Opțiunea Benedict: Trezirea

În aproape toată viața mea de adult, am fost un creștin credincios și un conservator asumat. Nu am văzut nicio contradicție între cele două, până când soția mea și cu mine l-am primit în brațele noastre pe primul nostru născut, în 1999. Nimic nu schimbă mai mult perspectiva unui om asupra vieții, decât să fie necesar să se gândească la ce fel de lume va fi aceea pe care o vor moșteni copiii săi. Și la fel s-a petrecut și cu mine.

Pe măsură ce Matthew a crescut, ajungând să meargă în picioare, am început să-mi dau seama că vederile mele politice au început să se modifice, eu căutând să-l cresc pe copilul nostru conform principiilor tradiționaliste creștine. Am început să mă întreb ce anume, mai exact, „conservă” curentul principal al conservatorismului nostru. Mi-a devenit limpede că unele din cauzele promovate cu sârg de tovarășii mei conservatori – în principal entuziasmul fără rezerve și spirit critic cu care susțineau piața liberă – pot, în unele situații, să submineze instituția pe care eu, ca tradiționalist, o consideram aspectul cel mai important de conservat: familia.

De asemenea, am ajuns să văd că bisericile, inclusiv cea căreia îi aparțineam, se dovedeau în mare măsură neputincioase în a combate forțele declinului cultural. Creștinismul istoric tradițional – fie el catolic, protestant sau ortodox – ar fi necesar să fie o forță contrară redutabilă în fața individualismului și a secularismului radical ale modernității. Deși se spunea despre creștinii conservatori că ar lupta într-un război cultural, era greu să spui despre confrații mei că ar opune cine știe ce rezistență – exceptând problematica avortului și cea a căsătoriei homosexuale. Păream să fim mulțumiți cu rolul de capelani ai unei culturi consumeriste, care pierdea cu repeziciune sentimentul a ce înseamnă să fii creștin.

În cartea mea din 2006 intitulată Crunchy Cons, care explora o sensibilitate contraculturală tradiționalist-conservatoare, am adus în discuție opera filozofului Alasdair MacIntyre, care declara că „civilizația occidentală și-a rupt parâmele care o țineau legată de țărm și a intrat în derivă. Se prefigura momentul”, a spus MacIntyre, „când bărbații și femeile cu moravuri sănătoase vor înțelege că nu va mai fi posibil, pentru cei ce-și doreau o viață trăită în virtute, să participe în continuare și pe deplin la mersul societății în curentul ei principal. Acești oameni vor găsi noi moduri de a trăi în comunitate”, spunea MacIntyre, la fel cum Sfântul Benedict, părintele monahismului occidental din secolul al șaselea, a răspuns la colapsul civilizației romane prin înființarea unui ordin monastic.

Eu am numit retragerea strategică profețită de MacIntyre „Opțiunea Benedict”. Ideea este că noi, conservatorii creștini serioși, nu mai putem să ducem o viață la fel ca înainte, în America, și că este necesar să găsim soluții comunitare inventive, care să ne ajute să ne păstrăm credința și valorile într-o lume tot mai ostilă acestor valori. Va fi necesar să alegem să facem un salt hotărâtor, într-un mod cu adevărat contracultural, înspre a trăi creștinismul așa cum se cuvine, fiindcă altfel îi vom condamna la asimilare pe copiii noștri și pe copiii copiilor noștri.

Pe parcursul ultimului deceniu am tot scris, din când în când, despre Opțiunea Benedict, dar ideea nu și-a luat niciodată avânt dincolo de un cerc relativ restrâns de conservatori creștini. În paralel, generația „milenialilor” a început să părăsească biserica într-un număr fără precedent în istoria Statelor Unite. Și e aproape sigur că milenialii nu știau la ce anume renunță: noile studii de științe sociale indicau că adulții tineri ignorau practic în totalitate învățăturile și obiceiurile credinței creștine istorice.

Declinul constant al creștinismului și creșterea susținută a ostilității față de valorile tradiționale și-au atins apogeul în aprilie 2015, când statul american Indiana a vrut să instituie o variantă a legii federale privind restaurarea libertății religioase. Legea nu făcea altceva decât să furnizeze un argument valid de apărare a libertății religioase pentru cei dați în judecată pe motive de discriminare. Ea nu garanta nicidecum că pârâții care invocau argumentul respectiv vor avea câștig de cauză. Activiștii drepturilor homosexualilor au protestat gălăgios, acuzând legea de bigotism – și, pentru prima oară în istorie, marile corporații s-au amestecat în războiul cultural, angajându-se cu arme și bagaje în tabăra drepturilor homosexualilor. Legiuitorii din Indiana au dat înapoi în fața presiunilor corporatiste – la fel ca legiuitorii din statul Arkansas, o săptămână mai târziu.

A fost un moment de despărțire a apelor, arătând că, dacă marile corporații au ceva de obiectat, până și politicienii republicani din statele roșii se vor abține să ia poziție, chiar și una moderată, în apărarea libertății religioase. Afirmarea creștinismului biblic ortodox-dogmatic în materie de problematică sexuală era acum considerată o dovadă de „bigotism intolerabil”. Creștinilor conservatori li se pusese pecetea. Trăiam într-o nouă țară.

După care, două luni mai târziu, Curtea Supremă de Justiție a Statelor Unite a declarat un drept constituțional de căsătorie între persoane de același sex. Decizia s-a bucurat de popularitate în rândul americanilor, care trecuseră, pe parcursul deceniului precedent, printr-o mutație uluitoare în privința drepturilor homosexualilor și a căsătoriei dintre persoanele de același sex. Nici nu se uscase bine cerneala pe decizia privind căsătoria „gay”, că activiștii și aliații lor politici, Partidul Democrat, au început să facă presiuni pentru drepturile persoanelor transgen.

În epoca post-Obergefell, creștinii care se conformează învățăturii creștine despre sex și căsătorie au un statut de rasiști în cultură și, din ce în ce mai mult, și în domeniul juridic. Războiul cultural care a început odată cu Revoluția Sexuală din anii ’60 s-a încheiat acum cu înfrângerea conservatorilor creștini. Stânga culturală – care practic a început treptat să însemne curentul principal din societatea americană – nu are nicidecum de gând să trăiască în pace postbelică, ci presează mai departe cu instituirea unei ocupații nemiloase și îndârjite, care se vede ajutată de stupizenia naivă a creștinilor care nu pricep ce se petrece. Nu vă lăsați păcăliți: deranjul provocat de victoria prezidențială a lui Donald Trump n-a reușit, în cel mai bun caz, decât să ne mai dea un pic de răgaz ca să ne pregătim pentru ceea ce este inevitabil.

Am scris Opțiunea Benedict ca să trezesc biserica la realitate și s-o încurajez să acționeze pentru a se întări, cât mai este încă vreme. Dacă vrem să supraviețuim, este necesar să ne întoarcem la rădăcinile credinței noastre, atât în cuget, cât și în faptă. Va fi nevoie să învățăm obiceiuri ale inimii pe care credincioșii din Occident le-au uitat. Va fi necesar să ne transformăm viețile și modul de abordare a vieții, în chip radical. Pe scurt, „va fi necesar să fim noi înșine biserica”, fără niciun compromis, oricât de mult ne-ar costa.

Cartea aceasta nu oferă o agendă politică. Nu este nici vreun manual spiritual de instrucțiuni, dar nici o lamentație standard a declinului și prăbușirii. Adevărat, oferă o critică a culturii moderne dintr-un punct de vedere creștin, dar, mai important decât atât, spune poveștile conservatorilor creștini care propun prin propriul exemplu moduri inventive de a-și trăi credința cu bucurie și în contra curentului cultural dominant, în aceste zile tot mai întunecate. Speranța mea este că și voi veți fi inspirați de modelul lor și veți colabora cu creștinii ce gândesc la fel, din zona unde locuiți, pentru a organiza reacții la provocările din lumea reală cu care se confruntă biserica. Dacă nu vrem ca sarea pământului să-și piardă gustul, este necesar să acționăm. Ceasul e târziu. Nu mai e de glumă.

Alasdair MacIntyre spunea că suntem în așteptarea „unui nou – și neîndoios foarte diferit – Sfânt Benedict”. Filozoful se referea la un lider inspirat și creativ, care să inițieze un mod de a trăi tradiția în comunitate în așa fel încât aceasta să poată supraviețui unui timp al marilor încercări. Papa Benedict al XVI-lea prezicea o lume în care biserica va exista mai departe în mici cercuri de credincioși devotați, care își trăiesc cu intensitate credința și care vor fi nevoiți să se separe oarecum de curentul principal al societății, pentru a nu renunța la viața în adevăr. Citiți această carte, învățați de la oamenii pe care îi întâlniți în ea și inspirați-vă din mărturia vieților monahilor. Lăsați-i pe toți să vorbească conștiinței și inimii voastre, iar apoi deveniți activi în comunitatea voastră locală, ca să vă întăriți pe voi înșivă, să vă întăriți familia, biserica, școala și comunitatea.

În prima parte a acestei cărți definesc provocarea pe care o ridică America postcreștină, așa cum o văd eu. Voi cerceta rădăcinile filozofice și teologice ale fragmentării societății noastre și voi explica de ce virtuțile creștine întruchipate de Regula Sfântului Benedict – cartea de precepte monastice care a jucat un rol considerabil pentru păstrarea culturii creștine pe tot parcursul așa-numitului Ev Întunecat – pot să-i ajute pe creștinii de azi.

În partea a doua voi vorbi despre cum poate fi adaptat modul creștin de trai din preceptele Regulii Sfântului Benedict la viețile creștinilor conservatori moderni, de toate riturile și confesiunile. Ca să evit orice confuzie politică, voi folosi cuvântul „ortodox” (cu literă mică) pentru a mă referi la ramurile teologic tradiționale ale protestanților, catolicilor și creștinilor ortodocși.

Regula Sfântului Benedict oferă idei revelatoare despre cum să abordăm opiniile politice, credința, familia, comunitatea, educația și munca. Voi arăta în detaliu cum se manifestă ele în viețile a diverși creștini, din care întreaga biserică poate să tragă învățăminte. În sfârșit, voi arăta de ce este de o importanță critică pentru credincioși să gândească și să acționeze în mod radical, față de cele mai puternice două fenomene care dirijează viața contemporană și pulverizează temeliile bisericii: sexul și tehnologia.

În final, eu sper că veți fi de acord cu mine când spun despre creștini că se află într-un moment al deciziei. Alegerile pe care le facem astăzi au consecințe pentru viețile urmașilor noștri, pentru țara noastră și pentru civilizația noastră. Iisus Hristos a făgăduit că porțile Iadului nu vor triumfa împotriva bisericii Lui, dar El nu a făgăduit că Iadul nu va învinge biserica Lui „din Occident”. Asta depinde numai de noi și de alegerile pe care le facem noi aici și acum.

Te rog pe tine, cititorule, să ai în vedere, în timp ce-ți faci drum printre aceste pagini, gândul că poate, cine știe, noul și foarte diferitul Benedict pe care Domnul îl cheamă să revigoreze și să întărească biserica Lui, s-ar putea să fii chiar tu.

Autor: Rod Dreher

Citiți și:
Rod Dreher: Nu m-am simțit niciodată mai aproape de Dumnezeu ca în Ortodoxie
„Americanii au nevoie de români ca să le amintească cine sunt”
Confruntarea omului cu Marea Resetare, din perspectiva ortodoxă și catolică

yogaesoteric
1 iunie 2022