Pelerinaje spirituale

Pelerinajul la locurile sfinte este o practică religioasă comună, probabil, tuturor religiilor. Tradiţia Islamului cere ca toţi mahomedanii să meargă la Mecca cel puţin o dată în viaţă. Creştinii merg în pelerinaj la Ierusalim, Roma, Lourdes. Budiştii, la rândul lor, au diferite trasee de pelerinaj, printre care cel mai celebru este acela în jurul muntelui Kailasa, din Tibet. Hinduşii merg în pelerinaj la Benares (Varanasi), Elephanta, Kailasa sau Kathmandu. Pentru asceţii rătăcitori hinduşi, pelerinajul, parikrama, este chiar un mod de viaţă. Există chiar un traseu complet de pelerinaj, care include toate altarele importante dedicate lui Shiva în India şi Asia Centrală. Acest traseu complet este denumit de adepţii shivaismului (adoratorii lui Shiva), Marele pelerinaj, Maha Parikrama, şi pentru parcurgerea lui pe jos este necesară o viaţă întreagă. Valea Kathmandu este practic locul cu cel mai mare număr de locuri sacre hinduse şi budiste din lume.

Din Durbar Chowk porneşte traseul tradiţional de pelerinaj către Swayambhunath, stupa budistă dedicată lui Swayambhu. Nath înseamnă loc sau casă (uneori, oraş). Majoritatea templelor nepaleze sunt denumite nath, casă, reşedinţă, a unei divinităţi. Deloc neobişnuit pentru Nepal, acest traseu budist de pelerinaj este presărat cu monumente sacre atât budiste, cât şi hinduse. Drumul trece prin suburbiile oraşului, care îţi dau o puternică senzaţie de întoarcere în timp, şi traversează apoi râul sacru Vishnumati. În sezonul secetos, acesta este un mic firicel de apă, uneori pierdut printre nisipuri şi gunoaie. Undeva, la marginea acestui imens maidan străbătut doar de vacile sacre, am descoperit un templu părăsit, încântător în simplitatea lui. Acest templu consta dintr-un şir impresionant de yoni-lingam-uri de piatră, perfect păstrate. Templul era însă înconjurat de mormane de gunoaie, printre care se zăreau şi fragmente de statui şi obiecte de cult, probabil având o valoare istorică autentică. Drumul durează mai puţin de o oră (desigur, fără a realiza opririle rituale la altarele de pe drum), iar în ultima parte peisajul este impresionant: am lăsat oraşul în urmă, munţii din jur sunt clar vizibil, iar în faţa noastră se profilează impunătoare cupola aurită a stupei, construită pe o colină abruptă şi înaltă. Mulţi tibetani refugiaţi trăiesc aici deja de o jumătate de secol, iar în comparaţie cu încântătoarele şi multicolorele costume tradiţionale ale femeilor nepaleze (care implică neapărat o tika strălucitoare lipită între sprâncene şi nenumărate brăţări care însoţesc cu clinchete vesele mişcările lor armonioase), femeile tibetane par îmbrăcate în uniforme cu culori terne, par încruntate şi obosite. Pelerinii budişti preferă în zilele noastre să meargă la Swayambhunath cu autobuzul, dar se mai întânesc şi pelerini conştiincioşi, călugări tibetani în robe portocalii, galbene sau purpurii, unii însă « înarmaţi » cu camere video digitale.

Odată ajunşi la picioarele colinei Manjushri, am intrat parcă într-o altă lume, complet inedită şi din anumite puncte de vedere chiar şocantă. Colina pe care este construit templul este acoperită de o pădure rară în care se spune că ar fi meditat însuşi Buddha (de altfel, o altă legendă locală spune că Buddha, înainte de a părăsi planul fizic, şi-a întors bolul pentru cerşit cu gura în jos şi acest vas s-a transformat în dealul Manjushri şi stupa Swayambhunath. Mai mult chiar, Buddha s-a născut la Lumbini, în sudul Nepalului, deşi apoi a trăit în India). Pădurea este însă populată acum de maimuţe – foarte multe maimuţe – considerate şi ele sacre, chiar dacă sunt agresive, zgomotoase şi obraznice. Localnicii denumesc afectuos Swayambhunath “Templul Maimuţei”, şi fără îndoială această atitudine reflectă adoraţia hinduşilor pentru Hanuman, Zeul Maimuţă. Drumul urcă la început lent şi apoi se transformă într-o scară ameţitor de abruptă, flancată de altare ale unor divinităţi hinduse şi yoni-lingamuri, precum şi statui ale Dhyani-buddha-şilor şi simboluri sacre budiste. Cam pe la jumătatea dealului este construită o platformă pe care se află nişte statui imense ale celor cinci Dhyani-Buddhaşi. Din păcate, este acum aproape imposibil să urci acest drum de pelerinaj într-o stare de interiorizare transfiguratoare, deoarece eşti permanent asaltat de cerşetori şi comercianţi care vând obiecte tradiţionale tibetane sau obiecte de cult. La capătul de sus al scării se profilează impunător un gigantic vajra (sceptru) aurit, aflat la intrarea propriu-zisă în templu, şi cupola aurită a stupei. Deasupra ei se înalţă un turn rectangular, care are pictat pe cele patru feţe simbolul ochilor lui Buddha, pe care nepalezii îl interpretează ca reprezentând privirea atotpătrunzătoare a lui Dumnezeu, reamintindu-ne permanent că Dumnezeu este omniprezent, ne vede tot timpul şi cunoaşte absolut tot ceea ce noi facem, spunem sau gândim. Dificilul urcuş iniţiatic este recompensat de o privelişte ameţitoare asupra masivului Himalaya şi a întregii văi Kathmandu, Valea Zeilor.

yogaesoteric