Poveştile torţionarilor care au semănat groaza în temniţele comuniste:au bătut, au ucis şi au trăit regeşte după Revoluţie (I)

La aproape trei decenii de la Revoluţie, doar doi torţionari au fost condamnaţi definitiv şi au apucat să ispăşească o parte din pedeapsă. Ceilalţi călăi care au comis crime în numele comunismului au dus o bătrâneţe liniştită după Revoluţie, bucurându-se de pensii mari şi de un nivel de viaţă peste cel al victimelor lor.

Alexandru Vişinescu şi Ioan Ficior sunt cei doi călăi ai închisorilor comuniste care au fost condamnaţi pentru crime împotriva umanităţii. Alexandru Vişinescu, fostul comandant al Penitenciarului Râmnicu Sărat, a fost condamnat definitiv, în 10 februarie 2016, la 20 de ani de închisoare în dosarul în care a fost găsit vinovat de crime împotriva umanităţii, decizia fiind o premieră din punct de vedere judiciar.

Procurorii Parchetului instanţei supreme l-au acuzat pe Vişinescu că, în perioada 1956-1963 a luat măsuri de persecutare a deţinuţilor politici încarceraţi la Râmnicu Sărat. El a fost de altfel ultimul comandant al închisorii unde a murit, în urma torturilor, liderul PNŢ Ion Mihalache. Fostul călău a murit la 5 noiembrie 2018, în Spitalul-Penitenciar Rahova.

Nici celălalt torţionar, Ioan Ficior nu a apucat să ispăşească pedeapsa primită, tot de 20 de ani de închisoare, sfârşind la 26 septembrie 2018, la Spitalul Penitenciarului Jilava. Ficior a fost trimis în judecată în august 2014, fiind acuzat că în perioada 1958-1963, când a condus Colonia de muncă Periprava, a introdus şi coordonat un regim de detenţie represiv, abuziv, inuman şi discreţionar împotriva deţinuţilor politici, fiind înregistrate 103 decese.

Despre cei doi torţionari condamnaţi, Alexandru Vişinescu şi Ion Ficior, teologul Radu Preda, preşedintele executiv al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), a declarat recent: „Hotărât lucru: Ficior şi Vişinescu nu reprezintă «procesul comunismului în România». Ei au plătit pentru fapte reale, pentru abuzuri şi chiar crime. Fără dubii. Cu toate acestea, ei nu sunt nici baza şi nici vârful piramidei răului dictaturii comunismului. Au fost utili şi, cum s-a văzut în probatoriu şi audierea martorilor, entuziaşti. Au dat dovadă de abnegaţie. Au slujit regimului, de unde şi uimirea de a fi traşi, la mare distanţă de timp, la răspundere. Nedumerirea lor era reală: de ce doar ei? Întrebarea rămâne. De curând, un judecător de cameră preliminară nu vedea ca fiind relevante dovezile aduse de IICCMER în cazul altui torţionar, printre ultimii care mai sunt în viaţă. Procesul comunismului, cel fără ghilimele, se dovedeşte nu doar anevoios, dar din ce în ce mai frustrant pentru cei care nu încetează să aducă dovezi. Nu abandonăm. Dimpotrivă.”

La rândul său, istoricul Marius Oprea, fondatorul IICCMER, atrage atenţia că, în continuare, torţionarii din fostele închisori comuniste au pensii fabuloase, în timp ce victimele lor duc o bătrâneţe la fel de grea precum le-a fost tinereţea pierdută în colonii de muncă, în temniţe sau departe de casă. El a dezvăluit faptul că, în România, sunt foarte mulţi oameni care au comis păcate de moarte în numele comunismului şi care, în loc să fie aduşi în faţa instanţelor de judecată, au pensii de zece ori mai mari decât ale victimelor lor.

„Un ofiţer de Securitate are o pensie de 7-8.000 de lei pe lună, în timp ce un deţinut politic primeşte pentru un an de temniţă o pensie de 200 de lei. Este cumva un paradox. Trăim într-o ţară în care comunismul a fost condamnat ca regim criminal, iar uneltele lui continuă să fie recompensate de noi.”

Istoricul a încercat să deconspire călăii comunişti la 17 septembrie 1991 când a depus la Parchetul General o sesizare penală cu privire la crimele săvârşite de Securitate. „Nu s-a petrecut nimic concret. Toate dovezile pe care le-am dus la Procuratură au fost luate în considerare, dar procurorul militar mi-a spus aşa: «Bun, eu sunt de acord să încep procesul comunismului, dar spuneţi-mi pe ce stradă stă comunismul, ce vârstă are şi, mai ales, arătaţi-mi cadavrul, dacă spuneţi că a comis o crimă. Pentru că noi nu punem porni un proces pentru o crimă dacă nu avem un cadavru». Credea că a găsit o soluţie să renunţ. Dimpotrivă. Atunci mi-am adus aminte de prima mea dragoste: arheologia, şi am reunit cele două expertize: cea de arheolog şi cea de doctor în istoria Securităţii, astfel că în 2005 când am creat Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, primul lucru a fost să aduc alături de mine o echipă de arheologi şi am început să dezgropăm la propriu victimele regimului comunist”, povesteşte Marius Oprea despre începuturile campaniilor arheologice de deshumare a osemintelor deţinuţilor politici din perioada comunistă.

Istoricul Mădălin Hodor vorbeşte despre sutele de torţionari care nu au plătit niciodată, care, la Revoluţie, au tremurat puţin, dar care şi-au revenit repede. „Ce să credeţi voi (n.r. – torţionarii) despre statul acesta nou şi democratic? Că e foarte bun. Statul, reprezentat de poştaşul care în fiecare lună aduce pensia, zicea: «Să trăieşti nea’ Vişinescule!» Da. În fiecare lună statul român, membru UE şi NATO, îi mulţumea lui Alexandru Vişinescu. «Să ne trăieşti! Ia de aici 90 de milioane, ne scuzi că e puţin faţă de merite, dar promitem să îţi creştem pensia»”, râde sarcastic istoricul.

Deţinuţii politici nici nu visau la aşa pensie. Ei, spune istoricul, aveau gratuitate pe CFR. „Mişto asta. La cum arată CFR-ul tot un fel de tortură. Lasă că ei sunt obişnuiţi să stea zeci de ore într-un loc strâmt, fără aer vara şi îngheţaţi bocnă iarna. Din 208 torţionari trimişi iniţial prin 2008 la Parchetul Militar au rămas 35, din care au fost trimişi în instanţă vreo cinci, din care au fost condamnaţi doi, din care au murit amândoi. Acesta e procesul comunismului. «Nurenberg-ul» românesc”, spune Mădălin Hodor.

În arhivele comunismului, mărturiile foştilor deţinuţi politici vorbesc de alte sute de torţionari ai sistemului criminal comunist, care nu au fost traşi la răspundere pentru crimele săvârşite, pentru teroarea instaurată în lagărele şi coloniile de muncă. Unii au emigrat în Occident, bucurându-se tocmai de drepturile şi civilizaţia pentru care, altădată, mii de români au luptat şi au ajuns după gratii. Weekend Adevărul prezintă portretele călăilor din spaţiul concentraţionar românesc după instaurarea regimului comunist în România imediat după intrarea ţării noastre sub ocupaţia sovietică.

Se învelea în cearşaf pentru a nu se murdări de sângele victimelor

Gheorghe Enoiu, şef al Direcţiei a VIII-a – Anchete din M.A.I., participa personal la anchete, dezbrăcat până la brâu şi acoperit cu un cearşaf pentru a nu se murdări de sânge, au povestit cei care au supravieţuit metodelor sale barbare de anchetă. Conform Deciziei nr. 1697 din 2007 a Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivei Securităţii, s-a decis că a fost agent al poliţiei politice comuniste.

Colonelul de Securitate este cel care a coordonat anchetarea grupării din jurul lui Vasile Luca în 1952, activist şi politician comunist român, care a sfârşit ca deţinut politic în închisoarea Aiud, victimă a epurărilor în spirit stalinist din propriul său partid.

Tot Enoiu a fost cel care a anchetat revolta studenţilor români din anul 1956. În România, în acel an, au avut loc mai multe revolte studenţeşti anticomuniste, inspirate după modelul din Ungaria. Tinerii cereau printre altele condiţii mai bune de viaţă, retragerea armatelor sovietice şi dreptul la liberă exprimare. La Timişoara, dorinţa de libertate a tinerilor a fost înăbuşită de Securitate, iar zeci de studenţi au înfundat temniţele comuniste. Liderul mişcării, Teodor Stanca, a fost condamnat la opt ani de închisoare.

Gheorghe Enoiu nu doar a coordonat interogatoriile, ci a participat personal la torturarea unora dintre cei arestaţi. Demostene Andronescu, în Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric. Memorii şi versuri din închisoare, povesteşte tratamentul primit de la Enoiu când a spus că nu ştie nimic despre manifestaţie.

„M-a trecut într-o cameră alăturată, spunându-mi să aştept acolo. Aşteptând, am examinat cu privirea camera în care, în afară de două mese şi un scaun, nu mai era niciun fel de mobilă. Pe una din mese erau câteva ustensile (două vine de bou, vreo trei-patru nuiele de diferite dimensiuni, un capăt de furtun, un gârbaci şi alte cele). Într-un colţ, rezemate de perete, câteva bate din lemn şi vreo trei ţevi de fier de diferite dimensiuni.

După vreo jumătate de oră de aşteptare, a apărut, în sfârşit, Enoiu, însoţit de trei haidamaci. Toţi erau cu busturile goale, având pe ei doar maieurile. Fără a-mi mai adresa vreun cuvânt, şeful porunci celor trei: «Pregătiţi-l!». Unul dintre ei mi-a pus cătuşele la mâini, apoi mi-a ordonat să mă aşez jos pe duşumea. M-au silit să-mi duc genunchii până sub bărbie şi mi-au trecut mâinile încătuşate peste ei. Printre mâini şi încheieturile genunchilor, au trecut o rangă pe care au sprijinit-o cu un capăt pe una dintre mese şi cu altul pe cealaltă. Suspendat astfel între cele două mese, eram uşor de balansat, pentru a oferi bătăuşilor, alternativ, când tălpile picioarelor, când dosul. După ce totul a fost gata, au purces la treaba. Începutul l-a făcut Enoiu. Primele lovituri au fost groaznice. Eu, bineînţeles, am început să urlu ca din gură de şarpe, dar urletele mele nu i-au impresionat. Totuşi, agasat probabil de ele, Enoiu a ordonat: «Liniştiţi-l, mă, că trezim tot cartierul!». Atunci, unul din cei trei s-a executat imediat, astupându-mi gura cu un prosop. În felul acesta urletele mi-au fost atenuate şi «tovarăşu’ căpitan» şi-a putut continua nestingherit treaba. La un moment dat, părându-i-se, probabil, că ceva nu este în regulă, i se adresă celui ce îmi apasă prosopul peste gură: «Fii atent, mă, să nu se sufoce, că pe urmă îl plătim de bun!». La care cel vizat răspunse: «Se poate, tovarăşu’ căpitan? Noi doar lucrăm ştiinţific». Când Enoiu a obosit, considerând că îşi făcuse partea lui de treabă, întinse gârbaciul celorlalţi, zicând: «Na mă, scoateţi-i pantofii şi continuaţi voi!». Mi-au scos imediat pantofii şi au început să mă bată alternativ, când la fund, când la tălpi (…) Ce mai, oamenii băteau, într-adevăr, ştiinţific!”.

O altă victimă a lui Enoiu a fost scriitorul Paul Goma. Pe vremea în care era student, a fost arestat şi anchetat de acesta. Pe pagina sa de web oficială, Paul Goma a publicat o „Listă a securiştilor, 1949-1989”. Despre Gheorghe Enoiu, Goma scrie: „Enoiu Gheorghe – căpitan în 1956, când se ocupa de legionari şi de studenţi. Altfel numitul «Măcelarul» – erau mulţi măcelari în Securitate. M-a bătut şi pe mine (floare la ureche pe lângă ce au pătimit Petrişor, Ivasiuc, Cocioran, Costică Iliescu), el este vinovat de moartea studentului Ştefan Negrea; l-a bătut în cap, numai în cap, până a înnebunit şi s-a spânzurat la Gherla.”

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România a adunat mai multe mărturii privind tehnicile de tortură folosite de Gheorghe Enoiu şi serviciul pe care-l conducea. Iată câteva dintre metodele barbare: bătaia repetată la tălpi cu ranga peste încălţăminte, urmată de obligarea celor anchetaţi să alerge; acestora li se dislocau oasele metatarsiene; bătaia pe capre, constând în legarea celor anchetaţi cu braţele pe sub genunchi şi introducerea unui baston pe sub braţe şi genunchi; bastonul era sprijinit pe două birouri, iar victima, atârnând cu capul în jos, era bătută cu cruzime. O altă metodă era bătaia la testicule, până când acestea se umflau şi cauzau dureri îngrozitoare. Cei care i-au trecut prin mâini mai vorbesc despre faptul că le interzicea să meargă la toaletă însă primeau mâncare lichidă, iar reţinerea urinei le îmbolnăvea rinichii.

Gheorghe Enoiu a murit în decembrie 2010, la vârsta de 83 de ani, fiind înmormântat la Măniceşti, Argeş, localitatea sa natală, unde Enoiu se retrăsese după Revoluţie şi beneficia de pensia de fost ofițer de Securitate.

Torţionarul care a emigrat în SUA

Ştefan Koller, un evreu comunist, care după cel de-Al Doilea Război Mondial a fost şef al Circumscripţiei suburbane „Tudor Vladimirescu”, s-a angajat din 1952 în M.A.I. (la Direcţia Generală a Lagărelor), devenind ulterior comandantul închisorii Aiud (1954-1957) şi apoi al închisorii Văcăreşti. Colonelul s-a făcut remarcat nu doar prin completa izolare a deţinuţilor politic, lui datorându-se iniţiativa de a pune obloane la ferestrele penitenciarului, ci şi prin faptul că a transferat din infirmerie pe toţi bolnavii de TBC în celulele penitenciarului, conform raportului final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Regimul de detenţie impus deţinuţilor politici din Penitenciarul Aiud de către Koller a fost foarte dur, aici decedând pe perioada mandatului său peste 100 de persoane. Pe lângă tratamentul inuman la care erau supuşi deţinuţii, arhivele consemnează faptul că în anul 1955, la Aiud nu a ajuns niciun medicament.

În aprilie 1957, a izbucnit cea mai mare grevă din istoria sistemului penitenciar comunist atunci când circa 700 de deţinuţi s-au baricadat în celule cerând dreptul la pachet, vorbitor şi în general un regim de detenţie mai bun. Protestul a durat 23 de zile, fiind înăbuşit prin intervenţia brutală a administraţiei. Mulţi dintre participanţii la revoltă au fost apoi trimişi la izolare sau transferaţi în alte unităţi. Pentru a preîntâmpina acest gen de proteste, liderii revoltei au fost transferaţi ulterior la Penitenciarul Râmnicu-Sărat. Plecarea sa din sistem s-a făcut din motive medicale. Cel puţin asta reiese din ordinul 2238 din 1967 al ministrului Afacerilor Interne, în care se specifică faptul că Iosif Ştefan Koller, din Direcţia generală a penitenciarelor şi coloniilor de muncă, se scoate din funcţia de şef al penitenciarului de categoria I Văcăreşti şi se pune la dispoziţia DGPCM în aceeaşi funcţie şi salarizare până la terminarea tratamentului medical prescris. „Colonelului i s-a prescris de organele sanitare un tratament medical cu spitalizare, care va dura aproximativ 4 – 5 luni de zile”.

Torţionarul de la Aiud nu a fost niciodată pedepsit pentru că la mijlocul anilor ʼ60 a emigrat în Statele Unite ale Americii. După Revoluţie, presa a scris că fostul torţionar trăia în Bucureşti, în locuinţa cochetă a fiicei sale. Conform unor informaţii, el a murit în vara anului 2011.

(va urma)

Citiți și:

Fenomenul Pitești, pandemoniul închisorilor comuniste. Tortură și teroare la Pitești!

18 februarie: 66 de ani de la moartea lui Valeriu Gafencu, «Sfântul Închisorilor»

yogaesoteric

5 iunie 2019