Pădurea Românească. Resursă economică şi strategică, ecosistem nepreţuit, mediu de spiritualitate înaltă, mediu de psihoterapie şi poezie (I)
„Ne-au tot tăiat pădurea cu brazi securi străine de se topea securea în trunchiuri, de rușine că ne tăia pădurea.” (Al. Andriţoiu)
Argument
În întreaga lume este reconsiderată tot mai mult importanţa ecologiei ca ştiinţă esenţială şi absolut necesară pentru existenţa noastră armonioasă în mediul natural, iar preceptele sale de bază sunt aplicate în mod practic peste tot acolo unde este posibil.
Totuşi, în România politica publică a apărării biosferei este aplicată la nivel pur demonstrativ, în maniera ,,aflării în treabă”, şi percepută din exterior apare ca un factor politic de negociere sau ca metodă strategică de atac în cazul răfuielilor dintre partidele care îşi dispută puterea. Este un truism că celebra firmă austriacă, care timp de 33 de ani ne-a exploatat fară nicio ruşine ,,aurul verde”, are conexiuni politice şi economice la fel de eficiente şi binevoitoare în ambele laturi ale eşichierului politic naţional. Aşa cum s-a mai spus, totul este legal, aprobat, parafat şi verificat de statul român, instituţiile de resort şi reprezentanţii săi de decizie.
De altfel şi în actualitate 2020, 2021, 2022 când barjele cu lemn au fost văzute şi filmate foarte clar pe Dunăre transportând buşteni şi cherestea, reprezentanţii şi demnitarii statului au declarat senin că nu cunosc nimic, că nu există nimic ilegal şi că totul este aşa cum am mai spus perfect legal, parafat şi aprobat. De asta ne şi ţineau arestaţi în case, pentru a nu putea observa ce se petrecea şi cine erau cei care coordonau acţiunile.
Când şi trenurile cu buşteni au devenit vizibile frecvent, s-a declarat la televiziuni pentru liniştirea populaţiei că acel material lemnos ne tranzitează ţara provenind din alte zone ale Europei, poate de undeva de la nord? Şi tot aşa de 33 de ani, adică mai precis de când observăm în corelaţie cu defrişarea pădurilor, modificările catastrofice frecvente şi periodice produse în mediul şi ecosistemul ţării noastre: munţi care pleacă la vale, inundaţii apocaliptice care se produc în câteva minute, tornade de tip american şi mai nou ca o consecinţă a efectelor de despădurire şi defrişare macrosistemică, bolile pulmonare apărute brusc în majoritatea oraşelor din România.
Deci, să nu mai ascundem în mod ridicol această afacere murdară, totul în acest domeniu se face sistematic cu acordul tacit al autorităţilor româneşti de decizie înaltă, care închid ochii la jaful sistematizat (aceşti trădători siniştri ar fi bine să îşi aducă aminte că şi zeiţa Justiţia este reprezentată simbolic cu ochii acoperiţi!). În această activitate se pare că nu se acţionează așa-zis la întâmplare; actorii acestui circ sinistru nu sunt nişte oameni speriaţi şi anonimi, întrucât aşa cum prezintă presa de investigaţii deja sunt cunoscuţi toţi actanţii implicaţi în jaful ,,aurului verde”, dar se evită cu bună ştiinţă aducerea acestora în justiţie pentru că dacă acei oameni ar vorbi în public s-ar produce o catastrofă politică inimaginabilă, transnaţională, cu efecte politice şi reverberaţii seismice majore pentru întregul sistem administrativ-central (de furt) european. Tristă şi păguboasă această „afacere” pentru România şi pentru români. Televiziunile năimite bineînţeles că manipulează din greu această realitate speculând emoţia românilor în momentele electorale dar la momentul oportun „aşează batista pe ţambal” în funcţie de ,,interesele democratice” şi întotdeauna „corecte politic” ale angajatorului necunoscut.
Din grijă pentru gradul de indignare al populaţiei care apropos este apropiat binişor de revolta civică, „regizorii tv” nu uită să compenseze psihologic la nivel naţional aceste traume majore. Din când în când vara mai prezintă cu titlu eroic la ore de mare vizibilitate şi audienţă emisiuni despre acţiunile de împădurire cu rol educativ care se desfăşoară pe o jumătate de hectar de teren! La aceste acţiuni observăm ca hipnotizaţi cum participă, organizaţi de ONG-urile interesate, politicieni, oameni de cultură, studenţi, liceeni şi elevi care, intervievaţi fiind în acel cadru natural, se declară foarte implicaţi, responsabilizaţi şi conştientizaţi de conceptul ecologiei aplicate.
De asemenea, la nivel emoţional se arată foarte bucuroşi, implicaţi şi foarte onoraţi că participă la o astfel de acţiune cu înalt simţ civic. După această aglomeraţie inutilă de personalităţi interesate de vizibilitate nu mai urmează nimic. Se aşterne tăcerea. Ba parcă nu. După ce „zavera” din presă încetează, oamenii de decizie îşi reutilizează influenţa discretă şi activitatea de „exploatare” forestieră reîncepe. Se reia în linişte defrişarea geografică a pădurilor româneşti, utilizându-se repere cardinale majore şi macrosistemic-geografice, totul pentru îmbogăţirea discretizată a câtorva decidenţi români inconştienţi şi iresponsabili şi bineînţeles a unei majorităţi de străini criminali foarte lacomi. Vae victis!
În actualitate după ce îşi vor da coate, pufnindu-i râsul, prădătorii cu chip de om din umbră îl vor arunca pe vornicul Moţoc mulţimii înfuriate, care probabil că va fi satisfăcută şi se va reîntoarce la masa de Crăciun pentru a mai molfăi o sarma rece şi a mai deşerta câteva pahare de molan prost.
Apoi cu toţii vom observa miraţi, ca de atâtea ori, cum zavera se va stinge treptat, căci memoria mulţimilor este foarte deficitară. Apoi românii vor fi sorcoviţi hipnotic cu facturile la energie şi vor constata cu stupoare că foamea şi frigul insuportabil din case le vor fi creat o nouă perspectivă de a privi boicotul şi răscoala contra împăratului vienez. Milioane de români vor intra foarte curând în faliment existenţial cu toate pomenile azvârlite în bătaie de joc pentru a-i calma pe moment. Acest aspect va avea darul să tempereze avântul răsculaţilor din faţa cetăţilor „O.M.V.”, „Erste”, „Raiffeisen”, „Holzindustrie Schweighofer”.
Sigur că mafia austriacă politică şi financiară este formată din criminali dezgustători (seamănă până la identitate cu ai noştri) dar nu-i putem acuza că nu sunt şcoliţi perfect la nivel academic şi nu cunosc psihologia mulţimilor, psihologie diplomatică, tactici de comunicare, strategii, politici publice, politică europeană, instituţii europene şi modul lor de funcţionare, reţelistica mondială comercială şi financiară utilă etc.
Decidenţii noştri, prin comparaţie, sunt intraţi într-un soi de stupor de parcă acum au văzut trenul prima dată în viaţa lor. Sigur că ei, politicienii austrieci, sunt precum nişte păduchi scârboşi apăruţi pe capul Europei, dar această pediculoză europeană este istorică şi uimitor de conectată la o întreagă reţea de criminali profitori din întregul sistem european şi mondial. Nu sunt de capul lor. Sunt apăraţi de cei asemenea lor, susţinuţi, motivaţi, sunt optimişti şi vor să ne ia totul, adică şi sufletele. Ei, austriecii, aplică metoda aceasta de sute de ani cu succes. Nu ei sunt de vină pentru ce ni se petrece, aceasta este firea lor. Nu poţi transforma firea unei vulpi care fură permanent prin însăşi natura ei. Noi suntem de vină cu toţii pentru că acceptăm ca trădătorii de neam şi ţară deja dovediţi să ne conducă la pieire şi la sclavie. Nu am învăţat nimic din istorie şi acum suntem pedepsiţi să o repetăm. Oare ce or fi învăţat la şcoală diplomaţii noştri precum şi miniştrii noştri de Externe?
După austrieci fiţi siguri vor veni şi alţii să ne jefuiască totul pentru că au observat cu veselie că nu îi mai poate opri nimeni. Deci se poate! Ţara noastră este ca un Eldorado pentru toţi tâlharii europeni şi mondiali. Noi nu mai avem instituţii şi profesionişti patrioţi care să lucreze în favoarea naţiunii române şi care să ne apere interesele. Ele, instituţiile, doar există pentru ca la momentele oportune să fie întoarse contra naţiunii noastre.
În cazul în care afirmi ceva despre jaful ţării eşti imediat etichetat rusofil, putinist etc. Această criză a intrării în Schengen a devoalat toată putreziciunea mafiotă a sistemului românesc şi a evidenţiat caracterul profund corupt unei părţi a establishmentului dominant. Putem să afirmăm fără să greşim prea mult că aceasta este o criză a democraţiei! Din punct de vedere doctrinar este foarte grav. S-a demonstrat că există ţări care joacă la două capete fără probleme de identitate doctrinară. Ăsta este un semnal discret că Uniunea Europeană nu mai are multe zile de trăit şi are nevoie de perfuzii cu petrol şi gaze şi şocuri cu energie electrică pentru resuscitare.
Concluzia parţială pentru noi românii: nu este prost cel care cere, este prost cel care dă! Noi, românii, le-am dăruit toată economia ţării în genunchi, aşa cum au cerut şi răsplata noastră a fost pe măsură: o palmă peste ochi şi un scuipat în obraz! Vae victis! Cred că acum ruşii joacă de bucurie cu vodca în mână când văd aşa ceva în UE. De altfel, recent au şi transmis un mesaj optimist şi ecologist întregii Europe: „Pregătiţi-vă căruţele pentru că doar în ele veţi mai circula”! Poate că totuşi urmaşii lui Petru cel Mare au exagerat puţin şi au deschis şampania cu vodcă cam devreme.
Dar oare cam ce s-ar petrece dacă în 24 de ore le-am naţionaliza acestor gunoaie umane care ne batjocoresc naţiunea, toate băncile producătoare de sute de miliarde euro profit pe an, pe care îl externalizează pe muteşte, fără ca noi să ştim nimic sigur despre această contabilitate; precum şi oprirea conductei de gaz care curge spre ei fără nicio contorizare şi mai apoi, dar nu în cele din urmă, aplicarea unui şut istoric companiei criminale care ne goleşte munţii de păduri? Când vă plângeţi că nu aveţi nimic, gândiţi-vă că ei au! De aia voi nu aveţi, pentru că ei v-au luat totul! De aia nu aveţi nici ce să daţi prin sare! Şi nici nu veţi avea! Este simplu! Nu este nimic complicat!
Ecosistemul şi spiritualitatea la începuturi
Între arbori, pomi fructiferi şi plante roditoare, oamenii şi-au început existenţa inteligentă încă din cele mai vechi timpuri într-un mediu protejat şi propice dezvoltării vieţii, căruia i se atribuie în textele revelatoare o armonie aproape perfectă. Şi se pare că nici nu s-ar fi putut altfel dacă este să apelăm pentru comparaţie şi verificare la logica ştiinţei bazate pe dovezi. În primul text al Vechiului Testament denumit „Întâia carte a lui Moise”, mai cunoscut şi drept „Geneza”, se poate distinge printre altele momentul creaţiei vieţii vegetale şi al apariţiei copacilor, care urmau să însoţească existenţa umană, animală şi minerală şi nu în ultimul rând să o susţină ecosistemic prin efectele lor benefice. La numerotarea 1:12 din cartea „Genezei” aflăm despre comandamentul dumnezeiesc care instaurează baza vieţii vegetale pe pământ: ,,Apoi Dumnezeu a zis: «Să dea pământul verdeaţă, iarbă cu sămânţă, pomi roditori care să facă rod după soiul lor şi care să aibă în ei sămânţa lor pe pământ. Şi aşa a fost»”.
În altă ordine de idei, se poate observa că din punct de vedere al misterului creaţionist viaţa inteligentă şi fără griji a debutat în Grădina Edenului sau Grădina Raiului pământesc; după cum este consemnat în Sfânta Scriptură această arie protejată se pare că era aşezată undeva între râurile Fison, Gihon, Tigru şi Eufrat.
Datorită consemnărilor biblice, în actualitate cunoaştem faptul că primii oameni simbolizaţi de numiţii Adam şi Eva, încălcând interdicţia Creatorului, s-au hrănit cu fructe din ,,copacul cunoaşterii binelui şi răului” şi mai apoi şi-au acoperit goliciunea cu frunze de smochin („Geneza” 3:7). În acest fel aceştia au trăit actul asumării unei conştiinţe de sine în faţa Marelui Creator, care însă dezamăgit fiind de alegerea lor plină de iniţiativă i-a alungat din Grădina fericirii în realitatea mundană, ca nu cumva să guste şi din ,,copacul vieţii veşnice” şi astfel să ajungă nemuritori precum „aceia” care existau dintotdeauna în realitatea celestă.
Deci sumarizând elementele specifice prezentate în textul religios cu privire la această dimensiune primordială a existenţei noastre, putem înţelege că avem un comandament dumnezeiesc care creează printre altele şi biotopul vegetal la nivel general-funcţional pentru întregul Pământ. Apoi aflăm că arborele din soiul smochin deja era creat şi deja era prezent în primul loc rezervat dezvoltării protejate a omului (Grădina Edenului). Ceva mai târziu asistăm la o limitare impusă dorinţelor omului care deja năzuia, după ,,iluminarea” privind alegerile binelui şi răului conform unei conştiinţe personale nou apărute, şi la nemurirea fizică, ambiţie manifestată de oameni clar şi direct încă din primii zori ai Creaţiei.
Primele materialele de construcţie amintite în Vechiul Testament sunt lemnul şi smoala. Marele Creator îi recomandă lui Noe aceste materiale pentru a-şi construi corabia salvatoare înaintea Potopului: „Fă-ţi o corabie din lemn de gofer (chiparos); corabia aceasta s-o împarţi în cămăruţe şi s-o tencuieşti cu smoală pe dinăuntru şi pe dinafară” („Geneza” 6:14).
În registrul dezvoltării spirituale umane putem să spunem că încă din cele mai vechi timpuri arborele sau copacul a fost considerat de iniţiaţi drept o oglindire proiectiv-comparativă a dezvoltării personale şi a valorizării structurilor Sinelui personal.
Unul dintre cei mai mari protopsihologi ai umanităţii, cel care a fost şi este prezent în conştiinţa credincioşilor creştini, profetul Daniel, aflat pe atunci vremelnic în captivitate la Babilon, îi tălmăceşte visul împăratului Nabucodonosor referitor la apariţia unui copac mare şi puternic al cărui vârf se înălţa până la ceruri: Daniel 4:20 „Copacul pe care l-ai văzut, care se făcuse atât de mare şi puternic încât i se înălţa vârful până la ceruri şi se vedea de la toate capetele pământului; 21: copacul acesta a cărui frunză era aşa de frumoasă şi avea roade atât de multe şi în care era hrană pentru toţi, sub care se adăposteau fiarele câmpului, şi în ramurile căruia îşi făceau cuibul păsările cerului, 22: eşti tu împărate, care ai ajuns mare şi puternic, a cărui mărime a crescut şi s-a înălţat până la ceruri şi a cărei stăpânire se întinde până la marginile pământului” (Biblia, 1990).
Străvechea şi profunda filosofie iudaică imaginează universul cunoscut tot ca pe un arbore al vieţii. În acest sens, conform autoarei Laura Dinu, care arată în articolul ei „Introducere în arborele sefirotic”, ,,cabaliștii împart universul în zece regiuni sau sefiroți corespunzând primelor zece numere (cuvântul «sefirot», la plural «sefiroți» înseamnă numărătoare). Fiecare sefirot este identificat prin cinci nume: numele Domnului, numele sefirotului însuși, numele șefului ordinului îngeresc, cel al ordinului îngeresc și, în sfârșit, cel al unei planete. Așadar, Dumnezeu conduce aceste zece regiuni, dar sub un nume diferit în fiecare regiune. Iată de ce Cabala dă zece nume lui Dumnezeu. Aceste nume corespund unor particularități diferite. Dumnezeul este unul, dar El se manifestă diferit.”
În Biblie (sau Sfânta Scriptură) aflăm la capitolul Isaia că oamenii aveau din cele mai vechi timpuri activităţi de consum casnic dar şi de manufactură spiritual-idolatră care presupuneau şi reîmprospătarea resurselor naturale deja utilizate printr-o silvicultură a începuturilor. Această dovadă de respect faţă de natură şi implicit faţă de Creatorul ei (dar care de multe ori nu presupunea o conştiinţă spirituală consecventă), o aflăm la capitolul sus amintit la numerotarea care în opinia mea începe de la Isaia 44:14. Acolo Dumnezeu este dezamăgit observând utilizarea lemnului pentru creaţiile artistice idolatre umane: „Îşi taie cedri, goruni şi stejari, pe care şi-i alege dintre copacii din pădure. Sădeşte brazi şi ploaia îi face să crească. 15. Copacii aceştia slujesc omului pentru ars, el îi ia şi se încălzeşte cu ei. Îi pune pe foc ca să coacă pâine şi tot din ei face un dumnezeu căreia i se închină, îşi face din el un idol şi îngenunche în faţa lui! 16. O parte din lemnul acesta o arde în foc, cu o parte fierbe carne, pregăteşte o friptură, şi se satură; şi se încălzeşte, şi zice: «Ha! ha! M-am încălzit, simt focul!» 17. Cu ce mai rămâne însă face un dumnezeu, idolul lui. Îngenunche înaintea lui, i se închină, îl cheamă şi strigă: mântuieşte-mă căci tu eşti dumnezeul meu! 18. Ei nu pricep şi nu înţeleg, căci li s-au lipit ochii, ca să nu vadă şi inima ca să nu înţeleagă. 19. Niciunul nu intră în sine însuşi şi n-are conștiință, nici pricepere să-şi zică: Am ars o parte din el în foc, am copt pâine pe cărbuni, am fript carne şi am mâncat-o: şi să fac din cealaltă parte o scârbă? Să mă închin înaintea unei bucăţi de lemn?”
După asigurarea subzistenţei absolut necesară pentru perpetuarea rasei sale, omul a căutat încă din cele mai vechi timpuri să-şi reprezinte printr-un act artistic vizual şi imagologic, un dumnezeu antropomorf sau chiar zoomorf, conform propriilor lui percepţii şi viziuni, pe care să îl păstreze într-un altar pentru continuitatea tradiţională.
Aceste rituri aveau printre alte dimensiuni religioase şi scopul de a sublinia veşnicia şi misterul, dar şi pentru a sublinia omnipotenţa acelei făpturi dumnezeiești pe care el, omul începuturilor culturale o simţea instinctiv ca fiind intenţională în legătură cu ,,facerea” şi fiinţarea sa. Dar acest comportament de adulare a unei statui sau imagini care reprezentau pe zeul stăpânitor contravenea flagrant poruncilor celeste evidenţiate în Decalogul dat lui Moise pe munte: ,,Să nu-ţi faci chip cioplit!”.
Este totuşi îmbucurător faptul că omul a păstrat cumva respectul faţă de natura procesată de el pe scară largă, conform trebuinţelor sale şi a revitalizat-o ecologic în epoca începuturilor măcar la nivel intenţional pe anumite arii. Reiterăm afirmaţia din Isaia: „Sădeşte brazi şi ploaia îi va face să crească”, ceea ce astăzi nu prea mai întâlnim la nivelul conştiinţelor personale modern structurate educaţional în modele ştiinţifice de dezvoltare. De asemenea, pomicultura ca ramură agricolă era practicată în antichitate. Tot Orientul Apropiat şi textele biblice evidenţiază de multe ori printre alte soiuri de pomi roditori smochinul, măslinul şi curmalul.
Ca un fapt deloc întâmplător este necesar să menţionăm că în acea vreme o meserie des întâlnită era aceea de lemnar sau tâmplar. Aceşti meseriaşi foarte pricepuţi care prelucrau lemnul sunt consemnaţi în texte şi cu ocazia construcţiei casei lui David sau Templului lui Solomon: ,,Is.41:7;44:13; Ier:29:2”.
De asemenea, Mântuitorul Iisus Cristos este citat în Evanghelii ca fiind familiarizat cu această meserie în atelierul tatălui său pământesc Iosif: Mt.13:55 ,,Oare nu este El fiul tâmplarului?”; Mc.6:3 ,,Nu este acesta tâmplarul, feciorul Mariei, fratele lui Iacov, al lui Iose, al lui Iuda şi al lui Simon?” (Constantinescu, 2018).
La timpul mântuirii noastre în anul 33 e.n., aflăm că Fiul lui Dumnezeu Iisus Hristos petrecea mult timp în rugăciune şi contemplaţie adâncă în grădina lui preferată numită Ghetsimani. Acest nume în traducere înseamnă ,,presă de ulei” sau ,,tescuirea măslinelor” datorită numeroşilor măslini prezenţi din acea zonă de lângă Ierusalim. Acei măslini martori întristaţi ai arestării sale petrecută în grădină, există şi astăzi aşteptându-şi Învăţătorul şi încă putând fi admiraţi de credincioşii creştini aflaţi în pelerinaj sau de alţi oameni care vizitează Ţara Sfântă sau Eretz Israel.
Iisus a avut în viziunea sa pilduitoare şi arborele de smochin pe care l-a prezentat oamenilor o dată prin cuvinte pilduitoare şi o dată printr-o demonstraţie de putere dumnezeiască incontestabilă. În primul caz în Evanghelia după Luca la numerotarea 13:1-9, El a spus şi pilda aceasta: „Un om avea un smochin sădit în via sa. A venit să caute rod în el şi n-a găsit. Atunci a zis vierului: «Iată că sunt trei ani de când vin şi caut rod în smochinul acesta şi nu găsesc. Taie-l. La ce să mai cuprindă şi pământul degeaba?» «Doamne», i-a răspuns vierul, «mai lasă-l şi anul acesta; am să-l sap de jur împrejur şi am să-i pun gunoi la rădăcină. Poate că de acum înainte va face rod; dacă nu, îl vei tăia»”.
Într-o altă situaţie pentru a demonstra puterea Sa dumnezeiască în faţa ucenicilor pe care nu îi pedepsise niciodată pentru nenumăratele greşeli şi trădări, a blestemat smochinul fără roade să se usuce, fapt care s-a şi petrecut în următoarele ceasuri. Această demonstraţie formidabilă de forţă energetică a atras atenţia ucenicilor asupra puterii sale de pedepsire şi totodată a minunii pe care a săvârşit-o cu scop educațional.
Pe la anul 640 dHr., aşa cum era descris de autorii epocii sale, Profetul Mahomed, cel care avea să devină reperul religios principal în Islam, făcea dovada că era un mare iubitor al naturii şi al necuvântătoarelor, astfel că ori de câte ori avea prilejul ruga oştenii ori apropiaţii să nu supraîncarce cămilele în caravanele comerciale sau cu prilejul conflictelor militare. De asemenea, cu prilejul bătăliilor pe care tânărul stat islamic a început să le poarte, Profetul Mahomed îndemna la moderaţie în utilizarea lemnului utilizat. El tempera comportamentul supuşilor săi în multe ocazii limitând agresarea naturii: „nu puteţi tăia copacii”, demonstrând că înţelegea foarte corect funcţiile naturii, respectând formele vieţii înconjurătoare chiar cu prilejul unor situaţii conflictuale extreme în care nu se ştia cine va mai supravieţui.
Astfel ne reamintim învăţătura lui Allah pentru credincioşii musulmani prin intermediul Profetului Mahomed: „Vedeţi voi focul pe care-l aprindeţi? Voi aţi făcut să crească pomul lui sau Noi l-am făcut să crească? Noi l-am făcut ca o pomenire şi ca un lucru folositor pentru cei care poposesc în deşert” (Al-Waqi’a:71-73). Cu un alt prilej se spune că Profetul ar fi rostit următorul îndemn adresat poporului: ,,Venerează-ţi mătuşa, planta de palmier, care a fost creată din acelaşi lut ca şi Adam.” (Ungureanu, 2010). Este necesar să precizăm că şi profetul Mahomed considera arborele de smochin ca fiind originar din Rai, cu explicaţia că fructele paradisului nu au sâmburi.
Dacă mergem înapoi pe firul timpului real, un eveniment certificat istoric s-a petrecut într-un sat neînsemnat din India denumit Bodh Gaya şi unde a apărut între anii 563 îHr.-483 îHr. o frumoasă religie a păcii. Prinţul Gauthama Siddhartha căutase timp de 6 ani filosofia esenţială a vieţii şi astfel, în peregrinările sale, la un moment dat a ajuns în satul mai sus amintit. Se ştie că acolo s-a aşezat sub un arbore de pipai pentru introspecție şi nu peste mult timp a fost iluminat cu privire la sensul vieţii şi al morţii. Acest arbore a fost supranumit Bo (arborele iluminării) şi a devenit sacru pentru budişti dar şi pentru hinduşi, fiind consacrat veneraţiei mai târziu de împăratul indian Ashoka, care a construit alături un sanctuar iar mai târziu, aproape de acesta a apărut şi templul Mahabodhi.
Multe religii imaginează universul ca pe un arbore al vieţii cu multe ramificaţii, care semnifică şi descrie istoria de dezvoltare a acelei civilizaţii. Astfel, în panteonul mitologiei nordice găsim o legătură majoră cu lumea vegetală şi anume copacul Yggdrasil sau copacul gigantic al lumii, care face legătura între cele nouă lumi. În acest mit deosebit de complex, la un moment dat regăsim pe zeul Odin care este rănit şi preumblându-se printre crengile copacului vieţii află înţelepciunea runelor. Tot printre aceste crengi înfrunzite, zeii îşi vor găsi salvarea din calea focului nimicitor care se va abate asupra lumii lor în timpul epocii „Ragnarok”.
Singurii oameni care vor supraviețui sunt Lif și Lifhtrasir care se vor hrăni cu rouă. „Înfiorătorul foc nu îi va pârjoli; nici măcar nu îi va atinge, iar mâncarea lor va fi roua dimineții. Printre crengi, ei vor zări un nou soare arzând, deoarece lumea se sfârșește și renaște”. Sigur că această alegorie escatologică sugerează faptul că şi în mitologia nordică viaţa şi geneza ei sunt prezente din totdeauna în lumile transmundane, dar şi în complexele dimensiuni din Universul apropiat.
În Dacia preromană, pădurile ocupau o suprafaţă de 70% din totalul teritoriului nostru şi erau considerate un bun de drept comun care putea fi exploatat de orice membru al societăţii. Istoricul roman Dio Casius arată că Decebal a folosit pădurea şi în scop strategic, cu rezultate strălucite în conflictele militare din anul 88 e.n.: „în vremea războiului dacic s-au petrecut următoarele evenimente demne de a fi pomenite. Iulianus, rânduit de împărat cu conducerea războiului, printre alte măsuri, luă pe aceea de a-i obliga pe soldați să scrie pe scuturi numele lor și ale centurionilor, pentru a se deosebi mai lesne cei ce se vor arăta viteji de cei cu purtare mișelească. Și dând lupta cu dușmanii la Tapae, măcelări pe mulți dintre ei. Între dușmani se afla și Vezina, care venea, cu demnitate, îndată după Decebal; pentru că nu putea scăpa cu fuga, el se trânti la pământ, ca și cum ar fi murit; și astfel rămase nebăgat în seamă. Iar în toiul nopții a fugit. Decebal se temu ca romanii victorioși să nu pornească spre capitala lui. De aceea tăie copacii din preajma lor [la o oarecare înălțime] și puse arme pe trunchiuri, pentru ca romanii să creadă că sunt soldați și să se retragă înspăimântați. Ceea ce s-a și petrecut.”
Peste timp, în perioada marilor invazii migratoare, descoperim că pădurea a jucat în continuare un rol crucial şi chiar strategic în supravieţuirea dacoromânilor. Mai apoi, după cum bine ştim, victoriile de la Posada sau de la Codrii Cosminului sunt emblematice pentru ştiinţa militară românească care a utilizat genial această resursă biologică de relief împădurit în folosul apărării neamului românesc de cotropitori. La rândul său, istoricul Constantin C. Giurăscu (1901-1977) a evidenţiat faptul că nu refugiul la munte a fost soluţia de supravieţuire a poporului român, ci retragerea în pădure. Pădurea a fost şi este acel mediu propice vieţii care a oferit adăpost, hrană şi continuitate existenţială grupurilor de oameni care se refugiau din calea invadatorilor războinici.
Citiți partea a doua a articolului
Autor: Gabriel Ungureanu, doctor în psihologie
Citiți și:
Iată cât lemn românesc ajunge în curtea austriecilor de la Holzindustrie Schweighofer: 70 de camioane, 420.000 de tone pe an!!!
Austriecii, cei mai mari jefuitori ai României
yogaesoteric
23 ianuarie 2023