Peste jertfele și suferințele noastre, o șleahtă de profitori s-a ridicat, a pus stăpânire pe țară și iarăși ne-a robit! – Mărturisirile fostului deținut politic Nicolae Purcărea (I)

Acum 98 de ani, în data de 13 decembrie 1923, se năștea în Șcheii Brașovului Nicolae Purcărea, fiul lui Niculae și al Mariei. Mărturisitorul Nicolae Purcărea avea să treacă prin încercarea cumplită a 20 de ani de temniță, în „beznele de tuci” ale Piteștiului, Craiovei, Gherlei, Aiudului, în lagărele de muncă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, ori în domiciliu obligatoriu la Lătești.

„A fost necesar să gustăm până peste margini paharul iadului”, spunea fostul deținut politic. Pentru că, pentru prima oară, ocupanții sovietici nu s-au mai mulțumit cu bogățiile noastre materiale, ci au vrut să stăpânească și sufletele românilor.

Experiența închisorilor antonesciene, unde ajunsese pentru apartenența la Frățiile de Cruce, l-a învățat pe Nicolae Purcărea să se adâncească în trăirea ortodoxiei, după modelul exemplar al lui Traian Trifan, marele dascăl al grupului sufletiștilor.

Din acest grup, format la Aiud și la Galda, au făcut parte mari sfinți ai închisorilor comuniste, precum Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Gheorghe Jimboiu, Marin Naidim, Virgil Maxim, Constantin Voicescu sau Părintele Arsenie Papacioc.

După 23 august 1944, urmează implicarea activă a lui Nicolae Purcărea în mișcarea studențească anticomunistă, încadrarea în grupurile de rezistență armată din Postăvarul, Ciucaș sau de pe Valea Topologului, unde s-a alăturat grupului condus de învățătorul-martir Dumitru Apostol.

Toate aceste experiențe l-au îmbunătățit sufletește, culminând cu experiența temnițelor bolșevice. A trecut prin satanicele reeducări în închisorile Pitești și Aiud. NU a cedat, dar nici nu i-a judecat pe cei care n-au putut rezista caznelor reeducării prin tortură împinsă la extrem de la Pitești sau prin cumplita teroare psihologică din închisoarea de la Aiud.

Spunea adesea celor care n-au fost în celule cu cei ce „n-au avut tinerețe” (nu spre a-i judeca, ci pentru a le cere acestora să nu-i judece pe cei întemnițați): „Cum poate judeca omul, când este rob, când e neom, când este ieșit din normalitate?”.

Răspunsul la această întrebare este unul de mare actualitate, ținând cont de încercările prin care vor să ne treacă în procesul „marii resetări”, puse la cale de forțele globaliste la Davos.

După toate încercările la care a fost supus, Nicolae Purcărea a păstrat în sufletul său „o fărâmă de cer, noblețea sufletului omenesc: omenia și demnitatea”. Și ce încercări! Înfricoșătorul Pitești, în care crede că a fost ca în fundul iadului, de unde a scăpat prin mijlocirea minunată a Maicii Domnului. Este unul dintre puținii supraviețuitori ai „reeducării” de la Pitești, unde au fost torturați fizic și psihic studenții anticomuniști.

Marele scriitor rus Alexandr Soljenițân era de părere că experimentul din această închisoare este „cea mai cumplită barbarie a lumii contemporane”. Metodele, inventate de pedagogul sovietic Makarenko, erau drăcești. A fost forțat să mănânce din gamela în care își făcea nevoile. I se băga capul cu forța în hârdăul cu fecale, până la pierderea respirației. S-a opus din toate puterile, dar n-a avut scăpare. L-au „botezat”.

A fost prea mult pentru dânsul, a fost momentul când practic n-a mai realizat ce se petrece cu el sau cu cei din jur. După cum istorisește, apogeul furiei torționarilor se înregistra în perioada marilor sărbători creștine, în special de Învierea Domnului. Atunci avea loc „liturghia neagră”.

Deținuții erau obligați ca, în locul crucii, să sărute un falus mare, făcut din săpun. Un cor, format din reeducați, hulea numele Mântuitorului și al Fecioarei Maria. Deținuții își mai făceau cruce doar cu limba în gură, când erau ținuți în „poziție” (pe marginea patului de scândură, cu mâinile pe genunchi; nu aveau voie să privească nici la dreapta, nici la stânga, numai înainte, altfel erau loviți).

„Abia după ce ai trecut prin iad poți vedea lumina și bunătatea lui Dumnezeu!”, spunea Nicolae Purcărea. Dumnezeu S-a milostivit de blândul deținut Nicolae și l-a scos din Pitești, această „beznă de tuci” (Radu Gyr), pentru a-l duce la Canal.

Câte n-a văzut și acolo! A lucrat la o carieră de piatră. Și-a atenționat camarazii să aibă grijă ce vorbesc cu studenții informatori. De la Cernavodă până la Capul Midia vedea cruce lângă cruce. Poetul, deținut și el, Andrei Ciurunga spunea într-un poem că acest cumplit Danubiu „varsă pe trei guri apă și pe-a patra, sânge”.

Ajuns la Gherla, Nicolae Purcărea a refuzat reeducarea. Din fericire pentru dumnealui, Țurcanu fusese scos din închisoare și dus la București. Din cauza faptului că „trădase marea cauză a demascării”, a fost izolat în celula numărul 7 din Zarca Gherlei.

A fost supus peste opt luni de zile unui regim de exterminare. Nu avea mobilier, nu avea pat. Nimic. Doar o tinetă. Fereastra era spartă, astfel că, pe timpul iernii, zăpada intra în celulă, iar apa îi îngheța în cană. În celulă era un frig cumplit, iar hainele îi erau numai zdrențe. Zeama pe care o primea ca mâncare era neîndestulătoare. Bacilul TBC-ist i-a atacat plămânii, dar asta nu-l împiedica pe căpitanul Avădanei să-i aplice „banditului” amprenta pumnilor și a cizmelor sale.

Deținutul se retrăgea, fără să blesteme, ca un câine zgribulit în colțul celulei. Și asta s-a petrecut luni și luni de zile. Nu mai putea nici să vorbească. Doar să se roage. Avea pe buze rugăciunea inimii.

„Unde ești, Doamne?”, a strigat la un moment dat și Domnul i-a adus liniștea sufletească și pacea, după care i l-a trimis în celulă pe Jenică Bărbier, țăran din Vultureni-Bacău, care i-a devenit un fel de înger păzitor. Iar domnul Purcărea i-a spus, în schimb, povestea generației sale, continuatoarea eroicei generații de la 1922.

O poveste în ramă, o poveste în poveste despre Mișcare și Căpitan, despre idealul care l-a animat, despre Don Quijoții veacului trecut, cum îi numește Nicolae Purcărea pe camarazii săi. O poveste începută de la icoană și cântec, cu înălțări și căderi, încheiată la picioarele lui Hristos.

Aflat în mlaștina deznădejdii, Nicolae Purcărea l-a purtat pe nea Jenică prin pădurea cu fiare sălbatice și pe muntele suferinței. Împreună cu câțiva colegi supuși aceluiași regim, a fost scos de la izolare la moartea lui Stalin. „Cine va mai face ca ei, ca ei să ajungă”, spunea Goiciu, directorul închisorii, celorlalți deținuți. Arătau ca niște stafii.

Când mai avea câteva luni până la eliberare, a fost dus la Securitatea din Codlea, unde îl înfruntă pe ofițerul de Securitate Jagher, care era unul din responsabilii reeducării de la Pitești. Când securistul i-a spus că deținuții s-au omorât între ei, blândul Nicolae Purcărea a devenit aprig, arătându-i adevărații vinovați de organizarea experimentului Pitești.

„Ne-ați omorât trupul, nu însă și sufletul”, i-a strigat ofițerului. Este dus la Securitatea din Brașov, unde colonelul Ivan hotărăște ca deținutul să nu infecteze societatea socialistă, și îl trimite în D.O. (domiciliu obligatoriu). Ajunge în Bărăgan, la Lătești. Aici i se părea raiul pe pământ, o oază unde se putea mișca liber într-un spațiu de 15 km.

Avea o gospodărie, în sat era un preot vrednic, Părintele Sârbu, care oficia Sfânta Liturghie într-o biserică amenajată într-o casă părăsită. Aici se căsătorește cu Eugenia (Gica) Fuică, fostă studentă la Iași, o femeie de o gingășie sufletească deosebită, trecută de asemenea prin iadul pușcăriilor comuniste și aflată acum în D.O.

Și tot aici îi este dat să trăiască un moment emoționant, în care adversitățile trecute se stingeau în suferință: de Crăciunul anului 1956 i-au cântat colindul prizonierilor din URSS doamnei Mareșal Antonescu. Lacrimile sincere ale Doamnei le-au fost balsam sufletesc.

În lagărul de la Culmea, în urma răscolirii de către Securitate a trecutului său, i s-a descoperit neexecutarea unei pedepse de 12 ani, de pe timpul lui Antonescu. În schimbul anulării pedepsei, i s-a propus să devină turnător. Neacceptând, a fost trimis, în lanțuri, la Aiud. Aici, celulele erau ca mormintele.

Înainte de eliberarea din închisoare, conform logicii comuniste, a urmat o nouă acțiune de reeducare, „una mai subtilă, constând într-un anumit rafinament de constrângere, de umilire, de depersonalizare, de lepădare de sine și de valori”. Nicolae Purcărea prezintă cele două fețe ale medaliei acestei reeducări: pe de o parte, se organizează conferințe, se vizionează filme, se citesc ziare; reversul acesteia: izolarea, zarca, privarea de medicamente etc.

Ca unul trecut prin aceste ispitiri ale lui Satan, pe care nu le-a primit, domnul Purcărea nu judecă pe nimeni, considerând că declarațiile publice din timpul reeducării nu au nicio valoare, atâta timp cât au fost smulse prin constrângere.

Autorul evocă frumusețea atitudinii lui Moș Bâră și a Prințului Ghica, martirajul lui George Manu și al lui Gheorghe Jimboiu, care au murit din cauza faptului că n-au primit medicamentele necesare vieții pentru că n-au vrut să renunțe la idealul lor.

Eliberarea din temnița strâmtă a Aiudului în temnița cea mare a țării, în „Piteștiul după Pitești”, nu i-a fost ușoară. A fost împiedicat să-și reia studiile universitare. Cu mare greutate și-a găsit un loc de muncă, iar umbra Securității o simțea în permanență. Nu se împăca cu societatea construită de comuniști.

Dumnezeu l-a călăuzit să continue calea tradiției, apucându-se de meșteșugul cioplirii lemnului, sublimându-și, astfel, durerile acumulate, în creație. Și-a găsit echilibrul, aflând „taina bucuriilor de spumă”. Învățase să sculpteze de la ucenicii Părintelui Arsenie Papacioc, în închisoarea de la Alba-Iulia.

A ajuns pe culmile desăvârșirii în artă, casa lui natală din Șcheii Brașovului fiind gazdă mulților săi învățăcei, în mod special  tineri liceeni brașoveni. A dăruit, din prinosul dragostei lui tuturor celor dornici să-și însușească tehnicile scrijelirii în lemn, dar și învățăturile sfântului din Șcheii Brașovului.

A plecat la Domnul cu regretul că „peste jertfele și suferințele noastre, o șleahtă de profitori s-a ridicat, a pus stăpânire pe țară și iarăși ne-a robit”, lăsând ca mărturie o lucrare memorialistică, cu un titlu grăitor: „Urlă haita”. Tulburător titlul cărții mărturisitorului Nicolae Purcărea, pe care unii au încercat să-l modifice în timpul pregătirii pentru tipar a cărții!

Dar mărturisitorul nu a cedat! Pentru că haita a urlat în trecut, mușcând din sufletele deținuților politic în temnițele de la Pitești, Gherla, Jilava sau Aiud, haita a urlat pe vremea lui Carol al II-lea, dar urlă și astăzi, scria Bădia Nicolae Purcărea, când se caută ca „totul să fie globalizat, să se distrugă tot și să nu mai existe erou, sfânt, valoare, elită”. Dar, vai, „…va mai urla multă vreme”, ne avertiza profetic mărturisitorul.

Trăim „Piteștiul după Pitești” (un Pitești rafinat, dar care este la fel de odios ca Piteștiul „hard” al anilor ’50). A spus-o un OM care a trăit experimentul satanic din închisoarea Pitești, un OM a cărui viață merită „file de acatist”, cum spunea mărturisitoarea Aspazia Oțel Petrescu, în care să se reflecte smerenia, îndelunga răbdare, tăria mărturisirii, puterea rugăciunii, stăruința în ideal, în visul său la care nu a renunțat niciodată, căci „adevăratele înfrângeri sunt renunțările la vis” (Radu Gyr).

„Sunt, Doamne, copt pentru cules”, spunea domnul Nicolae Purcărea, asemeni poetului. Cine sunt culegătorii?

Citiți partea a doua a articolului

Citiți și:
Fenomenul Pitești, pandemoniul închisorilor comuniste. Tortură și teroare la Pitești!
Despre reeducarea națională a românilor

 

yogaesoteric
10 aprilie 2022