Petre Țuțea – Hrisostomul filosofiei creștin-ortodoxe (II)

Citiți prima parte a articolului

„Este în puterea noastră de a descoperi viaţa şi sensul ei. Este în puterea noastră de a împodobi sufletul şi a ne bucura!” – Ernest Bernea

Mântuitorul Iisus Hristos, izvor de nemurire din stirpea noastră ancestrală pelasgo-getă, ne-a înfiat întru Dragostea Sa dumnezeiască prin Voinţa Înomenirii Sale din Fecioara Maria-Vlaherna-Carpatina, întru Voinţa Duhului Sfânt, prin Evanghelia Sa – Cuvântul dătător de Viaţă, răscumpărându-ne prin Jertfa pe Cruce – Învierea Sa şi oferindu-ne Libertatea iubirii întru comuniune – cuminecare cu frumosul, pentru a ne împlini şi desăvârşi viața întru dimensiunea ei hristico-spirituală.

„Eu sunt calea-adevărul-viața!”, a grăit viu logosul iubirii.

Calea – credinţa cea adevărată prin care ni se revelează adevărul absolut – Dumnezeu – Sfânta Treime, întru întruparea noastră în viața veşnică. Petre Ţuţea a cunoscut şi a urmat această cale, ajungând la adevărul revelat, punându-şi viaţa în slujba cuvântului pe care l-a slăvit prin toată dragostea sa. Sensul vieții i-a fost Cuvântul şi splendoarea Cuvântului i-a înfrumuseţat Viaţa!

„Viaţa – mărturiseşte filosoful creştin ortodox Ernest Bernea – ne dăruieşte o seamă de frumuseţi care, dacă le ştim culege, ne încântă fiinţa……. Cine a văzut un răsărit de soare în Piatra Craiului vrea să trăiască, descoperă sensul vieţii. Doamne, şi când se lasă noaptea de basm a lui august: cântă tainele prin frunziş şi plânge luna o dragoste neîmpărtăşită. Câtă frumuseţe e în lumea aceasta! Cum să nu merite viaţa s’o trăieşti, cum să n’aibă sens, dacă există florile? Iată rodul câmpului şi al pomilor, iată copiii. Câte făpturi atâtea minuni, atâtea îndemnuri. Cine nu a iubit o floare, o fată, un copil, un răsărit de soare sau un amurg, cine n’a înţeles cântecul trist al apelor nestatornice şi n’a cunoscut bucuria propriilor sale depăşiri, nu găseşte sens vieţii, nici nu merită s’o trăiască. Este în puterea noastră de a descoperi viaţa şi sensul ei” (Ernest Bernea, Îndemn la Simplitate, Predania, p. 91).

Viaţa şi sensul ei religios se trăieşte doar în comuniunea cu Dumnezeu, în comuniunea cu Patria, în comuniunea cu neamul aflat într-o perpetuă asumare, cinstire şi slăvire a naționalismului ce sălăşluieşte în sânul tradiției sacre.

„Înţelegem prin tradiţie – mărturisea marele literat-cercetător, scriitor de profundă erudiţie spirituală Mugur Vasiliu – icoana sufletului unui neam, materializată în efortul de a proteja fiinţa spirituală a acelui neam. Poporul român şi-a pus sufletul şi nădejdea, prin credinţa în Iisus Hristos, în iubirea lui Dumnezeu. Trăsătura definitorie a românescului este aceea a Ortodoxiei……. Luptătorii împotriva Ortodoxiei (eu nu i-aş numi luptători, fiindcă luptătorii luptă doar pentru Dumnezeu, dreptate, adevăr, neam, patrie. I-aş numi mercenari. n.a.), sunt luptătorii împotriva românilor, împotriva lui Dumnezeu din sufletul românesc……. Astfel că nu poate exista la români naţionalism în afara credinţei ortodoxe, naţionalismul fiind tocmai lupta strâns legată de Sfânta Tradiţie” (Mugur Vasiliu, Refuzul Sfinţeniei, Ed. Scara-2014, p. 138-139).

Bunul meu prieten, omul de cultură și condeierul de aur, generalul-locotenent, dr. Grigore Stamate, un apologet și un luptător activ întru dragostea de Dumnezeu și iubirea de neam, ține aprins rugul tradiției strămilenare și cea creștin-ortodoxă.

„Dintotdeauna – în zbuciumata sa istorie – poporul român și-a păstrat neîntinată tradiția, chezășie a trecutului său glorios și parte integrantă a bogăției spirituale a neamului. Pentru că mai presus de orice motivație, datinile și obiceiurile reprezintă bijuteriile de suflet, decorațiile care împodobesc aparte pieptul oricărui popor. Îndeosebi, a celor cu sorginte multimilenară” (Grigore Stamate, Tradiția Creștină la Urdari, Total Publishing, p.7).

Gena şi vocaţia eroismului la dacoromâni vine din ancestral şi este însăşi măduva istoriei noastre naţionale, iar martiriul-axa, care leagă permanentul de transcendent.

Istoria noastră dintru începuturi a pulsat permanent de genii, eroi, martiri și sfinți, dar în veacul al XX-lea au izvorât râuri de jertfe și de profeți, care s-au revărsat pe calea martirajului şi a mărturisirii, sfinţindu-ne memoria.

Prin faţa unor astfel de eroi-martiri-mărturisitori şi sfinţi se cuvine să treci în genunchi.

Nu a fost şi nu este ceva mai groaznic în lume, nici războiul, nici ciuma, nici holera, nici cutremurele, nici inundaţiile, nici seceta prelungită, nici foametea de durată, nici prăbuşirea economică, nici trădările politice interne, precum s-a petrecut premeditat în ţara noastră, de câţiva ani, prin renunțarea la Dumnezeu, la Fecioara Maria, la tradiție, la patrie, la neam, la școală, la educație, la demnitate, la onoare, la eroii, martirii şi sfinţii noştri şi acceptarea, chiar cu bucurie ca duşmanii lui Dumnezeu şi vrăjmaşii neamului din afară şi din lăuntru să ne profaneze Pantheonul spiritual, să ne interzică să ne numim români.

„Din capul locului este necesar să spunem că noi credem, cu toată convingerea, că sfinții martiri mărturisitori ai închisorilor din secolul al XX-lea constituie un subiect vital pentru mântuirea noastră. Este vorba, fără îndoială, despre un fenomen. Un număr mare de mănăstiri şi biserici de mir au fost ridicate pe moaştele sfinţilor de la Aiud (moaştele deţinuţilor politici creştini din puşcăria Aiudului)” (Mugur Vasiliu, Raportul Orbului, Ed. Scara-2013, p. 201-202).

Vastitatea culturii filosofului Petre Ţuţea părea o întindere verde, infinită care se topeşte în zare şi se face una cu cerul albastru, în care mirajul erudiţiei răsfrânge realul pământului strămoşesc într-o viziune tainică de nemărginire moral-religioasă.

Renumele lui Petre Ţuţea era inspirația dumnezeiască – cea de profet al logosului! El poate fi numit pe drept cuvânt un hrisostom al filosofiei creştin-ortodoxe.

Filosoful era o pururea zi de primăvară-vară! O pururea Zi de sărbătoare!

O binecuvântare cu cerul albastru senin reflectat pe veşmântul de brocart verde al pământului pelasgo-get, brodat pe poale cu o paletă cromatică, înmiresmată a diverselor flori şi fluturi, peste care se pogorau mirific ciripitul celest al simfoniei măiastrelor păsărele. Totul era o adevărată dumbravă. O oază minunată, carpatină!

Apoi, se lăsa o adiere a cugetului, ca o perdea de borangic lirică, lăsând simetriile inspiraţiei să cadă ritmic din spontaneitatea geniului său, ca o adevărată splendoare muzicală a spiritului îndrăgostit de dor, cântare, libertate, frumos, adevăr şi iubire.

Andrei Marcu Pandrea, fiul lui Petre Pandrea, dr. în etnologie şi antropologie socială a Universităţii Sorbona, care îl vedea pe filosoful Ţuţea ca pe un Socrate-călugăr carpato-danubian, i-a făcut o elevată evocare la Paris, apărută în săptămânalul Medic-Medicină-Cultură, nr. 1/ 2005, după ce în anul 2004, medicul psihiatru Alexandru Popescu, dr. în Filosofie al Universităţii Oxford, i-a făcut prima exegeză în Occident, „Petre Ţuţea between sacrifice and suicide”, Ashgate, Great British, 2004, mărturisea cuprins de fascinaţie:

„Îl fixez intens şi mă las prins cu deliciu în mrejele magiei lui. Spectacolul devine fascinant: Petre Ţuţea intră în transa monologului continuu……. Farmecul şi vraja, învăluitoare şi aromitoare, se iscă din vorbă şi gest. Cuvântul făurit cu migală de artist ca un juvaer este trimis în lume şlefuit de rostirea Crisostomului, căpătând sensuri neaşteptate, imprecizii lămuritoare şi poezie. Vorba îşi îngreunează miezul, devine incandescentă şi sclipitoare. Însoţirea cuvântului cu gestul este uluitoare. Fraza, rostită cu eleganţă, legănată şi gâlgâită de râsul sonor, explorează suverană toate domeniile permise conștiinței omeneşti: creatorii speciei şi operele lor unice îşi pierd tainele şi dobândesc o aură neaşteptată. Gestul însoţitor şi indispensabil, expresie paralelă, complementară, obligatorie a discursului, este larg, expresiv şi subtil; cu eleganţă şi catifelare el întăreşte gândul în care bărbatul se implică total şi pe care îl adoră, turnându-l în matricea insolită, neaşteptată şi polimorfă a frazei, fie nervoasă şi abruptă, fie amplă, unduitoare, încântătoare…….” (Andrei Pandrea, O evocare Petre Ţuţea)

Avocatul Petre Pandrea care a împărţit celula o vreme cu Socratele carpato-danubian, ateu fiind, a înghiţit forţat din darurile ortodoxiei româneşti oferite de elocinţa călugărului alb – Petre Ţuţea. Iată cum ne relatează episodul Ocnele Mari.

Penitenciarul Ocnele Mari – Vâlcea era ca o fortăreaţă sinistră, în pântecele căreia se zvârcoleau 1.200 de cetăţeni întemniţaţi, dintre care se înălţau 60 de „Vârfuri.”

Singurul element mai uman era Turnul Alb de la mijlocul fortăreţii care contrasta cu restul. Din cele 60 de vârfuri, Pandrea i-a menţionat alături de el pe Vasile Hanu de la Alba Iulia, Stoian de la Bacău, Mihail Manoilescu, Victor Vojen, Decebal Z. Codreanu, generalul Emilian Ionescu şi corifeul pledoariei ortodoxe Petre Ţuţea, care au pus bazele unui forum spiritual-ştiinţific numit Academia de sub pământ.

Prima temă propusă a fost Filosofia istoriei.

„Manoilescu, care era o comoară de informaţii precise, contemporane şi avea o memorie proaspătă…, a făcut o lamentabilă lecţie de filosofia istoriei. Eu am indicat sumar tematica, problemele, controversele. Şi am dat drumul leului din cuşcă: Petre Ţuţea. Circa 16 ore a dezbătut, cu o amploare, cu un elan, cu o informaţie şi cu o oratorie divină, câteva din problemele ridicate de disciplina filosofiei istoriei, ridicate atât de pedestru de Manoilescu. Era deosebirea dintre un poştalion şi un avion. Atunci şi-au dat seama şi restul celor 60 de intelectuali (profesori, ingineri, medici etc.) de ceea ce însemna un vârf de Everest al gândirii creştin-ortodoxe.” (Petre Pandrea, Memoriile Mandarinului Valah)

Avocatul Petre Pandrea, deşi era un om de cultură, deşi a trecut prin chinurile iadului prin închisorile puse la dispoziţie cu mărinimie de confraţii săi comunişti, adierea serafică a suferinţei nu l-a atins. Nu i-a conferit iubirea. A rămas tot ateu, deşi spunea că l-a fascinat Spiritul de la Vladimireşti – fenomenul de trăire creştin-ortodoxă al Mănăstirii Vladimireşti, în frunte cu maica stareţă Veronica, maicile Mihaela Iordache, Mihaela Portase, Părintele Ioan Iovan, maica poetă mistică Teodosia Zorica Lațcu ş.a.

A rămas tot de stânga, deşi se lăuda cu strălucirea lui Petre Ţuţea, cu încântarea lui Sorin Pavel şi cu amiciţia prinţului Alecu Ghica – un senior al dreptei şi un cavaler al demnităţii din nobleţea milenară a stirpei traco-geto-dace.

O înţelegere, o conlucrare, o comuniune între Stânga şi Dreapta pot coexista doar în braţele fireşti ale unui om integru, cu inimă şi suflet frumos. Măsură a măsurii!

Într-una dintre dimineţile ocnaşe de la Ocnele Mari, s-a întâlnit filosoful naţionalist căruia îi paralizase puţin mâna stângă cu bravul general patriot, fost comandant de blindate Emilian Ionescu, aflat în stare avansată de boală, graţie regimului roşu.

„- Domnule Ţuţea, sunteţi deprimat?
– Nu sunt deprimat, domnule general. Eu sunt disperat.
– Care-i deosebirea?
– Când eşti deprimat eşti demoralizat, adică ţi-ai pierdut moralul. Eu sunt disperat, fiindcă mă aflu pe liziera morţii. Arcul voinţei mele este permanent încordat. Nu-s demoralizat. Cum pot fi? Aici zăcem în năpastă şi prigoană cei mai buni fii ai naţiunii, ai unei mari şi nobile naţiuni. Ni s-a făcut onoarea să fim aleşi ca reprezentanţi ai ei. Cum să nu primim această onoare, onoarea de a suferi pentru neam?

Încântat, Generalul Ionescu a replicat cu mândrie de brav ostaş valah:
– Când filosofii neamului vorbesc aşa, eu, ca general, sunt gata să ordon: «Generali, ascultaţi comanda la filosofi.»

Evident şi filosoful a adăugat bucuros:
– Pentru această scenă, am primit recompensa suferinţelor anilor de temniţă.”

Arta sa oratorică pendula între incantaţia primară, edemică şi izgonirea din Paradis.

Sorin Pavel îl surprinde pe Ţuţea în oratorul năpraznic şi irezistibil, asemuindu-l cu Bătălia de la Rovine: „tempo şi presiune colosală: uragan, vijelie, ploaie, grindină, inundaţie, potop, mare tulburată, ger şi crivăţ” (Sorin Pavel, Petre Ţuţea).

Gânditorul creştin surprindea în orice moment al vieţii sale profetice, fiind luminat de harul mistic al trăirii lui religioase ce copleşea şi mistuia cu aura sa totul în jurul lui.

„Demersul lui Ţuţea nu era sub semnul filosofiei care are ca temei neutralitatea fenomenului ce variază prin noutate, ci al teologiei, în care orice are consistenţa realului şi se articulează cu altul. Ca legiferator, jocul lui Ţuţea între filosofie şi teologie avea în vedere ridicarea omului din fenomenalitatea filosofiei în realitatea pe care numai teologia o induce. Punerea omului sub semnul lui Dumnezeu; omul nu e numai fiinţă socială şi nici fiinţă către moarte, ci e o fiinţă către judecare, iar moartea e numai vamă de trecere către real, pe măsura trăirii sale” (Constantin Noica, Creaţie şi frumos în rostirea românească).

Filosoful-teolog rostea-rostuind elocinţa sa înveşmântată într-un verde-bleumarin, ce se reflecta din sufletul lui plin de lumină, grăind Adevărul revelat, pe care-L lăsa apoi să pogoare serafic pe coardele diafane ale inimii auditorului, electrizându-l în extaz.

Acest admirabil fenomen agoral, îmbrăcat de filosoful-teolog în ţinută academică se putea petrece oriunde, în piaţă, cafenea, salon, aulă, amfiteatru, amvon sau celulă.

„Deopotrivă erudit şi genial a făcut rechizitoriul «maieutic» al lumii noastre, raportându-se la omul Revelaţiei depline, la cel ce trăieşte în Hristos şi pentru Hristos” (Răzvan Codrescu, Eşecul „Omului Autonom”).

„Un om ca Petre Ţuţea este ca vinul bun: nu-l poţi bea de unul singur. Ai nevoie să te însoţeşti cu oameni de ispravă ca să te bucuri împreună cu ei de vinul din pahare şi de nestematele rostite de Petre Ţuţea. Sentimentul solidarităţii de neam a ştiut să-l stârnească în jurul său ca nimeni altul. Oriunde s-a aflat.”(Ion Coja, Amintiri).

„Filosofia lui Petre Ţuţea, desprinsă dintr-o conştiinţă naţională originală se întemeiază pe viziunea religioasă creştină asupra naturii şi societăţii umane, fixând locul şi rolul omului în cosmos într-o dimensiune axiologică dominantă de o ierarhie proprie de valori şi sensuri universale concentrată în formula triadică: Dumnezeu-Natură-Om, în care Dumnezeu este autorul creaţiei, Natura – creaţia însăşi, iar Omul – fiu, partener şi interpret al Naturii… Petre Ţuţea şi opera lui s-au identificat cu eternitatea neamului!” (Mircea Coloşenco, Lumea ca Teatru. Teatrul Seminar)

Spiritualitatea profetică a filosofului-teolog Petre Ţuţea s-a înălţat continuu întru frumosul metafizic şi sublimul mistic, pendulând fie între o unduire ordonată, surâzătoare, fie între o copleşitoare măreţie şi uluitoare putere de reflecţie.

Inteligența sa orbitor de strălucitoare, inima cuprinzătoare cât patria dacică şi sufletul aureolat de frumuseţe, care erau fără pereche la Petre Ţuţea, îi erau egale cu sine.

Tradiţia înțelepților geți hărăziţi de Dumnezeu să susţină ca nişte stâlpi ai spiritului lumea întreagă prin simpla lor existenţă şi profunda lor înţelepciune, a culminat cu cel mai mare profet Zamolxe şi cu profetul absolut Iisus Hristos, continuând neîntrerupt până la/ şi dincolo de Eminescu, până la Petre Ţuţea şi după.

„Petre Ţuţea a fost unul dintre aceştia; căci nu-i e dat decât arareori conștiinței omului să ghicească şi să vadă în profunzime iconomia tainică a lucrării lui Dumnezeu. Forţa cuvintelor sale, în faţa cărora au amuţit până şi torţionarii dintre cei mai înrăiţi, erau menite într-adevăr a întreţine credinţa, speranţa şi memoria unei lumi încercate şi alienate, ce intrase la un moment dat într-un lung tunel istoric…

Pe acest Om care a traversat dramatic şi cu o demnitate aristocratică acest strălucit? Mizerabil? – Secol 20 l-am văzut dintotdeauna înainte de toate, ca un mare spirit neliniştit” (Aurelian Crăiuţu, Petre Ţuţea).

Neliniştea metafizică a gânditorului creştin ortodox daco-român care zideşte temeinic prin cuvinte, ctitoreşte propria Filocalie, reflectată sofianic, ce devine devenire mistică, înălţare isihastă, zbor serafic, vocaţie mesianică, misiune hristică.

„Petre Ţuţea întotdeauna dialoga socratic cu cineva. Uneori se aprindea împotriva lui Huxley (propagator darvinist). Alteori îl contrazicea pe Cioran sau avea o dispută impetuoasă cu Kant. Deseori îi aducea în discuţie, cu mare admiraţie, pe Vlad Ţepeş sau pe Ştefan cel Mare: «Ce ar fi istoria noastră fără ei? O pajişte cu miei cuminţi»……. Era un orator formidabil. Era o sărbătoare să-l asculţi” (Carmen Dragomir, „Petre Ţuţea şi Alţii”, Capodopera Securităţii)

Gabriel Gheorghe i-a fost alături, intermitent 34 de ani, din 20 decembrie 1957 la 3 decembrie 1991. L-a cunoscut pe Socratele nostru în boxa Tribunalului Militar Bucureşti, alături de dr. Gabriel Popescu-Năruja, Gh. Caftangioglu, văr cu Horia Vintilă, av. Iacobescu, ş.a., un lot de 20 de uneltitori contra ordinii sociale.

Preşedintele completului de judecată era „teroristul Adrian Dumitriu, zis colonel, uns ulterior ministru, pentru că în calitate de judecător al nostru, dar şi al lotului Noica, Dinu Pilat, N. Steinhardt, Sergiu Al. George, Marieta Sadova, Al. Paleologu, vedea în marxism singura soluţie…, teroriza martorii care nu acuzau acuzaţii…

La dr. Matuşu, renumit reumatolog, acuzatorul legii s-a blocat în insuficienţa sa.

– L-ai cunoscut pe numitul Petre Ţuţea?
– Da, l-am cunoscut şi l-am ascultat cu plăcere.
– Ce discuţii aţi purtat cu Petre Ţuţea?
– Discuţii? P. Ţuţea vorbea, iar noi ascultam uimiţi. Petre Ţuţea este Everestul gândirii româneşti, nu are pentru ce şi nu poate fi judecat de nimeni” (Gabriel Gheorghe, Petre Ţuţea, între Legendă şi Adevăr).

Când a fost arestat filosoful cetăţii, s-a stârnit o serie de indignări, de reproşuri, de nemulţumiri. Patruzeci de scriitori şi profesori universitari între care şi ateul iudeu Oscar Lemnaru au întocmit un memoriu către Petru Groza, spre a-l elibera pe Ţuţea. Memoriul a făcut ecou, dar fără rezultat. (Revista Origini – Romanian Roots, nr. 11-12, 2008)

Petre Țuțea s-a bucurat de prețuirea și prietenia prințului Alexandru Ghika, dar și de cea a marelui filosof socratic Nae Ionescu, contemporanul său, pe care l-a onorat cu serafică și profetică strălucire sofianică.

Cel mai mare orator al cetăţii lui Bucur, cel care rostea şi rostuia întru frumos cetatea botezată de marele Domn Vlad Ţepeş, nu mai avea loc în ea, fiind proscris, „nu de forurile conducătoare ale statului, nici chiar de securitate, ca instituţie, ci de puzderia de mentalităţi inchizitoriale prezente peste tot în sectoarele de presă şi propagandă ale regimului, de micii şefi sau şefuleţi, dictatori şi torţionari, prezenţi în toate formele de mass-media, care vieţuiau sub lozinca decât să moară mama…

Ruşinea lor şi a istoriei recente. Mulţi dintre aceşti inchizitori, funcţionari mărunţi ai securităţii, bolnavi de tiranie, şi-au pus ulterior măşti de dizidenţi, de persecutaţi.”

Dosarul informativ redeschis în ianuarie 1989, i-a conturat fără voia celor care sunt puşi să scornească bazaconii şi minciuni, un portret pe măsura lui Nea Petrache.

„Este preocupat de redactarea unor lucrări filosofice idealiste… Este nemulţumit de faptul că scrierile sale filosofice nu sunt apreciate şi publicate… Este o persoană cu o solidă cultură filosofică idealist mistică, stârnind interesul auditoriului, considerându-se una dintre cele mai luminate inteligențe… Sublinia importanţa naţionalismului, a tradiţiei, a ortodoxiei. Ecourile prelegerilor sale pătrundeau adânc în sferele înalte.”

Securitatea tuna turbată să ştie cine îi dactilografiază lucrările şi cine îl vizitează.

Curajoşii au fost părinţii profesori universitari Stăniloae, Galeriu, Ioan Alexandru, Ion Coja, Marcel Petrişor, Gabriel Gheorghe, fratele magistrat Ion Ţuţea, nepotul Viorel, Pan Izverna, Simion Ghinea, N. Tăutu, Radu Preda, Marian Munteanu, cineastul Nicolae Mărgineanu, studenţi din A.S.C.O.R. şi evident securişti…

Supravegherea iudelor roşii era constantă, iar filajul fariseic rula în permanenţă. A fost unul dintre cele mai îndrăgite personaje de către securitatea comunistă.

Filosoful-teolog Ţuţea s-a împlinit veacului său depăşindu-şi Generaţia de Aur.

Oratorul şi-a proiectat pe cer, corola de daruri revărsate, ca un falnic stejar.

Stejarul

„A mai rămas de vorbă cu păstorii,
Pe câmpul gol, stejarul solitar,
Bătrânii spun că poartă-n el istorii
Şi că-i demult stăpân pe-acel hotar.

S-a năpustit asupra lui furtuna
Şi-l scutură cu sete de păgân,
Îl bombardează trăznetele-ntruna
Şi răni adânci pe trupul lui rămân.

Îl bate crunt cu bice lungi de ploaie
Şi urlă peste el văzduhul tot,
Iar vânturile-l rup, dar nu-l îndoaie
Şi-i muşcă de mânie câte-un ciot.

Se pare a fi acum la o răscruce
Dar norii sparţi aleargă şi s-adun,
Iar cerul îi trimite să-l usuce,
Buchetul lui de raze cald şi bun.”

(Virgil Mateiaş, Drumeţule, opreşte-te şi vezi… Poeme din închisoare, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1999. 12 septembrie 1954, Securitatea Braşov, celula 12).

Autor: Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu, Cavaler de Clio

Citiți și:
10 sfaturi de la Părintele Nicolae Steinhardt
Ce înseamnă să fii mistic?

 

yogaesoteric
5 noiembrie 2022