Într-o zi, trei buni prieteni, un nai, o trestie și vântul, s-au întâlnit a-și povesti de-ale vieții obișnuințe. Mai tânăr, naiul prinse primul a vorbi.
– Frații mei, iubiții mei, în fiecare seară și dimineață universul se oprește în a-mi asculta armoniosul, mișcătorul cânt. Nu e nimic pe lumea asta mai măreț decât meșteșugul și cântul meu. Așa că zic – mare bucurie aduc acestei lumi!
Uimită de a naiului îngâmfare, trestia tresări și iute prinse a grăi:
– Tu vorbești, măi, frate! Fără de existența mea, tu… nu ai fi. Fără de mine, fără de trupul meu, fără de truda mea, nu ai prinde forma, meșteșugul a ce tu ești. Așa că… înainte de a fi tu, sunt eu! Fără de mine n-ai mai fi. Poartă respectul cuvenit și acceptă că înainte de a ta menire, e îndelunga mea lucrare întru devenire.
Amuzat de îngâmfarea naiului și trestiei, după puțină tăcere, ca să marcheze înțelepciunea, senectutea câștigată, mângâindu-și subțirea barbă, vântul prinse a vorbi cu un glas mai aspru decât altă dată.
– Mândrie mare și necunoaștere deosebesc în vorbele voastre, frații mei, dar dacă eu, vântul, nu aș fi, cine ar purta în lume sămânța ta, măi, trestie? Dacă nu aș fi eu, vântul, cine ar mișca trestia să crească, ori, în nai dacă vânt n-ar fi din mine, ce melodie ai mai risipi? Pe cine ați mai uimi fără de mine?
Departe, pierdut printre sălciile bătrâne, înțeleptul Lacului amurgurilor dorite își petrecea tăcerea, nevinovat ascultând discuțiile tinerilor trăitori de vremelnice lumești ambiții. Zâmbind la cele auzite de la copiii făpturii sale, nu se osteni a le spune că dincolo de orgoliul lor lumesc tronează egala iubire față de tot ce e lucru, faptă sau făptură a lumii… Că iubire nu e să iubești pe unul, altul, ci să iubești, egal, o lume-ntreagă.
Citiți și:
Povestire cu tâlc: «Bătrânul şi judecata vieţii»
Povestea picăturii
yogaesoteric
21 octombrie 2018