanşatorul imediat constituindu-l aşa-numita Primăvară arabă din 2011 (să ne amintim, aplaudată atunci la scenă deschisă de toate elitele corecte politic), care a avariat grav, chiar distrus pe alocuri (Siria, Libia), principala linie de protecţie politică a Europei în faţa migraţiei necontrolate din Africa şi Asia, continente care concentrează majoritatea problemelor mondiale de guvernanţă, sărăcie şi instabilitate, şi unde în 2050 vor trăi 8 dintre cele 9,7 miliarde de locuitori ai planetei.

Dacă „developăm” modul în care aceste trei condiţionări au acţionat, descoperim rădăcinile aproape tuturor grupurilor – politice, civice, informale, intelectuale etc. – de „furioşi” anti-sistem care se luptă în prezent cu Occidentul dinăuntrul lui. Preocupările lor nu sunt nici identice, nici simetrice, unii fiind preocupaţi prioritar de imigraţie, alţii de combaterea capitalismului şi a inegalităţilor economice.

Vestele galbene din Franţa încearcă, atipic, o combinaţie între cele două registre. Problema nu este că revoltaţii de azi greşesc pe linie: unele dintre nemulţumirile lor sunt îndreptăţite. Problema este că, atunci când vine vorba de identificat soluţii, ei cred că ştiu care sunt acestea şi nu acceptă alte opinii. Toţi ilustrează perfect teza lansată de Tom Nichols în cartea sa din 2016, Moartea expertizei: accesul fără precedent de facil la informaţie, urmare a generalizării tehnologiilor moderne şi a studiilor universitare, nu a generat, paradoxal, electorate occidentale mai mature şi responsabile politic, ci o creştere alarmantă a unui tip nou de egalitarism intelectual, narcisist şi înşelător, în care „toţi ştiu totul despre tot“ şi cataloghează drept „elitistă” preferinţa pentru opiniile experţilor în domenii bine definite.

Degeaba le explici suveraniştilor europeni că ieşirea din actuala criză a UE nu impune neapărat întoarcerea la modelul statului naţional de secol 19 sau 20, opţiune care ar antrena cu siguranţă costuri economice imense pentru popoarele lor, şi ar fi probabil ultima greşeală în faţa ascensiunii demografice inexorabile a Africii şi Asiei, care face, inter alia, imperativă unificarea politică europeană. Şi tot degeaba le explici tinerilor radicali din Occident că rezolvarea problemei inegalităţilor economice nu trece prin (re)aplicarea de politici de inspiraţie marxistă, care nu numai că nu ar rezolva nimic, dar ar distruge şi ceea ce încă funcţionează bine în economiile occidentale. Oricâte fapte şi informaţii reale şi verificabile, fundamentate logic, empiric şi cartezian, le-ar fi prezentate acestor oameni, ei nu au doar opinii, ci convingeri, pe care nu şi le vor schimba înainte să sufere direct consecinţele lor, pentru că au ajuns să se identifice cu ele, similar modului în care numeroşi non-occidentali se identifică până azi cu religiile lor. Filozoful britanic Anthony Grayling, unul dintre cei care au înţeles implicaţiile schimbărilor globale majore declanşate de criza din 2008, avertiza în urmă cu doi ani că în societăţile post-adevăr, există nu numai riscul coruperii integrităţii intelectuale ca valoare socială, dar şi riscul „destrămării întregii ţesături a democraţiei“. Un avertisment care ar fi necesar să fie luat foarte în serios.

Occidentul ar fi putut să evite situaţia actuală, în care a ajuns la „ora istorică” 12 fără 5 minute cu foarte puţine opţiuni fezabile. Acum 40 de ani, Alexandr Soljeniţîn, pe atunci refugiat politic sovietic în SUA, avertiza în memorabilul său discurs din 1978 de la Universitatea Harvard: „În ţările noastre din Est, comunismul a suferit o înfrângere ideologică completă; este zero şi chiar mai puţin de zero. Şi totuşi, intelectualii din Vest încă îl privesc cu un interes considerabil şi simpatie, şi exact din acest motiv îi este atât de colosal de dificil Vestului să se opună Estului“. În termeni actuali, înţelegem astfel de ce Occidentului „îi este atât de colosal de dificil să se opună” ofensivei regimurilor autoritare şi dictatoriale, precum şi reţelelor de criminalitate organizată care instrumentează, printre altele, un colosal trafic de persoane dinspre Asia şi Africa sub acoperirea unui număr rezonabil de mic de autentici refugiaţi.

Parlamentele democraţiilor occidentale, dacă ar decide să-şi utilizeze atributul suveran de care dispun, ar putea vota rapid legi care să blocheze sau să incapaciteze grav orice ameninţare, infiltrare, subversiune sau diversiune provenită din exterior sau interior, fără a afecta prin asta drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor lor sau fundamentele regimurilor democratice respective. Ciudat lucru, inacţiunea legislativă nu suscită însă aproape nici o curiozitate din partea presei, preocupată în continuare de mii de subiecte irelevante, sau prea puţin relevante, faţă de gravitatea ameninţărilor actuale la adresa Occidentului.

Marele secret al democraţiei: axiologia trebuie să domine antropologia

Principalul secret pe care segmentele corecte politic ale elitelor occidentale îl trec deliberat cu vederea este că democraţia liberală modernă, aşa cum a existat ea în ultimii aproximativ 250 de ani, pe baza conceptului de suveranitate naţională, nu poate supravieţui decât în circumscripţii politico-teritoriale şi cetăţeneşti relativ omogene – nu etnic, nu rasial, ci axiologic. Naţiunea suverană poate avea orice grad de diversitate antropologică, atât timp cât aceasta nu afectează valorile de bază care determină şi structurează viaţa cotidiană a societăţii respective. Pentru ca democraţia liberală să reziste, axiologia este necesar să domine antropologia. În caz contrar, există riscul major ca votul – chiar şi liber şi corect din punct de vedere tehnic – să se transforme în instrument de promovare a intereselor grupurilor speciale, specifice etc., inerent contradictorii conceptului de naţiune suverană. De aceea, apostolii diversității cu orice preţ, care au preluat treptat controlul zonelor intelectual-academice, mass-media şi de divertisment din Occident începând cu sfârşitul anilor 1960, nu sunt progresişti, cum le place să se auto-definească, ci reacţionari, în sensul că politicile pe care le susţin şi promovează contribuie, în fapt, la destructurarea democraţiei liberale.

Multiculturalismul, ajuns azi principală doctrină receptă, cu caracter cvasi-religios, a Occidentului, apărat cu fervoare de majoritatea politicienilor şi mass-media mainstream, în pofida eșecului clar de pe teren, joacă, în liga ideilor politice moderne, rolul de potenţial gropar al democraţiei liberale. Fără naţiuni suverane relativ compacte din punct de vedere axiologic, având un trunchi comun de valori de bază necontestate în mod semnificativ la nivelul societăţilor, Occidentul se auto-condamnă la destabilizare sistemică şi tribalism.

Matematica este regina ştiinţelor exacte dintr-un motiv simplu: cifrele contează întotdeauna şi, cum istoricii amintesc deseori, „demografia înseamnă destin”. La apogeul puterii şi influenței sale globale, în 1913, Europa reprezenta 25% din populaţia mondială şi se afla (fără imigraţie) pe trend ascendent, crescând mai repede decât cea de pe alte continente, cu excepţia Americii de Nord. Un secol mai târziu, în 2015, ponderea demografică globală a Europei scăzuse la 10% şi era plasată pe un trend descrescător, pentru 2050 estimându-se maximum 7%, în pofida imigrației masive. Demografia Europei acţionează astăzi împotriva axiologiei ei, pentru că valorile şi ideile nu se transpun în instituţii şi politici în mod miraculos, prin străfulgerări din eter: este nevoie de oamenii care să facă asta.


Citiți a treia parte a articolului


Citiți și:

«Noua ordine mondială» este, de fapt, comunism la scară globală – chiar dacă poartă o mască de umanoid

Homo sovieticus a murit, trăiască homo globalis al așa-zișilor iluminați! (I)

 

yogaesoteric
23 mai 2019

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More