Pelasgia, leagănul civilizației românești (I)

de Daciana Matei
 

Cât de bine cunoaștem trecutul îndepărtat al țării noastre? Nu atât de bine pe cât am fi tentați să credem. Rădăcinile noastre pe aceste meleaguri par să fie mult mai adânci decât am învățat la școală. Nenumărate dovezi arheologice atestă existența unei civilizații foarte vechi – în urmă cu aproximativ 10.000 de ani înaintea erei noastre – care își avea zona de origine pe pământurile actualei Românii. Patrimoniul românesc abundă de monumente, opere de artă, artefacte, documente vechi ce sunt mărturii ale unei epoci pline de glorie, cu o civilizație foarte înaintată față de cea a altor populații ce existau pe pământ în acele vremuri.
Majoritatea istoricilor consideră că primele civilizații de pe glob s-au născut în Mesopotamia, Egipt, valea Indusului, Shang (Valea fluviului Galben) și Mezoamerica și Anzii sud-americani. Însă civilizația pelasgă, care s-a format în jurul bazinului Dunării, pare să fie cu mult anterioară tuturor civilizațiilor care au înflorit în aceste cinci zone geografice.

Vechea Civilizație Europeană

Una dintre cele mai vechi civilizaţii ale lumii, dacă nu chiar cea mai veche – după unii cercetători – este civilizaţia pelasgă, sau dacogetică. Ea ar fi apărut între anii 10.000 – 8.000 î.e.n., și s-a întins de-a lungul mai multor milenii, până în anul 106 e.n., transformându-se ulterior în civilizaţia daco-românească.

Civilizaţia dacogetică înregistează trei perioade distincte, numite: arhaică (aprox. 8.000 î.e.n – aprox. 3.500 î.e.n.), medie (aprox. 3.500 î.e.n. – aprox. 1.600 î.e.n.) şi zalmoxiană (aprox. 1.600 î.e.n. – 106 e.n.).
 

Pelasgia (Dacogeția) și-a aflat originea în zona bazinului fluviului Dunăre, expansionându-se și cuprinzând în aria sa ținuturi ce aparțin în zilele noastre Ucrainei (cele din dreapta Niprului), Basarabiei (Moldovei dintre Prut şi Nistru), României, Bulgariei, Serbiei, Macedoniei, Muntenegrului, Herţegovinei şi Bosniei, Croaţiei, Sloveniei, Albaniei, Greciei, Turciei, Ungariei, Austriei, Cehiei, Slovaciei, Elveţiei (partea răsăriteană), Italiei, Germaniei (partea sud-estică), Poloniei, extremitatea sudică fiind marcată de insulele Sicilia, Creta, Cipru etc., dar şi de părţile anatoliano-egeiene, de la vestul Ankarei.

 
Marija Gimbutas (1921-1994), profesor de arheologie europeană la Universitatea californiană din Los Angeles (UCLA), a fost prima care a enunțat ideea de Vechea Civilizație Europeană sau „Vechea Europă”. Gimbutas desemna prin aceasta complexul cultural european din neolitic şi epoca cuprului înainte de infiltrarea vorbitorilor de idiomuri indo-europene dinspre stepa eurasiatică, începând cu cca. 4.200 şi până la 2.800 î.e.n. Alături de Romulus Vulcănescu, a fost unul dintre cei mai perseverenţi cercetători ai civilizaţiei europene de dinaintea venirii indo-europenilor. Vom cita deseori în acest articol din scrierile doamnei Marija Gimbutas, deoarece sunt lucrări de referință în acest domeniu.

Cultul „mirabilei semințe”

 
România actuală își are originile în perioada Vechii Civilizații Europene. Această entitate culturală, cuprinsă între anii 6.500 şi 3.500 î.e.n., a avut o structură socială bine consolidată, chiar „civilizată”, în care rolul predominant în societate îl avea femeia. „Absenţa reprezentărilor privind o societate războinică sau condusă de bărbaţi reflectă o structură socială în care femeile aveau rolul principal şi în care atât bărbaţii, cât şi femeile activau în mod egal întru binele comun. A fost o perioadă de reală armonie, în deplin acord cu energiile creatoare ale naturii.” susține Marija Gimbutas.

 
Unele dintre caracteristicile esenţiale ale acestei civilizaţii străvechi sunt: egalitatea membrilor săi, spiritul paşnic, organizarea societăţii în comunităţi, dezvoltarea tehnologiei pentru producerea ceramicii şi a prelucrării metalului, credinţe religioase ce se bazau pe adorarea divinităţilor feminine cosmice, dezvoltarea scrierii. Toate acestea au pus bazele unui centru european dezvoltat şi complex. „A devenit evident că această străveche civilizaţie europeană precede cu câteva milenii pe cea sumeriană”, afirmă Marija Gimbutas. Tot ea scoate în evidență rolul predominant al femeii, ce era de tip religios, sacru, principiul feminin fiind considerat creator și etern în civilizația pelasgă.
În acea perioadă au fost ridicate temple pe pereții cărora erau pictate forme spiralate și simboluri sacre străvechi, așa cum se poate vedea la templul de la Căscioarele, jud. Călărași, o așezare insulară pe un lac din apropierea Dunării. Pe insula din mijlocul lacului, numită Ostrovelul, au fost descoperite vestigii foarte vechi: un medalion de lut ars pe care era gravată o spirală roșie; o coloană cu înălțimea de doi metri pe care erau gravate 22 de linii verticale paralele, de-a lungul cărora erau șapte rânduri orizontale a câte șapte perechi de triunghiuri.
 

 

 

Templele din această perioadă erau închinate unor divinități feminine, centrate în jurul Zeiței Mamă. Divinitățile erau venerate ca fiind creatoare ale vieții, și nu în ipostaza de contrapărți ale zeităților masculine. Din această cauză, întreaga organizare a vieții era direcționată spre bunăstare, atât materială, cât și spirituală, spre dezvoltarea agriculturii, a olăritului și a prelucrării metalelor, dacogeții ducând o viață liniștită, în comuniune cu natura. Civilizația era paşnică, ţărănească, democratică. Pelasgii dispuneau de bogate zăcăminte minerale, păduri, peșteri și câmpuri agricole.
În Dacogeția s-a dezvoltat de timpuriu o civilizație autohtonă, care a iradiat, influențând populațiile din jur.

Invaziile și migrațiile
 

 

Începând cu anul 4400 î.e.n., Vechea Europă a început să fie invadată de populația kurgan (cunoscută și sub denumirea de populația indo-europeană), în trei valuri succesive. Poporul kurgan era un popor de războinici violenți, ce venerau zei ai cerului și ai războiului.

Prima invazie indo-europeană a avut un impact foarte puternic asupra locuitorilor așezărilor civilizate pelasge. O parte din populație a migrat în Peninsula Italică și dincolo de Alpi, în Europa Occidentală. Cu toate acestea, civilizația dacogetică a supraviețuit datorită caracterului compact al comunităților din care era constituită, primul val de kurganieni fiind asimilați în poporul dacogetic. Populația kurganiană avea o ideologie de castă, unde rolul predominant în societate îl avea bărbatul. Această influență s-a răsfrânt și asupra populației dacogetice, producându-se o amalgamare treptată a celor două componente ideologice, cea autohtonă și cea indo-europeană, ducând progresiv la cristalizarea civilizației europene. Această nouă civilizație a dat naștere unui nou popor, gata să-și apere ținuturile în fața unor eventuale invazii.

 

A doua invazie a apărut la aproape o mie de ani după prima, aproximativ în anul 3.400 î.e.n., tot din stepele nord-pontice. Al doilea val al populației kurgan a fost urmat la scurtă vreme de un al treilea val de invazie, de data aceasta al populației Iamna, în jurului anului 3000 î.e.n. În urma impactului cu aceste două invazii ale popoarelor migratoare, o parte a populației pelasge a cunoscut exodul, ajungând în zona Peninsulei Italice dincolo de Alpi și dincolo de Pirinei. După al treilea val, toate aceste popoare migratoare au fost și ele asimilate de imensul popor dacogetic, de la Nipru până la Alpi, ori chiar dincolo de lanţul Alpilor şi Pirineilor, de la Marea Baltică până la Marea Mediterană şi Marea Neagră. Spațiul civilizației pelasge se dezintegrează treptat, iar „așezările urbane ale Vechii Europe, cu templele lor, cu altare rafinate, vase rituale, trepiede şi sculpturi (figurine) au dispărut”, afirmă Marija Gimbutas. Odată cu apariția acestor popoare războinice pe teritoriile dacogetice are loc și răspândirea metalurgiei bronzului, în special a armelor de luptă (pumnale, halebarde, securi, buzdugane etc.).
 

 

Sfârșitul civilizației Vechii Europe

Dezintegrarea Vechii Europe a început după anul 3.500 î.e.n, exceptând zona de munte și de coastă, a insulelor din Marea Egee și Marea Adriatică. Apogeul acestei dezagregări a avut loc în jurul anului 2.200 î.e.n. În toată această perioadă au apărut foarte multe modificări în structura religioasă, socială și culturală a civilizației nou create. Dacă Vechea Civilizație Europeană era mai degrabă sedentară, bazată pe agricultură și horticultură, fiind egalitari și pașnici, având o ideologie axată pe aspectele creației, ale morții și regenerării, centrate în jurul Zeiței Mamă (Mater Creatrix), simbolizând principiul feminin, civilizația kurganiană era mobilă, având o structură războinică, cuceritoare. Ei erau patriarhali, iar ideologia culturală era axată pe forța virilă, pe zei războinici, eroi ai cerului senin și ai tunetului. Dacă populația dacogetică folosea calul și căruța pentru îndeplinirea îndeletnicirilor lor, odată cu venirea kurganienilor, calul și carul devin elemente esențiale în organizarea militară și, de asemenea, se inițiază ritualurile de sacrificiu animal și uman. „Calul, carul, jugul, pumnalul şi lancea, patriarhatul, precum şi noi zei şi imagini mitice – tipice mitologiilor indo-europene – au fost introduse ori s-au impus. Vechea Europă a fost transformată, dar nu exterminată.” (Marija Gimbutas)

Poporul dacogetic

Herodot descrie în lucrarea sa Istoriile că poporul dacoget era „cel mai mare dintre toate popoarele” Europei și că vorbea o limbă unică în toată aria sa, dacogetica sau tracogetica, purtând „multe nume, fiecare după ţinutul în care locuieşte, dar toţi au, în toate, obiceiuri asemănătoare”, de la cele religioase până la cele războinice.

 
 
În cadrul unui Congres în 1980, profesorul Iosif Constantin Drăgan a prezentat rezultatele cercetărilor sale, conform cărora poporul trac (dacogetic) s-a dezvoltat în jurul Dunării Carpatice și a avut centrul în „Corona montium” (Transilvania actuală), fiind cel mai numeros popor din antichitate. Generalul N. Portocală, în lucrarea Din preistoria Daciei și a vechilor civilizații, ajunge la concluzia că ,,prima civilizație a primului mare popor al lumii s-a întemeiat în Dacia”.
Ion Pachia Tatomirescu scrie în cartea sa Mihai Eminescu și mitul etnogenezei dacoromânești despre organizarea administrativ-teritorială a imensului popor daco-getic, ce era împărțit în provincii, fiecare având un conducător de arme. Aceste provincii împreună cu conducătorii lor erau subordonate centrului administrativ-religios aflat la Sarmizegetusa sau, după vechea denumire, Cogaion. Acolo își avea reședința regele-zeu și tămăduitor Zalmoxis, cunoscut și sub numele de Salumos, Salmos sau Zalmos, Zalmoxe. Acest rege-zeu era considerat ca fiind Mesagerul Celest, care se afla în legătură tainică cu Tatăl-Cer și avea cele mai mari puteri de pe pământ și care era nemuritor. Tot el, Zalmoxis, „dirija puternicele confrerii războinic-religioase ale lupachilor – din aria cucuteniană (moldoveană), ale gaeţilor – din Câmpia Nord-Dunăreană de Jos, ale moesilor (moşilor) – din Câmpia Sud-Dunăreană, de la nord de Balcani, ale ursinilor – din Ardeal, din cel mai important şi dezvoltat centru metalurgic al Europei Antice, ale daoilor (dacilor) – din Panonia (Hercinia), ale sighinilor – din Dalmaţia (Illyricum), ale maramarisienilor, ale masagaeților etc., bineînţeles, în acţiuni de apărare a teritoriilor cu sanctuarele supremului zeu Salumos”.

 
Așa cum am arătat anterior, odată cu apariția popoarelor migratoare, în Dacogeția încep să apară tendințele politeiste, fiind venerați zei, precum Tatăl-Cer și Soarele-Războinic (Sol-Ares), fiul Tatălui-Cer. Apar totodată confreriile războinice, se dezvoltă producția de arme, apar construcții de fortificare plasate în cercuri concentrice, de jur-împrejurul Sarmizegetusei. Aceste organizații au dublu rol, atât războinic, cât și religios, ducând la apariția primei religii monoteiste din istoria spiritualității universale, denumită zalmoxianism, în jurul anului 1600 î.e.n. Această nouă religie aduce un suflu cu totul nou, creând o adevărată revoluție religioasă în lumea antică, prin care ființa umană s-a eliberat de frica morții inevitabile, inițiată fiind în știința de a deveni nemuritoare.
 

Fundamentul doctrinei zalmoxianismului rezidă „în armonizarea Părţii în Întregul Sacru”, așa cum afirmă Ion Pachia Tatomirescu în Mihai Eminescu și mitul etnogenezei dacoromânești. Această nouă religie s-a impus în întregul bazin al Dunării, de la Alpi la Marea Neagră şi la Nipru; de la nordul Carpaţilor, de la izvoarele Vistulei, până la sudul lanţului muntos Balcanic-Dinaric. Un aspect foarte important în cadrul acestei renașteri culturale l-a constituit evoluția scrierii arhaice spre alfabetul dacogetic de 23 de litere, dar numai în cadru inițiatic, așa cum se arată în Cosmografia lui Aethicus Dunăreanu (aprox. 370 – 435 e.n).

În cartea Dacia preistorică, Nicolae Densușianu vorbește despre străvechea civilizație pelasgă care, în viziunea sa, a dat naștere întregii civilizații europene.

„Înainte de civilizaţiunea gracă şi egipteană, o civilizaţiune mult mai veche se revarsă asupra Europei. Aceasta a fost civilizaţiunea morală şi materială a rasei pelasge şi care a deschis un vast câmp de activitate a genului omenesc. (…) Influenţele acestor trei culturi pelasge au fost decisive, pentru soarta muritorilor de pe acest pământ. (…) Pelasgii au fost adevăraţii fondatori ai stării noastre actuale (…) Pelasgii ne apar după vechile tradiţiuni istorice ca una şi aceeaşi populaţie cu neoliticii, cari introduc în Europa cele dintâi elemente ale civilizaţiunii, animale domestice, cultura cerealelor şi o artă industrială mai progresată.”

„Pelasgii ne apar în fruntea tuturor tradițiunilor istorice, nu numai în Elada și în Italia, dar și în regiunile din nordul Dunării și ale Mării Negre, în Asia Mică, în Asyria și în Egipet. Ei reprezintă tipul originar al popoarelor așa numite arice, care a introdus în Europa cele dintâi beneficii ale civilizațiunii.

Pentru poporul grecesc, pelasgii erau cei mai vechi oameni de pe Pământ. Rasa lor li se părea atât de arhaică, atât de superioară în concepțiuni, puternică în voință și în fapte, atât de nobilă în moravuri încât tradițiunile și poemele grecești atribuiau tuturor pelasgilor epitetul de «divini», dioi, adecă oameni cu calități supranaturale, asemenea zeilor, un nume, ce ei întru adevăr l-au meritat prin darurile lor fizice și morale. Grecii își perduse de mult tradițiunea, când, cum, și de unde au venit ei în ținuturile Eladei; însă, ei aveau o tradițiune ca înainte de dânșii, a domnit peste pământul ocupat de ei un alt popor, care a desecat mlaștinile, a scurs lacurile, a dat cursuri noi râurilor, a tăiat munții, a împreunat mările, a arat șesurile, a întemeiat orașe, sate și cetăți, a avut o religiune înălțătoare, a ridicat altare și temple zeilor și că aceștia au fost pelasgii.

Arcazii, popor pastoral și viteaz, cei mai vechi locuitori în Elada, povesteau, după cum ne spune Pausania, că cel dintâi om născut pe Pământ a fost Pelasg, un bărbat care se distingea prin mărimea, prin puterea și frumusețea figurei sale și care întrecea pe toți ceilalți muritori prin facultățile spiritului său.”
 

 

Înafara istoricilor și cerecetătorilor menționați mai sus, și alți autori au făcut referiri în scrierile lor la vechea civilizație pelasgă, care s-a dezvoltat pe teritoriul țării noastre.

„Civilizaţia şi istoria au început acolo unde locuieşte azi neamul românesc.” – W. Schiller, arheolog american

„Eu sunt Pelasg, fiul lui Palaechtin (Marte), născut din Terra (Gaea), domnul acestei țări, și după mine regele său s-a numit cu drept cuvânt, gintea pelasgilor ce stăpânește acest pământ.” – Eschil, Supplices

„Locul acesta unde este acum Moldova şi Ţara Muntenească este drept Dacia, cum şi tot Ardealul şi Maramureşul şi cu Ţara Oltului. Aste nume mai vechi decât acesta, Dacia, nu se află, în toţi câţi sunt istorici.” – M. Costin, De neamul Moldovenilor

Citiţi continuarea acestui articol

Citiți și:

Dansul uriaşilor 

Anul Nou Dacic – moment de invocare şi celebrare a supremaţiei luminii asupra întunericului

În România există porţi către lumea cea tainică a Shambalei

yogaesoteric
19 februarie 2015

 

Also available in: Français