Presa și președintele. Fenomenul Trump

 

Când vine vorba de relaţiile preşedinte-presă în Statele Unite, ştiutorii cu mintea odihnită într-ale politicii afirmă înţelept: „Niciodată un preşedinte nu poate câştiga în confruntarea cu presa. Preşedintele iese mereu perdant.ˮ Însă Donald Trump este, şi în această privinţă, altfel decât ceilalţi. Performanţa lui, cel puţin până acum, este una singulară în istoria Americii şi nu se poate trece oricum peste ea.

Raporturile preşedintelui Trump cu presa sunt de epopee. A făcut chiar el presă, ca „realizatorˮ TV, citeşte zi de zi, câteva ceasuri, ziare şi chiar dintre cele care nu-l menajează deloc în aprecieri, dar mass-media nu-i provoacă alergii, dimpotrivă, îi stimulează adrenalina şi verva ironiei.

A câştigat alegerile coalizând, prin replici abrazive, principalele ziare şi televiziuni împotriva sa, dar spulberând toate previziunile şi sondajele care nu-i dădeau şanse. Consternată de un rezultat electoral la care nu se aştepta, presa de citit şi de privit a rămas fără replică şi a început să caute fel şi fel de explicaţii. Dar mai uşor i-a fost să găsească alt teren de înfruntare (sau culoare de fugă): să conteste rezultatul votului, însă fără succes. După care, să se lanseze într-o campanie de proporţii, virulentă şi susţinută, de critici la adresa noului învestit la Casa Albă.

Şi a fost – este – pentru prima oară în istoria democraţiei americane când o campanie electorală prin însăşi natura ei conflictogenă, s-a transformat, cu aceeaşi intensitate şi vehemenţă, într-un război de poziţie în care taberele se atacă şi azi, zi şi noapte. Un război în care preşedintele este, practic, el singur, propria tabără, căci nu puţini dintre colaboratorii din administraţie, inclusiv purtătorii săi de cuvânt, abandonează ori sunt înlocuiţi, iar comandantul nu dă semne de ezitare sau de mlădiere a tonului. Şi un război în care, în mod paradoxal, fiecare dintre părţi câştigă câte ceva. Preşedintele urcă încet, dar constant, ca audienţă, iar ziarele încep să fie mai interesante, mai citite şi îşi sporesc efectivele de redactori şi tirajele. Un fenomen care durează de aproape doi ani şi care nu pare să dea semne de epuizare. Şi nu este vorba de un aranjament secret, subtil, viclean, între părţi, chiar dacă şi unii, şi alţii se pricep de minune la afaceri ingenioase.

Lumea nu conteneşte să se întrebe de ce a câştigat Trump şi cum reuşeşte să-şi consolideze, şi la Casa Albă, avantajul (căci nici la alegerile parţiale, de la jumătatea termenului, n-a fost un tsunami victorios al democraţilor, cum s-a tot previzionat).

De ce a câştigat? O campanie electorală sui generis, purtată în principal prin reţelele sociale, dar concepută şi purtată diferenţiat, în funcţie de preocupările specifice ale diferitelor sectoare ale bazinului electoral. Alegătorilor li s-a vorbit despre problemele şi aşteptările lor personale mult mai mult decât despre marile probleme ale ţării.

Marele secret (al lui Polichinelle) este că, şi în campanie, şi acum, candidatul/preşedintele a comunicat şi comunică în permanenţă nu prin presa scrisă, ci prin reţelele sociale. Toate marile ziare, săptămânale şi televiziuni (excepţie Fox News) sunt împotriva sa. Dar contul său Twitter are, după unii, 20, după alţii, 50 de milioane de abonaţi, care sunt ţinuţi mereu în priză. Astfel, susţinătorii (dar şi oponenţii) săi sunt şi acum în continuu mobilizaţi.

Preşedintele este un bun comunicator, unul expresiv şi incitant, convingător, mereu pe fază. Iar conjunctura economică este bună, clasa mijlocie se simte luată în seamă, impozitele vor scădea şi – spun mai ales adversarii – actuala administraţie culege roadele unor acţiuni iniţiate de precedenta echipă a lui Obama. Oricum, „America Firstˮ n-a rămas la stadiul de slogan electoral lipsit de conţinut. Discursuri patriotice mai înflăcărate şi mai credibile decât cele ale actualului preşedinte nu s-au mai pronunţat de multă vreme de la tribuna prezidenţială sau în mari incinte internaţionale, în ciuda diverselor etichetări ce li se aplică, de tipul „protecţionismˮ, „izolaţionismˮ, „abandonareapoziţiei de lider mondial şi de port-drapel al valorilor democraţiei şi drepturilor omuluiˮ.

Activitatea preşedintelui care doarme doar patru-cinci ore pe noapte e intensă şi mereu stimulativă. Marile ziare (dacă nu li s-a suspendat accesul la Casa Albă, căci se petrece) şi-au sporit numărul de corespondenţi ori şi-au deschis birouri la Washington, şi-au format detectori (dar şi producători) de fake news, şi-au reconstituit echipele de investigaţii jurnalistice, care fuseseră practic abandonate. Chiar şi adversarii din presă ai preşedintelui recunosc că, prin Trump, profesia lor a devenit mai motivată, mai pasionantă, mai spectaculoasă.

Cu sau fără voia lui, preşedintele Trump reînvie presa, o scoate din amorţeală, din coşmarul impasului. Pentru presă, Trump e un stimulent providenţial, o enzimă salutară. „Ziariştii noştri sunt epuizaţi. N-au lucrat atâta în viaţa lorˮ, spune Elisabeth Bumiller, şeful biroului din Washington al New York Times.

Iar preşedintele nu încetează să-i sfideze, să-i şicaneze, să-i provoace, să-i copleşească cu epitete câtuşi de puţin flatante. Şi, la modul general, a dat presei, în public, verdictul de „duşman al poporuluiˮ. Cum să pareze, cum să reacţioneze presa într-o asemenea situaţie? Vreo 200 de ziare importante s-au solidarizat şi au publicat, toate, în aceeaşi zi, editoriale pe tema rolului, menirii, misiunilor şi drepturilor mijloacelor de informare publică etc., etc. Şi totuşi, un sondaj Ipsos arată că 43% dintre americanii republicani (e drept) susţin atitudinea dură a preşedintelui faţă de presă, iar 51% cred că presa este într-adevăr „duşman al poporuluiˮ.

În asemenea condiţii, să escaladeze mass-media războiul cu preşedintele? Ar putea fi o acţiune cu efect de boomerang, atrag atenţia câţiva directori de ziare influente. Lumea ar căpăta impresia unei conjuraţii antiprezidenţiale, iar preşedintele ar apărea în postura de victimizat care este necesar să fie apărat. Dacă publicul ar ajunge la concluzia că presa se coalizează împotriva preşedintelui, opiniile favorabile lui ar creşte considerabil, atrage atenţia Ken Paulson, fost redactor-şef al USA Today.

Şi încă un fapt plin de învăţăminte: ziarele încep să-şi vadă, şi ele, propriile vulnerabilităţi – partizanatul politic („ziarele nu sunt partideˮ, amintea un comentator), ştiri neverificate, interese comerciale, comportament inadecvat faţă de şeful statului, ambiguitate informaţie-comentariu şi încă altele. Dar şi o greşeală de strategie: preşedintele nu trebuie atacat cu toate armele, în acelaşi timp, din toate direcţiile şi poziţiile, încontinuu, căci astfel campania se demonetizează, ajunge să-şi exaspereze consumatorii şi să-i satureze cu informaţie negativă. Nu, criticile este necesar să fie exprimate pe un ton civilizat, cu argumentaţie solidă şi aprecieri nuanţate.

De mult nu s-a mai petrecut o asemenea efervescenţă în presă, în viaţa publică, în societatea americană. De pe vremea lui Martin Luther King, a războiului din Vietnam şi a asasinării fraţilor Kennedy, a Watergate-ului şi, poate, a Monicăi Lewinsky. (Pantoful aruncat înspre preşedintele Bush jr. la o conferinţă de presă e o secvenţă de umor derizoriu.)

Viaţa politică, publică, mediatică din Statele Unite se află în plin moment al adevărului. Nu e neapărat ceva alarmant, prăpăstios, nu e o situaţie limită, dar situaţia reclamă reflecţie şi responsabilitate. „Criza presei este şi criza democraţieiˮ, scria clasicul gazetăriei americane, Walter Lippman.

Democraţia este astăzi, în SUA, în plină frământare, efervescenţă, căutare şi prefacere. Într-un fel, societatea americană pare să-şi trăiască şi ea propria perestroikă, revoluţie culturală sau colorată. Şi, până la momentul limpezirii, va mai cunoaşte, cu siguranţă, episoade palpitante. Dar tocmai din acest motiv, în principal, presa americană este datoare, este obligată să fie la înălţimea sfidărilor şi exigenţelor momentului. Are şi opţiunea de a se credibiliza considerabil şi relansa, dar şi riscul de a se discredita în plus, într-un moment şi aşa critic pentru ea.

În tot ce a făcut până acum, preşedintele Trump a marcat mereu puncte sau joacă în avantaj. Ar fi păcat ca presa să piardă partida cu Casa Albă. În fond, tot americanii ne învaţă că există şi partide win-win.

P.S.: Întrebarea este dacă toată această desfăşurare este, până la urmă, de folos Americii şi lumii.


Citiţi şi:

De ce toată mass-media mondială – ce este controlată din umbră de așa-zișii ILUMINAȚI – e împotriva lui Donald Trump?

Trei jurnaliști de la CNN au demisionat după ce s-a dovedit că au publicat o știre falsă despre Donald Trump

 

yogaesoteric
3 aprilie 2019

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More