ORDONANŢA din 16.05.2005 (continuare 6)
În afară de aceste sesizări formulate de persoanele fizice, pe calea unui memoriu înregistrat la data de 28.10.2004, reprezentanţii M.I.S.A. au reiterat susţinerile anterioare, în sensul că ancheta este abuzivă, tendenţioasă şi discriminatorie, iar prezentarea denaturată a faptelor în mass-media afectează în mod grav imaginea publică a mişcării; sub alt aspect, s-a solicitat verificarea situaţiei juridice a bunurilor ridicate la percheziţii, şi restituirea lor imediată.
Sub un prim aspect, în legătură cu întreaga masă a bunurilor (diferite obiecte, valori şi înscrisuri), ridicate la precheziţii, sesizările privesc mai multe aspecte: luarea fără drept, omisiunea inventarierii, omisiunea consemnării în procesele verbale, şi, mai ales, refuzul ulterior de a le restitui.
Or, în condiţiile concrete în care percheziţiile au fost efectuate (imobile cu multe încăperi, multe persoane identificate în interiorul acestora, etc.), inventarierea amănunţită nu ar fi fost posibilă; soluţia adoptată în toate cazurile, de introducere în cutii care au fost sigilate, urmate de desigilare şi inventariere treptată, este corectă.
O mare parte dintre aceste bunuri au fost inventariate şi efectiv restituite posesorilor; o altă parte a rămas în spaţiile de depozitare alocate, deoarece fie inventarierea nu a fost finalizată din diferite motive (volum mare de bunuri, neprezentarea persoanelor convocate să asiste, etc.), fie s-a solicitat opinia unor experţi (O.R.D.A., în cazul casetelor audio-video, una dintre cauze vizând şi încălcarea drepturilor de autor).
În mod repetat, persoanele vătămate au solicitat restituirea bunurilor despre care apreciază că nu pot constitui mijloace materiale de probă; aceste cereri, întemeiate pe prevederile codului de procedură penală, au fost succesiv respinse la nivelul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, şi ulterior de către instanţa de judecată.
Examinând actele care fac dovada traseului urmat de aceste bunuri, se constată că luarea lor nu a fost ilegală, şi, mai ales, nu s-a urmărit împosedarea pe nedrept; în consecinţă, nu se poate reţine ca fiind comise infracţiunile de furt, prevăzută de art.208 – 209 din Codul penal, sau tâlhărie, prevăzută de art.211 din Codul penal, nefiind întrunite elementele constituitive ale acestora.
Pe de altă parte, ridicarea de bunuri şi refuzul de a restitui unele din ele, nu constituie act abuziv al magistraţilor, întrucât acestea sunt necesare anchetelor în curs de derulare; aprecierea persoanelor vătămate în sensul contrar, că nu pot constitui mijloace materiale de probă nu prezintă relevanţă juridică, atâta vreme cât cercetările nu au fost finalizate; în legătură cu aceste aspecte nu s-au constatat încălcări ale legii sau ale atribuţiilor de serviciu.
De asemenea, nu au rezultat încălcări ale legii sau ale atribuţiilor de serviciu la participarea procurorilor şi a lucrătorilor de poliţie la efectuarea percheziţiilor domiciliare, coordonarea acestei activităţi la nivelul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti sau emiterea de autorizaţii de către instanţă; trebuie avut în vedere că întreaga acţiune s-a grefat pe un complex de date, din care, la momentul respectiv, rezulta comiterea de infracţiuni grave, în cadru organizat, fapte cu privire la care în alt mod probatoriile nu se puteau administra neviciat.
Cu excepţia sesizării formulate de persoana vătămată C.O.M. (care a sesizat agresionarea sa de către procuror, faptă pentru carer cauza se va disjunge), toţi cei care au invocat exercitarea de violenţe fizice s-au referit la membrii grupelor de jandarmi; aceeaşi situaţie şi în ceea ce priveşte violenţa de limbaj.
Este de precizat faptul că majoritatea persoanelor vătămate care s-au referit la acest aspect au arătat că, după o perioadă de timp, au purtat discuţii cu jandarmii care le asigurau paza, aceştia afirmând că se aşteptau la opoziţie, distrugere de probe, sau violenţă; în acest context, apare drept explicabil motivul pentru care, pe baza datelor deţinute, organele de anchetă au optat pentru o acţiune sincronizată şi în condiţii de maximă conspirare, mai ales în scopul depistării în flagrant a unor infracţiuni.
Or, prin prisma condiţiilor secrete ale anchetei (aflate pe atunci în fază incipientă de administrare de probatorii, dar prin care se impunea şi se urmărea verificarea unor date privind mai multe fapte ilicite grave), nu se poate aprecia că în cauză s-a comis un exces de forţă din partea magistraţilor care au participat efectiv, şi cu atât mai puţin în ceea ce priveşte coordonarea acţiunii; urmează deci a se dispune neînceperea urmăririi penale în cauză cu privire la infracţiunile de abuz în serviciu, prevăzută de art.246 din Codul penal, şi purtare abuzivă, prevăzută de art.250 din Codul penal, întrucât faptele sesizate ca fiind comise de magistraţi ori poliţişti nu există în materialitatea lor.
Mai mult, toate percheziţiile au fost efectuate în prezenţa martorilor asistenţi şi a unuia sau a mai multora dintre cei identificaţi în imobil; procesele verbale întocmite cu aceste ocazii au fost semnate fără obiecţiuni, iar unde acestea au fost formulate s-a procedat la consemnarea lor expresă; într-unul dintre cazuri la o parte din activitate a asistat şi un avocat, iar în multe dintre situaţii înscrisurile au fost semnate de mai multe persoane dintre cele aflate în imobil, nu numai de cel desemnat să asiste la efectuarea percheziţiilor.
În ceea ce priveşte activitatea procurorului Delcea Marian, comiterea infracţiunii prevăzute de art.250 din Codul penal va fi analizată cu ocazia verificărilor aspectelor sesizate de persoana vătămată C.O.M.
Sub alt aspect, pe calea aceloraşi sesizări, persoanele vătămate au solicitat efectuarea de corectări şi cu privire la comiterea infracţiunii de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi.
În legătură cu aceasta, s-a susţinut că activitatea organelor de urmărire penală, prin impactul mediatic intens, mai ales cu ocazia efectuării percheziţiilor domiciliare, constituie o denaturare şi o denigrare publică a valorilor spirituale de sorginte orientală, precum şi a practicilor şi a imaginii practicanţilor.
Prin aceasta, se consideră că s-a procedat discriminatoriu, şi că de fapt, s-a urmărit şi se urmăreşte dezintegrarea mişcării.
Susţinerile persoanelor vătămate nu sunt fondate; în primul rând, în actualul context legislativ, urmărirea penală a unei persoane juridice nu este legalmente posibilă, dreptul român situând că numai persoana fizică, individul, poate constitui subiect activ al unei infracţiuni.
Dincolo de acest aspect, până în prezent, în speţă nu au fost şi nu sunt efectuate cercetări împotriva M.I.S.A. ca persoană juridică de drept privat, ci împotriva persoanelor fizice despre care există date, probe ori indicii temeinice că au comis infracţiuni, profitând de doctrina spirituală „karma yoga”, de structura organizatorică a mişcării, şi/sau de ascendentul moral ori poziţia de autoritate în raport de alţi membri sau simpatizanţi.
Principalul argument invocat de persoanele vătămate este acela că toţi cei cercetaţi fac parte M.I.S.A.; aspectul nu constituie o dovadă a discriminării, ci îşi are sorgintea în faptul că activitatea ilicită s-a derulat exclusiv în cadrul şi prin structura organizatorică a acestei mişcări.
Din examinarea cauzei rezultă că atât în activitatea de emitere a autorizaţiilor de percheziţie, în efectuarea concretă a acestora, cât şi în întreaga derulare a anchetei, nu se pot reţine restrângeri ale drepturilor persoanelor vătămate, pentru vreunul din criteriile prevăzute de textul de incriminare (naţionalitate, idei religioase,etc.), motiv pentru care în cauză se va dispune neînceperea urmăririi penale pentru infracţiunea prevăzută de art.247 din Codul penal, întrucât fapta sesizată nu există.
De asemeni, în sarcina lucrătorilor de poliţie şi magistraţilor procurori nu se poate reţine comiterea infracţiunilor de ameninţare, şantaj, încercarea de a determina mărturia mincinoasă, şi/sau cercetare abuzivă (constând în consemnarea nereală a unor declaraţii, constrângere morală la audiei, etc.), întrucât, perosoanele vătămate au fost de acord să dea declaraţii, nu au formulat obiecţiuni la semnarea acestora, şi, mai ales, cu ocazia audierilor din data de 18 – 19.03.2004, nu au recunoscut comiterea de infracţiuni şi nu au oferit informaţii semnificative sau date incriminatorii despre alte persoane.
În aceste condiţii, invocarea constrângerii nu se susţine, motiv pentru care se va dispune neînceperea urmăririi penale în cauză şi cu privire la aceste infracţiuni, întrucât faptele sesizate nu există.
De asemenea, nu s-a dovedit că s-ar fi comis infracţiunea de tortură, prevăzută e art.2671 din Codul penal; conform sesizărilor, aceasta ar consta în reţinerea persoanelor vătămate în imobilele percheziţionate, sub pază armată, restricţionarea deplasării lor şi interzicerea comunicării cu exteriorul, acţiuni urmate de conducerea la sediul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în vederea audierii.
Deşi cazuistica în materie este practic inexistentă, în doctrină s-a statuat că gradul de suferinţă fizică sau psihică produs subiectului pasiv, trebuie să fie peste nivelul unei agresiuni obişnuite; nu este suficientă simpla susţinere a unei persoane că i s-a cauzat o atare suferinţă, ci trebuie dovedit că mijloacele folosite, în mod obiectiv sunt de natură să producă aceste consecinţe.
Or, în speţă, cu excepţia unor violenţe fizice sesizate ca atare, persoanele vătămate au acuzat exclusiv temere şi stări accentuate de stress; consider însă că acestea nu se circumscriu cerinţei legale pentru a constitui infracţiunea prevăzută de art.2671 din Codul penal, motiv pentru care urmează a se dispune neînceperea urmăririi penale şi cu privire la această infracţiune, reţinând că fapta sesizată nu există.
Sub alt aspect, nu se pot considera că există o serie de infracţiuni care nu corespund situaţiei de fapt descrise, astfel: art.248 din Codul penal (nefiind lezat în nici un fel interesul public sau activitatea unei unităţi dintre cele prevăzute de art.145 din Codul penal), art.2481 din Codul penal, art.249 din Codul penal (reţinându-se că nu există încălcare a atribuţiilor de serviciu, indiferent de forma de vinovăţie), art.246 din Codul penal (deoarece, prin respingerea cererilor sau plângerilor formulate în cauză, s-a tins la derularea neviciată a anchetei, neconstituind acte de ajutor dat unui infractor), art.289 din Codul penal (faptă sesizată de Dumitru Mădălina, ca fiind comisă de Bălan George, procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, constând în expunerea unei situaţii de fapt pe care partea o consideră nereală).
De asemenea, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art.196 din Codul penal (constând în efectuarea de înregistrări video, din care s-au difuzat selecţiuni în mass-media) pe considerentul că înregistrarea s-a impus pentru o prezervare a imaginilor de ansamblu, cu atât mai mult cu cât mulţimea de detalii era dificil de consemnat într-un proces verbal complet, iar procurorii desemnaţi să efectueze urmărirea penală nu au avut posibilitatea practică de a participa personal la acţiunile din toate locaţiile; în acest context, prin prisma interesului pentru anchetă, acordul perosanelor vătămate nu era necesar.
Selecţiunile de imagini care au fost furnizate către mass-media se circumscriu dreptului pe care îl are opinia publică de a fi informată, cu privire la subiectele de interes, iar informaţiile nu constituie secrete de serviciu, divulgate fără drept.
Pentru aceste motive, urmează a se dispuine neînceperea urmăririi penale în cauză, cu privire la această infracţiune.
La data de 19.04.2004, au fost înregistrate şi un număr de 6 sesizări formulate de persoanele vătămate B.M.E. (lucrare nr.10040/1489/2004), B.S.C. (lucrare nr.10042/1491/2004), C.M. (lucrare nr.10044/1493/2004), C.A. (lucrare nr.100580/1499/2004), L.R. (lucrare nr. 10062/1511/2004) şi V.A.A. (lucrare nr.10120/1569/2004), prin care acestea arată faptul că, în timp ce se aflau în „ashram” – ul din Bucureşti, str. Sg. Turturică nr. 103, o grupă de jandarmi a pătruns violent şi neautorizat în imobil, plecând după aproximativ o oră, timp în care la locaţie s-a prezentat şi un procuror.
În tot acest timp, persoanelor vătămate li s-a interzis deplasările în interiorul imobilului sau în afara acestuia, şi li s-a restricţionat comunicarea prin orice mijloace cu exteriorul.
Cu privire la circumstanţele descrise de aceste părţi vătămate, urmează a se dispune disjungerea cauzei, în vederea completării verificărilor.
La aceeaşi dată s-au înregistrat şi alte 2 sesizări formulate de persoanele vătămate O.D. (lucrare nr.10082/531/2004) şi V. R.M. (lucrare nr.10032/1481/2004), prin care se arată că, la data de 18.03.2004, în timp ce se aflau pe str. Sălaj, persoanele vătămate au fost interpelate de o grupă de jandarmi, li s-a restricţionat dreptul de deplasare pe o perioadă de aproximativ 30 de minute, iar după venirea procurorului li s-a efectuat perchziţia corporală.
În mod similar celor arătate mai sus, cu privire la circumstanţele descrise de cele două părţi vătămate, urmează a se dispune disjungerea cauzei.