Prezentarea meditațiilor din cadrul TABEREI SPIRITUALE YOGHINE DE VACANŢĂ® – Costineşti 2012 (12 August – 2 Septembrie)

Evocare şi comuniune spirituală cu marele înţelept şi eliberat Atreya, care a revelat oamenilor Ştiinţa sacră a Vieţii, Ayurveda

În tradiţia spirituală orientală, înţeleptul Atreya este bine-cunoscut drept un mare realizat spiritual şi totodată un mare vindecător, care a revelat fiinţelor umane adevărurile fundamentale conţinute în cadrul Ştiinţei sacre a Vieţii (Ayurveda). Cele mai multe dintre expunerile sale pline de înţelepciune conţin o multitudine de elemente practice, deosebit de utile pentru aspirantul care urmăreşte să pătrundă tainele manifestării energiei fundamentale a vieţii în fiinţa umană. Învăţăturile sale au fost consemnate şi s-au păstrat mai ales în celebra lucrare de Ayurveda „Charaka-samhita”, lucrare care, alături de alte mari scrieri tradiţionale ayurvedice, reprezintă tezaurul de cunoaştere transmis până astăzi, de acum câteva mii de ani.

Tradiţia ayurvedică precizează că învăţătura Ştiinţei sacre a Vieţii (Ayurveda) a fost transmisă mai întâi în tărâmul cel tainic al fiinţelor divine zeieşti, începând de la Brahma, aspectul lui Dumnezeu de Creator al Universului, către Daksha, exponentul Voinţei manifestatoare a lui Dumnezeu, apoi prin intermediul celor doi Ashvinii, cuplul vindecătorilor divini cereşti şi apoi de către Indra, conducătorul divin al tărâmului fiinţelor zeieşti. Indra este cel care a revelat Ştiinţa sacră a Vieţii (Ayurveda) oamenilor, prin intermediul înţeleptului şi yoghinului Bharadvaja şi apoi a marelui înţelept şi realizat spiritual Atreya.

Înţeleptul Atreya este prima fiinţă umană care a oferit oamenilor ştiinţa şi arta vindecării spirituale, ce a fost primită prin iniţiere, prin intermediul yoghinului şi înţeleptului Bharadvaja, de la fiinţele zeieşti. Tocmai datorită înzestrării sale excepţionale de a face accesibile oamenilor aspectele deosebit de profunde şi complexe ale manifestării vieţii şi totodată datorită compasiunii nesfârşite pe care a manifestat-o faţă de oameni, fiind într-o constantă stare de comuniune cu Marea Putere Cosmică a compasiunii dumnezeieşti Tara, înţeleptul Atreya a fost favoritul celor doi vindecători celeşti Ashvinii şi al Marelui Zeu şi totodată divin inspirator Indra, care l-au ghidat şi l-au susţinut în permanenţă în ceea ce a realizat în decursul vieţii sale terestre, într-o stare de exemplară de compasiune pentru oameni. Tocmai de aceea, în tradiţia ayurvedică înţeleptul Atreya este cunoscut ca fiind fiinţa care a asigurat veriga de legătură între tărâmul tainic zeiesc şi lumea oamenilor. În această direcţie, înţeleptul Hemachandra precizează că: „Aşa cum rădăcina Atri, din care derivă numele lui Atreya, este simbolul primului constituent corporal vital din Microcosmosul fiinţei umane, care este cunoscut în Ayurveda sub numele de Rasa-dhatu, la fel şi înţeleptul Atreya este, în felul său, manifestatorul energiei fundamentale a începutului iniţiatic transformator în ceea ce priveşte înţelegerea aspectelor spirituale profunde şi a nenumăratelor taine dezvăluite ale Ştiinţei Vieţii (Ayurveda), precum şi cel care a revelat oamenilor o multitudine de mijloace naturale de vindecare, pe care Dumnezeu le-a pus la dispoziţia celor cunoscători şi inteligenţi, prin intermediul darurilor Naturii, al plantelor de leac, al alimentelor naturale, al apei, pământului, focului, aerului şi eterului cel subtil.”. Aşa cum rezultă şi din etimologia numelui său, înţeleptul Atreya este exponentul puterii transformatoare a energiei începutului, ce este prezentă în actul sacru al iniţierii spirituale, pe care el a oferit-o tuturor celor care au dorit să afle tainele Ştiinţe sacre a Vieţii (Ayurveda). Tradiţia ayurvedică menţionează faptul că majoritatea expunerilor înţeleptului Atreya au fost structurate ca un dialog între învăţător şi elevii săi, pe baza întrebărilor ce apăreau în mintea aspiranţilor la cunoaştere, în acel cadrul iniţiatic spiritual de acum peste 5000 de ani.

În expunerile sale, înţeleptul Atreya revelează tainele manifestării vieţii în cazul fiinţelor umane, precum şi modul în care fiinţele umane pot, printr-o cunoaştere şi o practică adecvată, să trăiască o viaţă lungă, într-o stare de sănătate şi fericire aproape continuă şi să evite în mod înţelept suferinţele generate de boală sau bătrâneţe. Încă de la începutul expunerilor sale, înţeleptul Atreya descrie care este rostul divin al cunoaşterii Ştiinţe sacre a vieţii: „Deoarece Ştiinţa sacră a vieţii (Ayurveda) este benefică umanităţii, atât pentru viaţa ce se desfăşoară în această lume fizică, cât şi pentru viaţa ce va urma într-una dintre lumile sau, altfel spus, sferele subtile sau tărâmurile în care fiinţa spirituală va continua să existe după părăsirea planului fizic, din acest motiv Ayurveda este considerată de către înţelepţii cunoscători ai scrierilor sacre ca fiind de o inestimabilă valoare practică şi spirituală totodată”. Tocmai de aceea, înţeleptul Atreya revelează de fiecare dată când expune adevărurile fundamentale referitoare la un anumit tip de suferinţă umană, ce se concretizează sub forma unei anumite tulburări sau boli, şi cheia subtilă-spirituală a situaţiei respective. Cunoaşterea acestei chei secrete permite apoi înţelegerea mecanismelor de natură cauzală, care conduc la manifestarea fiecărui tip de tulburare. Acesta este un aspect spiritual fundamental care caracterizează învăţătura sa. În lumina acestor revelaţii, dezvăluirea sensului spiritual al unei anumite situaţii de boală conduce la o profundă integrare spirituală a actului de vindecare ce urmează, conferindu-i astfel acestuia o dimensiune completă şi profundă.

Prin intermediul revelaţiilor oferite de către marele înţelept Atreya, oamenii pot înţelege că stările spirituale înalte pot fi trezite şi amplificate în fiinţă cu scopul de a determina o transformare amplă şi profundă a fiinţei umane. Această transformare poate conduce apoi la vindecarea trupului, a minţii sau a sufletului omului. Toate aceste transformări binefăcătoare au loc în conformitate cu manifestarea principiului universal al similarităţii (samanya), acesta fiind de fapt chiar Legea rezonanţei oculte®, ce a fost revelată în totalitatea aspectelor sale în cadrul Şcolii noastre de Yoga. Învăţăturile marelui înţelept Atreya ne fac să înţelegem faptul că prin cultivarea stărilor spirituale superioare, cum sunt iubirea, aspiraţia spirituală, curajul, bunătatea, altruismul, compasiunea, detaşarea, fericirea, mulţumirea, disciplina spirituală, înţelegerea profundă, autocontrolul perfect al minţii şi al simţurilor, intuiţia, inteligenţa, cunoaşterea superioară, dăruirea faţă de Dumnezeu şi cunoscând totodată corespondenţele profunde care există între aceste stări şi energiile subtile vitale care se manifestă în Microcosmosul fiinţei umane, cel iniţiat poate interveni într-un mod eficient atât pentru bunăstarea sa, cât şi a semenilor săi.

Pentru cel care a parcurs şi a înţeles în mod profund învăţăturile marelui înţelept şi eliberat Atreya, toate manifestările vieţii se revelează ca fiind expresii ale voinţei şi înţelepciunii divine şi totodată prilejuri minunate de a înţelege totalitatea şi omniprezenţa Fiinţei unice şi infinite a lui Dumnezeu. Fiecare act de vindecare, pornind de la cea mai măruntă, în aparenţă, neplăcere corporală, până la ieşirea din stările prelungite de suferinţă fizică, psihică sau mentală ne pot revela, prin intermediul adevărurilor expuse de către înţeleptul Atreya, aspectele tainice şi inefabile prin care Dumnezeu manifestă în mod distinct puterea Sa transformatoare divină, impulsionându-i, adeseori în cele mai aparent neaşteptate moduri, pe oameni, să evolueze din punct de vedere spiritual. Marele înţelept Atreya a oferit cu o divină generozitate oamenilor o învăţătură vastă, deosebit de valoroasă, ce poate fi pusă în practică întocmai ca orice altă disciplină spirituală, chiar şi în condiţiile dificile ale confruntării cu neajunsurile generate de suferinţă, dezechilibru sau boli. Prin învăţătura spirituală oferită astfel, înţeleptul Atreya a oferit oamenilor posibilitatea de a dispune de mijloace de vindecare şi totodată de transformare spirituală ce sunt aplicabile chiar şi în condiţiile dificile ale stărilor de suferinţă. Metodele ayurvedice revelate de înţeleptul Atreya sunt totodată nişte modalităţi spirituale de modelare şi transformare benefică a conştiinţei celui care le practică în mod corect. Ele îi permit astfel practicantului perseverent autocunoaşterea adecvată, ce este realizată dintr-o perspectivă profund spirituală şi printr-o constantă invocare, plină de aspiraţie, a ghidării şi a ajutorului plin de compasiune al lui Dumnezeu.
 
 

Starea tainică de sinergie spirituală ce apare şi se manifestă
 în cadrul unui grup spiritual profund benefic, unit şi fratern

Cuvântul „sinergie“ este conex cu cuvântul grecesc „synergia“, care înseamnă „muncă în comun“ sau „acţiune de cooperare eficientă între mai multe forţe sau fiinţe“. Manifestările sinergice sunt deosebit de răspândite, fiind cunoscute în fizică (de exemplu, faptul că prin combinare, quarcurile produc protoni şi neutroni), în chimie (un exemplu popular de sinergie este apa, care este un compus al hidrogenului si al oxigenului), în genetică (interacţiunile între gene şi genom), în biologie (diviziunea activităţii în coloniile bacteriene sau sinergiile de scară din organismele multicelulare, precum şi multe alte tipuri diferite de sinergii produse de comunităţi cu organizare de- tip social, cum sunt, de exemplu, coloniile de albine). În general, sinergia este rezultanta combinării sau a unei acţiuni realizate împreună de către două sau mai multe părţi ale unui sistem, astfel încât efectul combinat să fie mai mare decât suma efectelor ce ar fi putut fi obţinute separat de fiecare dintre părţi. Pe scurt, sinergia se manifestă atunci când rezultatul este mai mare decât suma părţilor.

Cel mai fascinant fenomen de interacţiune sinergică este sinergia umană, care se referă la activităţile benefice ce sunt realizate de mai mulţi oameni la unison. Aşa cum reiese şi din semnificaţia cuvântului grecesc „synergos“, care înseamnă „a avea de lucru împreună“, sinergia manifestată în viaţa fiinţelor umane determină unificarea forţelor active ale mai multor oameni într-un efort convergent şi eficient. În lumea umană, sinergia benefică presupune interacţiunea şi cooperarea a două sau mai multe fiinţe umane sau a mai multor grupuri de fiinţe umane pentru a genera un efect combinat binefăcător, ce va fi cu mult mai mare decât suma efectelor separate pe care le-ar fi putut genera fiecare persoană în parte. Sinergia umană benefică apare de obicei atunci când două persoane cu abilităţi diferite, complementare, cooperează armonios. Cooperarea constructivă între mai mulţi oameni cu abilităţi şi înzestrări practice diferite se poate produce astfel foarte des atunci când există bunăvoinţă şi o deschidere interioară adecvată. În general, cel mai comun motiv pentru care oamenii cooperează este faptul că în cazul acţiunilor sinergice se produce o amplificare a rezultatelor benefice care apar. Tocmai de aceea, sinergia umană binefăcătoare este urmărită atunci când fiinţele umane implicate acţionează într-o direcţie bună, în mod concertat, împreună, pentru a genera astfel un rezultat favorabil, ce are într-un anume fel o valoare mult mai mare decât totalul valorilor individuale. Pe de altă parte, oamenii tind uneori să se specializeze doar pentru a fi capabili de a forma grupuri de sinergie mare, în care diviziunea muncii şi lucrul în echipă sunt integrate în mod armonios. Sinergia umană benefică apare atunci când fiinţele umane interacţionează congruent. În sistemul de lucru realizat împreună pentru un scop binefăcător oamenii pot combina competenţele lor individuale în scopul de a îmbunătăţi rezultatele care apar, generând astfel o sinergie umană benefică. O sinergie umană benefică eficientă se referă la un beneficiu final al tuturor celor care acţionează sinergic. Caracteristica principală a sinergiei umane benefice constă în interacţiunea forţelor active ce sunt specifice pentru două sau mai multe fiinţe umane, astfel încât efectul lor combinat să fie în final mai mare decât suma efectelor lor individuale, realizare care este cu putinţă printr-o cooperare eficientă între participanţi şi printr-o orientare benefică a tuturor celor care participă, atât în intenţie, cât şi în modul de realizare efectivă. Această formă creatoare de cooperare sinergică benefică generează în final un efect sporit combinat.

În interacţiunile dintre oameni, procesul de sinergie benefică poate fi înfăptuit într-un mod plenar mai ales atunci când sinergia implică întreaga fiinţă a fiecărui participant, angrenând într-un mod creator, benefic şi fructuos toate nivelurile fiinţei, într-o perfectă stare de integrare spirituală. În acest caz fericit putem afirma că între fiinţele umane participante se generează o inefabilă stare de sinergie spirituală. Sinergia spirituală face ca activitatea realizată în cadrul unui grup spiritual unit şi fratern să genereze un rezultat benefic global, ce este mult mai amplu şi mai complex decât în cazul în care fiecare persoană din cadrul grupului ar fi acţionat individual în direcţia aceluiaşi scop. Starea de coeziune spirituală a unui grup uman trebuie să fie atent luată în considerare, deoarece coeziunea de grup reprezintă premisa esenţială prin care se generează intensitatea şi natura rezultatelor acţiunilor ce sunt realizate la unison şi care apar prin însumarea sinergică a atitudinilor reciproce ce există între membrii grupului. Sinergia spirituală este o acţiune de cooperare de anvergură ce survine între mai multe fiinţe umane, care generează un răspuns ce este cu mult mai mare decât cel care ar fi fost generat de însumarea acţiunii separate a fiecărui participant.

Sinergia spirituală este un mod colectiv de acţiune care dovedeşte practic adevărul afirmaţiei că „în unirea forţelor benefice ale mai multor oameni care acţionează în mod benefic la unison se află puterea benefică interioară mult amplificată“. Sinergia spirituală se referă la efortul combinat al fiinţelor umane în calitate de participanţi ai unui grup spiritual unit şi fratern. Sinergia spirituală implică asocierea mai multor fiinţe umane care prezintă fiecare o anumită stare de aspiraţie spirituală şi care, fiind animate de o astfel de stare superioară, realizează la unison o acţiune spirituală importantă, având atenţia ferm orientată în acelaşi sens sau către un acelaşi scop benefic.

Sinergia spirituală este o formă superioară, creatoare, benefică de sinergie umană şi ea conduce printre altele la stimularea unor idei noi, care au ca rezultat o mai mare eficienţă. Starea de sinergie spirituală este o modalitate uimitoare de a genera idei benefice noi şi originale, de a face posibile unele descoperiri valoroase, ce sunt inspirate atunci de Dumnezeu şi de a avea acces la stări superioare de conştiinţă. Sinergia spirituală dintre oameni face să se manifeste un cumul de forţe subtile binefăcătoare, care determină declanşarea creativităţii superioare şi produce totodată anumite treziri lăuntrice, cu totul excepţionale, ce apar şi se manifestă apoi în aproape fiecare fiinţă umană participantă, rezultate care sunt situate cu mult peste media capacităţilor individuale ale celor care participă. Aceste rezultate sunt accesibile aproape fiecărui membru al grupului, în condiţiile participării sale active la o manifestare spirituală sinergică, binefăcătoare. Sinergia spirituală face să se producă o interacţiune creatoare a câmpurilor mentale individuale şi favorizează declanşarea unor tainice fenomene de rezonanţă ocultă® ce conduc la manifestarea unor fenomene de trezire supramentală spontană şi de deschidere spirituală în cazul marii majorităţi a celor care acţionează benefic şi în mod sinergic, la unison.

Starea de sinergie spirituală reprezintă unirea în cuget şi în simţiri a mai multor oameni care sunt animaţi cu toţii la unison de impulsionarea tainică ce se manifestă prin intermediul energiei sublime a Graţiei dumnezeieşti. Atunci când este manifestată plenar, sinergia spirituală dintre oameni face să se manifeste un foarte intens răspuns divin şi favorizează accesul fiinţelor umane participante la impulsionarea divină care se manifestă din plin în asemenea situaţii, ca un inefabil răspuns divin. Într-o astfel de fericită situaţie de unison spiritual este cu putinţă simţirea inefabilă, de către fiecare fiinţă umană care este animată de starea de sinergie spirituală care se manifestă atunci, a îmbrăţişării tainice a lui Dumnezeu Tatăl.

În cadrul acestei şcoli spirituale există deja o mulţime de fiinţe umane pregătite lăuntric, care pot să realizeze foarte mult bine. Acţionând cu toţii la unison, întotdeauna împreună cu Dumnezeu, implorându-I cu aspiraţie şi umilinţă ajutorul divin, fiecare dintre noi putem înţelege că, prin intermediul unei stări exemplare de sinergie spirituală, pot fi contracarate de exemplu, prin anumite acţiuni spirituale eficiente realizate la unison, anumite posibile situaţii catastrofale care ar putea să apară pe această planetă. În cazul asocierii mai multor procedee spirituale, eficacitatea lor este cu mult mai mare decât eficacitatea fiecărei modalităţi practice în parte, realizată separat.

Sinergia spirituală face totodată să apară şi să se manifeste în fiinţa umană care Îl apelează cu credinţă şi umilinţă pe Dumnezeu un anumit răspuns tainic al lui Dumnezeu, ce este manifestat prin intermediul energiei sublime, tainice a Sfântului Duh (Mahashakti). Starea tainică de sinergie spirituală face să apară în Microcosmosul fiinţei umane o tainică şi liberă cooperare între harul lui Dumnezeu şi voinţa fiinţei umane, în vederea îndeplinirii unei anumite acţiuni spirituale ce este divin integrată. În cazul manifestării plenare a stării de sinergie spirituală în cadrul unui grup spiritual unit şi fratern, care este alcătuit din multe sau din foarte multe fiinţe umane, care se vor deschide lăuntric către Dumnezeu, ele vor putea simţi apoi dacă sunt cu adevărat chemate către El, simţind aceasta prin starea de rezonanţa ocultă® tainică, sublimă, ce se va manifesta atunci în universul lor lăuntric. Pe măsură ce ele se vor înălţa către Dumnezeu şi se vor transforma totodată, în cadrul unor astfel de grupuri spirituale, ce sunt animate de starea inefabilă de sinergie spirituală, atunci şi Dumnezeu va coborî către ele, către noi toţi şi va primi rugile noastre colective cu totul altfel. Apariţia şi manifestarea unor astfel de grupuri sau comunităţi spirituale, în care fiinţele umane vor acţiona la unison, într-o exemplară stare de sinergie spirituală, va atrage totodată în ambianţa energetică a Pământului sau, altfel spus, în aura planetară energii divine, sublime, pure care vor fi de natură să anihileze şi să ardă energiile malefice care sunt acumulate la ora actuală în aura planetei Pământ. Toate acestea vor opera sinergic şi vor declanşa transformarea condiţiilor la nivel planetar. O mare importanţă o va avea în această direcţie manifestarea periodică a efectului tainic de sporire sau de înmulţire, ce survine de fiecare dată atunci când mai multe fiinţe umane orientate benefic acţionează la unison, într-o exemplară stare de sinergie spirituală.
 
 

Evocare şi comuniune spirituală profundă cu marele yoghin şi realizat spiritual Shankaracharya

Apropierea de învăţătura şi viaţa marelui yoghin Shankaracharya este de fiecare dată, pentru orice om, o chemare către meditaţie şi în acelaşi timp o revelare a profunzimilor sufletului său. Întreaga viaţă a lui Shankara a fost o continuă dăruire către Dumnezeu. Shankaracharya este unanim recunoscut ca fiind un mare realizat spiritual, un mare filosof şi un yoghin desăvârşit. El s-a născut la Kaladi, în Kerala, pe coasta de vest a Indiei, în jurul anului 686 d. Hr. Înţeleptul Shankara a urmat şcoala vedică. El a pătruns esenţa învăţăturilor vedice sacre şi a formulat cu genialitate definiţii precise şi analize profunde referitor la aceste texte, creând astfel o veritabilă filosofie sintetică.

La vârsta de 10 ani, Shankara era deja un mare învăţat. Nu numai că citise şi memorase toate scripturile tradiţionale, dar scrisese deja comentarii la multe dintre ele şi le prezentase dintr-o înaltă perspectivă erudiţilor care veniseră din toate colţurile ţării, interesaţi să-l vadă pe acest băiat-minune care era considerat o încarnare a lui Shiva. Shankara şi-a convins mama să-l lase să facă jurământul monastic, promițându-i că se va reîntoarce să o vadă înainte de a muri. Apoi a pornit în căutarea unui ghid spiritual. Pe malurile râului Narmada îl întâlneşte pe Gaudapada, un mare yoghin, care atinsese cunoaşterea Realităţii ultime. Shankara îi cere bătrânului să îl iniţieze, dar Gaudapada îl refuză, deoarece făcuse jurământul de a rămâne absorbit continuu în uniunea cu Brahman. Totuşi el îl trimite pe băiat la cel mai avansat discipol al său, Govindapada, care îl iniţiază şi îl instruieşte în tehnicile de meditaţie şi în practica yoga. Într-un timp foarte scurt, Shankara atinge realizarea spirituală completă şi se hotărăşte să devină şi pentru alţii un ghid spiritual.

Îndeplinind instrucţiunile date de ghidul său spiritual de a restabili învăţătura Advaita Vedanta ca punct de confluenţă a tuturor vederilor moniste şi dualiste, oricât de contradictorii ar putea părea ele, tânărul înţelept Shankara a plecat la Varanasi, vechiul centru al religiei şi culturii vedice, şi a început să răspândească învăţăturile despre Unitatea existentă în diversitate. El a avut dispute filosofice cu învăţaţi conducători ai diferitelor şcoli filosofice şi, răspunzând la toate obiecţiile aduse şi contestând certitudinile aparente ale altor şcoli filosofice, el a stabilit supremaţia sistemului său de gândire spirituală. Aici l-a întâlnit pe primul dintre cei patru discipoli ai săi, Sananda. De la Varanasi, marele maestru spiritual a călătorit la Badrinath împreună cu discipolii săi, dăruindu-le oamenilor mesajul său spiritual.

A vizitat multe locuri sfinte precum Prayag, Hardwar, Rishikesh, Srinagar, Rudrapayag, Nadaprayag, Kamarupa şi Gomukhi, a venerat zeităţile întâlnite în drum, şi astfel a demonstrat că un cunoscător al lui Nirguna Brahman (Dumnezeu transcendent) nu este lipsit de devoţiune faţă de Saguna Brahman (Dumnezeu văzut în forme). Aici, în calmul înălţimilor himalayene, Shankara a scris comentarii la zece Upanishade, la Bhagavad Gita şi la Brahma Sutra, şi şi-a stabilit astfel doctrina spirituală pe o fundaţie fermă. Învăţătura spirituală revelată de Shankara este, din punct de vedere pur filosofic, una dintre cele mai importante şi mai fascinante care s-a născut pe pământul indian. Shankara a pelegrinat dintr-un loc în altul, angajându-se în discuţii cu conducătorii diverselor culte şi şcoli filosofice şi, prin inegalabilul său talent oratoric, susţinut de o profundă înţelepciune, el a continuat să înlăture dogmele false şi să distrugă prezumţiile eronate. Viaţa pământeană a lui Shankara s-a sfârşit la Kedarnath, în Himalaya. Avea numai 32 de ani. El a fost mai degrabă un reformator, decât un inovator; nu a predicat o doctrină sau vreo credinţă nouă. A dat însă un puternic impuls creator vieţii spirituale din timpul său.

În căutările sale asupra sensului existenţei, a renunţat treptat la tot ceea ce avea o valoare relativă. Astfel, el a scris poemul denumit „Moha Mudgaraiu“ („Sfărâmarea iluziei“), în care întreba: „Cine este soţia ta? Cine este fiul tău? Drumurile acestei lumi sunt într-adevăr stranii. Al cui eşti tu? De unde ai venit? Vastă este ignoranţa ta, dragul meu! De aceea, reflectează asupra acestor aspecte şi adoră-L pe Dumnezeu.“ Shankara a făcut să strălucească învăţătura pură a Vedantei, după o perioadă de recul datorată propagării budismului. A fost considerat un sfânt şi se spune că a fost încarnarea lui Shiva. Opera literară a lui Shankara este vastă şi sublimă. El nu numai că a făcut comentarii asupra scrierilor vedantice, dar a şi creat două lucrări filosofice majore, „Upadeshasahasri“ şi „Viveka Chudamani“ (Discernământul spiritual, bijuteria cea mai de preţ). El este totodată autorul multor poeme, imnuri, rugăciuni şi lucrări referitoare la filosofia Vedanta.

Aşa cum o dovedesc scrierile sale, Shankara a fost mai mult înclinat către Jnana Yoga. El era însă înzestrat şi cu o mare putere de a iubi. Renunţarea, discriminarea, controlul de sine, acestea erau cuvintele sale cheie. Shankaracharya nu a fost supus iluziei acestei lumi (maya). Tocmai de aceea el a putut să descrie atât de clar transformarea completă a Universului, ce are loc în faţa ochilor clarvăzătorului eliberat. Când este trăită starea superioară de comuniune cu Dumnezeu Tatăl, când toate fiinţele şi fenomenele sunt văzute în relaţia lor adevărată şi profundă cu Dumnezeu, atunci, spune Shankaracharya, „această lume poate fi percepută în mod real ca fiind un veritabil paradis, întocmai aşa cum a fost creată încă de la începuturi de către Dumnezeu Tatăl“.
 
 

Revelarea stării de vid beatific divin

Pentru marea majoritate a oamenilor, vidul apare ca fiind sinonim cu „nimic“. Pentru omul obişnuit, în ceea ce este vid, pare să nu existe nimic. Iar conceptul de „nimic“ este adeseori identificat cu „absenţa a ceva anume“. Însă de ce ar trebui neapărat ca, acolo unde noi nu descoperim a fi „ceva anume“, să tragem concluzia că nu ar fi absolut nimic? Doar absenţa percepţiei unui anumit obiect distinct, caracterizat de atribute şi calităţi, nu este suficientă pentru a justifica afirmaţia că acolo unde noi nu percepem ceva, nu ar fi nimic sau că acolo ar fi doar un gol.

Percepţia noastră senzorială fizică are limitele sale de cuprindere. Realităţile vibratorii situate dincolo de aceste limite, nu sunt de regulă percepute de către noi, chiar dacă ele există, nevăzute, în întregul Macrocosmos. Cu toate acestea, năzuinţa noastră către infinitate ne determină să căutăm o modalitate spirituală de a cuprinde acel ceva inefabil şi misterios, care de regulă, în condiţii obişnuite, ne apare ca fiind aparent „nimic“. Observând cu atenţie din ce este compusă realitatea experienţei noastre curente de viaţă, putem constata, la un anumit moment dat, că două evenimente succesive pe care le experimentăm nu sunt neapărat legate între ele. Între fiecare două senzaţii există o foarte mică întrerupere, discontinuitate, ori, altfel spus, o pauză extrem de mică. În mod similar, între fiecare două faze succesive ale unui proces fiziologic aparent continuu, cum ar fi de exemplu fluxul respirator, există anumite întreruperi sau suspendări ale continuităţii aparente. La fel se petrece şi în cazul fluxului gândurilor, care în realitate este caracterizat de nenumărate momente de discontinuitate. Cu alte cuvinte, aparenta continuitate a fluxului percepţiilor, a fluxului respiraţiei, a mecanismelor fiziologice, ori a fluxului gândurilor noastre, nu este altceva decât o reprezentare aproximativă în conştiinţă. De fapt, la modul fundamental, experienţa noastră individuală de viaţă este caracterizată de discontinuitate, fiind comparabilă cu o înşiruire de „plinuri“ şi „goluri“, de „puncte“ şi „spaţii“.

Urmărind să devenim cât mai conştienţi de această realitate ascunsă, fiind pentru aceasta cât mai atenţi în actul percepţiei şi al observării, ne putem întreba: „Ce sunt de fapt aşa-zisele plinuri şi ce sunt aşa-zisele goluri?“. Pentru că la o primă impresie, dacă între două gânduri e o întrerupere, ar însemna că gândurile joacă rolul plinurilor, iar ceea ce se află între ele ar fi golurile, vidul sau, aşa cum am spus anterior, ceea ce de regulă considerăm a fi „nimic“. Însă cum ar putea un aşa-zis „nimic“ să unească între ele, în mod semnificativ, logic, determinativ, semantic şi fluent două gânduri consecutive? Numai dacă acest presupus „nimic“ ar fi înzestrat cu o tainică putere de a conţine în el toate potenţialităţile sau, altfel spus, toate posibilele legături între realităţile particulare existente, între toate aşa-numitele „ceva-uri anume“, din întreaga manifestare macrocosmică. Însă, fiind astfel înzestrat, acel aşa-zis „nimic“, pe care yoghinii îl numesc vid, nu mai poate fi confundat cu un gol, cu o lipsă a orice, ci în realitate el este un veritabil „plin absolut“, o realitate cosmică, universală, nediferenţiată, posesoare a tuturor atributelor, calităţilor şi legăturilor posibile, care ar putea să se desfăşoare în Manifestare. Astfel că, ceea ce la începutul observării noastre ne apărea ca fiind „nimic“, acum, când noi ne aflăm în această stare meditativă profundă, ni se revelează ca fiind „un mare plin macrocosmic infinit, generator al unei inexprimabile încântări divine“. Vidul beatific este în realitate „preaplinul totalităţii Manifestării divine“. Vidul macrocosmic este perceput şi conştientizat de către yoghinii avansaţi ca fiind beatific, pentru că, atunci când conştiinţa yoghinului pătrunde în starea de vid beatific, el descoperă miracolul Totului. În starea de vid beatific divin, nimic nu lipseşte, pentru că totul este acolo prezent. Şi cum să nu trăieşti o stare beatifică, acolo unde există practic totul. Pentru că în starea de vid beatific, totul este prezent.

Odată ce a pătruns în starea de vid beatific divin, conştiinţa aspirantului spiritual, începe să se elibereze de îndoială. Aceasta pentru că vidul beatific are o uluitoare putere de absorbţie a dualităţii. Când intrăm în starea de vid beatific, nu mai putem fi „în-doiţi“, nu mai e posibil să fim în vreun fel frământaţi de vreo „în-doială“, pentru că în starea de vid beatific dispare influenţa dualităţii. Vidul beatific divin este, prin însăşi natura sa, unitate. Chiar dacă, la început poate, vidul ne apare ca un ecran gol, el este de fapt chiar „substanţa universală“ a tot ceea ce există, fiind în eternitate plenitudinea inefabilă a Totului. Depăşind atunci dualitatea, noi vom înţelege că de fapt ceea ce noi percepem, în condiţiile existenţei obişnuite, ca fiind „plinurile“ particulare (fie că ele sunt senzaţii exterioare sau organice, gânduri sau percepţii anume), nu este altceva decât o desfăşurare de explicitări particulare, diferenţiate ale acestei „substanţe universale“, macrocosmice, infinite (vidului beatific), plină de o infinită bogăţie de potenţialităţi, ce alcătuiesc Totalitatea Divină.

Pentru aspirantul spiritual care este animat de frenezia năzuinţei ardente de contopire cu Dumnezeu Tatăl, vidul beatific devine experienţa inefabilă a cufundării extatice în trupul infinit al Totalităţii Divine. Pentru cel care devine conştient de plenitudinea vidului beatific, nimic nu mai este în afara lui Dumnezeu. Până şi obstacolele, dificultăţile sau aparentele piedici, care mai pot să apară pe cale spirituală, toate greutăţile sau aparentele oprelişti își revelează atunci apartenenţa lor misterioasă la Totalitatea manifestări Divine. În starea de vid beatific noi realizăm că nimic nu este în afara lui Dumnezeu. Un aspirant spiritual care ajunge să savureze starea de vid beatific, poate descoperi atunci extaziat prezenţa tainică a lui Dumnezeu în spatele tuturor aspectelor existente, în spatele tuturor detaliilor vieţii, chiar şi în spatele aparentelor piedici cu care el se mai poate confrunta încă. Însufleţit fiind de plenitudinea generată de trăirea stării de vid beatific, un asemenea yoghin va trăi plenar realitatea faptului că Dumnezeu este prezent pretutindeni. Renunţând la îndoială, la frică, la dualitate, abandonându-ne în starea de vid beatific cu o deplină încredere în Dumnezeu, noi vom translata atunci fulgerător în realitatea cea tainică a plenitudinii şi atotputerniciei lui Dumnezeu Tatăl.
 
 

Tradiţia spirituală dacică

Expresia „spiritualitatea dacică“ este tot mai des folosită în ultima vreme, constituind unul dintre multiplele semne care reflectă începutul trezirii spirituale a poporului român, în contextul apariţiei zorilor Vârstei de Aur, numită Satya Yuga în tradiţia hindusă. Trebuie să remarcăm faptul că această expresie a căpătat în înţelegerea multora o conotaţie istorică, legată de perioada în care au trăit unele personalităţi remarcabile precum Burebista, Decebal, Deceneu, Zamolxis şi de anumite locuri cu o încărcătură spirituală aparte situate în munţi, cum ar fi Sarmizegetusa. Totuşi, trebuie precizat faptul că, în urma unor studii aprofundate, o pleiadă de cercetători români şi străini au conturat în ultimele decenii ale secolului trecut ipoteza că în urmă cu mii de ani (în intervalul 8.000-3.000 î.Hr.), spaţiul carpatic a fost sediul unei civilizaţii şi spiritualităţi extrem de elevate.

Cercetătoarea Marija Gimbutas a fost cea care a consemnat în lucrarea sa „Civilizaţie şi cultură”, în 1987, că „România este vatra a ceea ce am numit «Străvechea Europă», o entitate culturală şi spirituală cuprinsă în timp între 7.500 şi 3.500 înainte de Hristos, axată pe o societate teocratică paşnică. iubitoare şi creatoare de artă. care a precedat societăţile de luptători din epocile bronzului şi fierului. Uluitoarele descoperiri arheologice făcute în România şi în ţările învecinate după al Doilea Război Mondial, asociate cu datările cu radio-carbon, evidenţiază importanţa începuturilor culturii vechi europene, o cultură a unei societăţi de agricultori. A devenit evident că această străveche civilizaţie europeană o precede cu aproape câteva milenii pe cea sumeriană. Aceste date fac imposibilă ipoteza conform cărei civilizaţia războinică şi violentă a sumerienilor ar fi fost cea mai timpurie de pe glob. În vechea Europă nu existau fortificaţii elaborate şi nici arme de luptă. Absenţa reprezentărilor unei civilizaţii războinice reflectă o structură socială în care atât bărbaţii, cât şi femeile acţionau în mod egal pentru binele comun.

Perioada străveche a spiritualităţii Vechii Europe a fost o perioadă de reală armonie, corespunzătoare unei vieţi trăite în deplin acord cu energiile creatoare benefice ale Naturii. Trebuie ca de acum înainte să recunoaştem realităţile şi modul de viaţă corespunzătoare tradiţiei spirituale a strămoşilor noştri, care însemnau mult mai mult decât măcinatul, culesul şi coacerea pâinii ori ridicarea caselor. Este important să integrăm în domeniul cunoaşterii autentice realizările strămoşilor noştri, aşa cum au fost ei, constructori de temple, producători de ceramică admirabil pictată şi de obiecte de cult, creatori de sculpturi şi de figurine reprezentând divinităţi într-o mare varietate de aspecte, organizatori şi participanţi la ritualuri spirituale. Trebuie ca de acum înainte să recunoaştem însemnătatea civilizaţiei Vechii Europe ca pe o parte a istoriei noastre şi ca o premisă a retrezirii în fiinţa noastră a anumitor valori spirituale specifice, la care putem avea acces fiecare şi care ne pot transforma profund din punct de vedere spiritual.“

Argumentele aduse în sprijinul acestei ipoteze sunt interdisciplinare: arheologice, antropologice, geografice, geologice, lingvistice şi spirituale. Cunoscutul savant român Nicolae Densuşianu a reluat în cartea sa „Dacia preistorică“ menţiunile făcute de scriitorii antici despre existenţa în vechime în zona Dunării a unui popor pe care îl putem considera primordial, caracterizat de un înalt nivel de spiritualitate (pelasgii sau hiperboreii), din care se trag toate popoarele europene. Densuşianu nota în lucrarea sa: „(Pelasgii) au fost cei dintâi care au adunat în societate familiile şi triburile răspândite prin caverne, prin munţi şi păduri, au întemeiat sate şi oraşe, au format cele dintâi state, au dat supuşilor lor legi şi au introdus modul lor de viaţă mai blând… Pentru poporul grec, pelasgii erau «cei mai vechi oameni de pe pământ». Rasa lor li se părea atât de arhaică, atât de superioară în concepţiuni, de puternică în voinţă şi în fapte, atât de nobilă în moravuri, încât tradiţiunile şi poemele greceşti atribuiau tuturor pelasgilor numele de dioi – divini, ce ei întru adevăr l-au meritat pentru darurile lor fizice şi morale“.

În cadrul studiului său post-doctoral, Marija Gimbutas, profesoară la Universitatea California din Los Angeles, bazându se pe descoperirile arheologice uluitoare făcute în spaţiul carpatic şi pericarpatic (obiecte ceramice, statuete, unelte şi alte relicve neolitice), a alcătuit o hartă, publicată în lucrarea „Goddesses and Gods of Old Europe“, care evidenţiază că acum 7.000 de ani, singurul spaţiu locuit din Europa cuprindea actualul teritoriu al României şi zonele sale limitrofe.

Pe de altă parte, în lucrarea mult mai veche, de la începutul secolului trecut, a savantului român Nicolae Densuşianu intitulată „Daciapreistorică“, se evidenţiază, pornind de la anumite surse folclorice (colinde şi mituri) prezenţa în spaţiul geografic românesc a unei zone sacre, care este legată de „tridentul“ făcut de Dunăre la vărsare, precum şi de o insulă care în tradiţia greacă era numită Leuke sau Insula albă, astăzi Insula şerpilor. Despre această insulă, tradiţiile din vechime, în special cea greacă, afirmau că ea adăpostea un templu ciclopic, o mănăstire cu nouă altare, numită poetic în colindele româneşti „Mănăstirea albă, dalba Mănăstire“. Această mănăstire avea „nouă altare, nouă uşi, nouă praguri, nouă scaune şi în ea ardeau nouă lumânări, nouă stâlpi de ceară, nouă stâlpi de tămâie, nouă stâlpi de făclie“. Legenda afirmă că ruga sfântă a sacerdoţilor („nouă popi bătrâni, nouă patriarhi şi nouă logofeţi“) din acea mănăstire este „multă şi lungă tare“ şi că ea se făcea seara, noaptea şi în zori, pe parcursul a săptămâni întregi. La slujba cea mare este prezent Însuşi Dumnezeu şi toţi sfinţii şi vin din toate părţile lumii corăbii încărcate cu ofrande. Această repetare simbolică a numărului nouă din legenda sfintei mănăstiri albe din Insula albă evidenţiază perfecţiunea centrului spiritual, căci în mod tradiţional numărul nouă este cel care încheie ciclul zecimal şi corespunde desfăşurării concrete a decadei sfinte.

Cunoscutul ezoterist şi căutător spiritual Vasile Lovinescu vorbeşte la rândul lui în cartea sa „Dacia hiperboreeană“ despre tradiţia spirituală străveche a spaţiului carpatic, evidenţiind faptul că Hiperboreea din tradiţia greacă, aşa numita zonă divină învăluită de mister, corespunde chiar României. Insula albă este numită în sursele greceşti (după cum afirmă Hecateu din Abdera) Helixeea sau Nesos Macaron – Insula preafericiţilor. Templul din Insula Albă despre care vorbeşte Hecateu din Abdera a fost până la urmă descoperit în 1823 de o expediţie rusească, iar savantul Kohler îl descrie astfel: „Zidurile au încă o înălţime de 1,66m. Construcţia este pătrată cu latura de 30 m. Templul a fost construit din blocuri foarte mari din piatră de calcar de culoare albă, tăiate rudimentar şi aşezate unul peste altul, fără mortar. Templul lui Apolo din insula Leuke şi construcţiile ale căror ruine le-am descoperit sunt de o vechime foarte mare şi de un gen descris sub numele de arhitectură ciclopică. Suntem uimiţi de mărimea impresionantă a acestui edificiu. În Antichitate, el era împodobit cu marmură albă. El purta numele de Leuke tocmai din cauza albului edificiilor sale. Se ştie că toate templele lui Apolo erau construite din piatră albă.“

Vasile Lovinescu a evidenţiat încadrarea Insulei albe într-un spaţiu geografic sacru, arătând că după sursele greceşti, din Insula albă a hiperboreenilor se vede Luna (Selene), care se află puţin mai departe. În realitate, în faţa Insulei şerpilor din Marea Neagră, pe braţul central al Deltei dunărene se află tocmai portul Sulina, care s-a numit odinioară Selina, cum este de altfel menţionat de Constantin Porfirogenetul, în lucrarea „De administratione Imperii“. Lovinescu remarcă, de asemenea, faptul că Insula albă corespunde în tradiţia greacă zeului Apolo, iar Selene (Sulina) corespunde zeiţei Diana şi că între braţul superior şi cel central al Deltei se află o lagună care se numeşte în mod foarte semnificativ Letea. Or, în tradiţia greacă Leto este chiar mama lui Apolo şi a Dianei. Puţin mai înainte de punctul în care Dunărea se desparte în trei braţe, pe mânerul acestui trident se află chiar portul Tul(ce)a. Or, Tula este în multe tradiţii chiar numele centrului lumii. Lovinescu mai remarcă faptul că Insula albă este înconjurată de Marea Neagră, care prin culoarea sa saturniană face trimitere simbolică la credinţa în puterea divină a Timpului şi a Eternităţii, zeul Cronos în tradiţia greacă. Să mai remarcăm că toate aceste elemente geografice sunt aşezate pe paralela de 45 grade, la jumătatea distanţei dintre Pol şi Ecuator, ceea ce este o confirmare în plus a unei alegeri deliberate şi chiar divin inspirate a locului în care este plasat centrul spiritual.

În tradiţia populară românească se vorbeşte despre un popor misterios, blajinii sau rohmanii, care sunt sfinţi şi care locuiesc aproape de Apa Sâmbetei. Ţara lor se numeşte Măcărele, adică tocmai Insula preafericiţilor (vezi Nesos Macaron, numele ei grecesc). Regele lor se numeşte Ion Sânt Ion  sau Ler Împărat. Rohmanii deţineau taina apei vii şi a apei moarte. Deloc întâmplător, poporul român sărbătoreşte încă Paştele Blajinilor sau al rohmanilor la o săptămână după Paştele creştin.
 
 

Suflul divin dătător de viaţă al lui Dumnezeu Tatăl

Suflul subtil dătător de viaţă al lui Dumnezeu Tatăl pătrunde şi animă Universul la toate nivelurile sale. El este prezent în totalitatea forţelor naturii, atât în cele pe care le observăm pretutindeni în jurul nostru (căldura, lumina, gravitaţia, magnetismul, electricitatea), cât şi în cele latente, aparent misterioase şi ascunse în fiinţa umană. Suflul subtil dătător de viaţă a lui Dumnezeu Tatăl este prezent pe toate planurile de existenţă şi manifestare, de la cel mai înalt, la cel mai de jos. Tot ceea ce se mişcă, acţionează sau este înzestrat cu viaţă, este o expresie sau o manifestare a suflului subtil dătător de viaţă a lui Dumnezeu Tatăl.
În cadrul jocului divin pe care Dumnezeu Tatăl îl joacă fără încetare în cadrul acestei manifestări grandioase ce este şi rămâne Macrocosmosul, suflul divin dătător de viaţă al lui Dumnezeu Tatăl este manifestat prin intermediul Duhului Sfânt sau, altfel spus, prin intermediul lui Mahashakti. O caracteristică fundamentală a Duhului Sfânt este aceea că el este şi rămâne, întocmai ca şi Dumnezeu Tatăl (dar nu în mod identic), un copleşitor şi profund mister. Orice tentativă de a defini cu exactitate Duhul Sfânt eşuează, deoarece Duhul Sfânt este fără încetare o realitate spirituală enigmatică nelimitată, care îmbrăţişează şi în acelaşi timp include universul fenomenelor pe care le experimentăm. În permanenţă, fiecare dintre noi suntem îmbrăţişaţi de Duhul Sfânt şi totodată suntem o manifestare individualizată a Duhului Sfânt, care realizează în felul acesta Voia Tatălui Ceresc (Dumnezeu). În stările elevate de extaz divin, Duhul Sfânt ni se revelează ca fiind un enigmatic sistem unificat, care funcţionează în permanenţă ca un tot indivizibil, ce acţionează astfel încât să realizeze intenţiile şi Voia lui Dumnezeu. Întregul Macrocosmos a fost manifestat prin intermediul Duhului Sfânt, care în felul acesta exprimă în totalitate intenţiile esenţiale şi Voia Tatălui Ceresc (Dumnezeu).

Atunci când suflul subtil dătător de viaţă al lui Dumnezeu Tatăl este perceput în mod plenar în fiinţă, el generează o indescriptibilă activare a lui anahatha chakra, care totodată este în legătură cu trezirea înţelepciunii celei tainice a inimii. Suflul divin dătător de viaţă al lui Dumnezeu Tatăl face să apară o stare de dilatare pregnantă, euforică, precum şi perceperea clară a unei îmbrăţişări tainice şi pline de iubire care ne este oferită în dar de către Dumnezeu Tatăl. Nu trebuie să pierdem niciodată din vedere că Dumnezeu Tatăl este şi rămâne iubire, iar acolo unde iubirea Sa se manifestă pregnant, acolo se manifestă şi suflul Său divin dătător de viaţă. Chiar şi atunci când nu ne dăm seama, Dumnezeu revarsă în universul nostru lăuntric o iubire intensă şi profundă, prin intermediul suflului Său divin dătător de viaţă. Tocmai de aceea, este necesar ca şi noi, la rândul nostru, să iubim intens, profund şi fără măsură, veghind ca fluxul acestei energii divine a iubirii, ce vine de la Dumnezeu Tatăl, să nu se epuizeze niciodată în fiinţa noastră, pentru că astfel, prin intermediul suflului Său divin dătător de viaţă, Dumnezeu se manifestă tainic în fiinţa noastră.

Atunci când se manifestă plenar într-o fiinţă umană, suflul subtil dătător de viaţă al lui Dumnezeu Tatăl poate fi perceput de către acea fiinţă ca fiind asemănător unei tainice şoapte dumnezeieşti, ce este rostită în felul său misterios de către Dumnezeu Tatăl auzului său interior tainic. Cuvântul românesc „şoaptă“ are o intimă asemănare cu termenul sanscrit „shabdha“ care desemnează în principal noţiunea de cuvânt. Tradiţia spirituală orientală afirmă în mod inspirat că rostirea divină, Logosul divin creator, s-a născut din tăcere. Rostirea divină iniţială, originară, are atributele unei misterioase şoapte, fascinante şi tainice totodată. Ea este sunetul tainic al tăcerii divine, a cărei existenţă nu încetează nici când ea se transformă în rostire divină creatoare. Rostirea divină înglobează tăcerea infinită din care provine şi îi conferă valenţe manifestatoare, fără a se anula pe sine însăşi. În cazul tăcerii şi al Rostirii divine contrariile se întrepătrund. Chiar dacă ea este o mică vibraţie a tăcerii infinite, transcendente, a lui Dumnezeu, şoapta divină sau, altfel spus, suflul divin dătător de viaţă al lui Dumnezeu Tatăl are, în conştiinţa fiinţei individuale, forţa şi puterea unui veritabil tunet iluminator. Când Dumnezeu îi şopteşte fiinţei umane individuale Cuvântul Său divin, acesta transformă întregul univers interior al acelei fiinţe. Tocmai de aceea, înţelepţii şi iniţiaţii consideră că manifestarea în fiinţă a şoaptei divine este începutul unei noi vieţi spirituale interioare. Transformarea spirituală care survine atunci este pentru fiinţa umană o nouă viaţă spirituală, în care omul devine conştient de faptul că Dumnezeu insuflă în fiinţa sa infinita Lui iubire divină,  prin intermediul suflului Său divin dătător de viaţă. Din perspectiva infinită şi eternă a lui Dumnezeu Tatăl, şoapta Sa divină este o minusculă undă de rostire divină transformatoare. Descoperim astfel adevărul cutremurător al cuvintelor pline de înţelepciune: „Şi Dumnezeu a suflat Har divin peste om şi astfel omul a devenit zeu.“ Odată cu manifestarea în Microcosmosul fiinţei umane individuale a şoptei divine, o parte din suflul tainic universal al lui Dumnezeu se transferă în mod misterios fiinţei individuale. Manifestându-se în mod repetat în fiinţa umană sub forma şoaptelor divine iluminatoare, suflul divin dătător de viaţă al lui Dumnezeu Tatăl o îndumnezeieşte şi îi conferă o nouă viaţă spirituală.
 
 

Starea sublimă şi misterioasă de nediferenţiere transcendentă

 
În tradiţia orientală, practica spirituală în care yoghinul urmăreşte trezirea în fiinţa sa şi accesul la starea sublimă şi misterioasă de nediferenţiere transcendentă poartă numele de nirvikalpa yoga. Unul dintre reperele importante ale progresului în această direcţie este atingerea stării de completă abolire a oricărei forme de construcţie mentală care ar tinde să se mai formeze în conştiinţa individuală. În această stare, orice fel de conceptualizare referitoare la nume sau forme dispare şi se dizolvă. Procesul de unificare ce conduce la această trăire transcendentă este numit în tradiţia spirituală yoghină „cunoaştere nediferenţiatoare“ sau „cunoaştere non-discriminativă“ (nirvikalpa jnana). Acest proces reprezintă, într-un mod aparent paradoxal pentru gândirea comună, etapa superioară a cunoaşterii discriminative.

După ce gândirea discriminativă a folosit în mod intens instrumentele sale esenţiale (şi anume conceptualizarea, raţionamentul şi discriminarea) pentru a avansa pe calea cunoaşterii de Sine, de la un anumit moment dat ea se poate detaşa de toate acestea printr-un act spontan de intuiţie autoreflexivă ce survine atunci în conştiinţă. Paradoxul este că, după ce a dus la perfecţiune cunoaşterea discriminativă dintre subiect şi obiect, conştiinţa astfel rafinată a yoghinului o abandonează în favoarea identificării complete cu sursa primordială a cunoaşterii, care este în eternitate Conştiinţa transcendentă a lui Dumnezeu Tatăl. Graţie intensităţii extraordinare a aspiraţiei către unificarea extatică cu Dumnezeu, gândirea discursivă este atunci ca şi adormită pentru întreaga lume a iluziei (maya). Atunci, întreaga fiinţă a yoghinului se odihneşte în mod extatic în liniştea beatifică a iubirii de Dumnezeu.

Starea superioară de nediferenţiere transcendentă implică transcenderea nu numai a fluctuaţiilor minţii, exprimând amintiri, stări tranzitorii, emoţii de tot felul, ci chiar şi a celor mai subtile aspecte de la nivel cauzal, pentru ca, în final, să nu rămână decât starea imensă, vidă şi pură de comuniune unificatoare deplină cu Dumnezeu.  

Starea sublimă şi misterioasă de nediferenţiere transcendentă (nirvikalpa samadhi) permite fiinţei umane să realizeze unitatea de origine ce există între suflet şi Sinele Suprem Nemuritor (Atman). Toate formele diferenţiate ale conştiinţei, fiecare dintre ele oferind o anumită perspectivă asupra vieţii şi a existenţei, sunt atunci contopite într-o unică trăire extatică. În această stare sublimă de nediferenţiere transcendentă, conştiinţa yoghinului contemplă simultan atât oceanul infinit al Spiritului Divin Suprem, cât şi totalitatea valurilor fluctuante ale Creaţiei manifestate. Fiecare aspect al Creaţiei este perceput în intimă legătură cu întreg mediul care îl înglobează şi faţă de care el se distingea până atunci prin intermediul identităţii sale particulare.
Odată ce această stare este complet stabilizată în conştiinţă, poate să survină completa identificare între Sinele Suprem Individual şi Sinele Divin Suprem Absolut. În această stare finală este dizolvată chiar şi cea mai fină dintre diferenţierile ce există în conştiinţă, şi anume diferenţa dintre eul individual şi Eul Absolut – Dumnezeu Tatăl. Astfel este descrisă în tradiţia spirituală yoghină evoluţia conştiinţei către starea sublimă şi misterioasă de nediferenţiere transcendentă, stare care este asociată stărilor superioare de nirvikalpa samadhi.

În această stare de nediferenţiere transcendentă, timpul nu mai apare ca un factor separator sau generator de diferenţe de la un moment dat la altul. Ceea ce, în condiţiile percepţiei comune, apare ca fiind succesiunea temporală diferenţiatoare a evoluţiei unui anumit aspect al Creaţiei devine acum, în această stare superioară de nediferenţiere transcendentă, un întreg unitar, caracterizat de o percepţie integratoare şi unică asupra existenţei atemporale a aspectului respectiv. Toate ipostazele existenţiale, ce sunt jalonate în timp de feluritele repere existenţiale temporale, alcătuiesc, în această stare de nediferenţiere transcendentă, un tot unitar.

În starea divină de nediferenţiere transcendentă (nirvikalpa) sufletul, Sinele şi întreaga Creaţie sunt percepute ca fiind indisolubil legate şi atunci conştiinţa individuală nu mai resimte existenţa niciunei diferenţe separatoare între ele. În starea superioară de nirvikalpa samadhi se produce o dizolvare a activităţii mentale (cittavritti) în Sinele Suprem Nemuritor (Atman), până la nivelul la care distincţia sau, altfel spus, diferenţierea (vikalpa) dintre cunoscător, actul cunoaşterii şi obiectul de cunoscut dispare, fiind atunci dizolvată într-o stare extatică unificatoare. Acest proces de dizolvare în starea sublimă şi misterioasă de nediferenţiere transcendentă a fost asemănat analogic cu modul în care dispar micile valuri care se formează la malul unei mări liniştite.

Spre deosebire de alte stări de extaz divin, această stare superioară de acces la dimensiunea transcendentă a lui Dumnezeu prin nediferenţiere (nirvikalpa) face ca în conştiinţa yoghinului să se stabilizeze predominanţa superioară a stării transcendente şi astfel să nu mai fie posibilă după aceea revenirea la stări inferioare de conştiinţă. Starea sublimă şi misterioasă de nediferenţiere transcendentă are o capacitate tainică de a unifica şi a stabiliza conştiinţa yoghinului la un nivel de vibraţie şi de integrare superioare. Starea sublimă şi misterioasă de nediferenţiere transcendentă reprezintă o stare de puritate completă şi totală a conştiinţei, care înlocuieşte tot ansamblul stărilor iluzorii şi diferenţiatoare.
 
 

Trăirea iluminatoare a identităţii esenţiale a realităţii Sinelui Divin cu realitatea tainică a lui Dumnezeu Tatăl

Conform învăţăturii tradiţionale a sistemului yoga, Sinele Suprem Nemuritor (Atman) este etern, nenăscut, mereu acelaşi, nu creşte, nu decade, nu se alterează niciodată şi nu moare, fiind în eternitate atotputernic şi nemuritor. Fiinţa umană are două euri: Eul Real, Nemuritor şi Etern, Sinele Suprem, numit Atman şi eul relativ, efemer şi fals, egoul, numit ahamkara. În fragedă pruncie, când impresiile şi mediul ambiant nu şi-au pus încă amprenta impurificatoare, omul aflat atunci în stadiul de copil pur răspândeşte uneori în jur străfulgerări ale Sinelui Real Absolut (Atman), dar pe măsură ce avansează în cunoaşterea căilor lumii materiale, în care acţiunile şi comportarea îi afectează apetitul şi dorinţele, îi stârnesc dorinţa de confort şi de progres, el începe să-şi ţeasă o haină iluzorie, numită personalitate sau ego (ahamkara), prin care lumea exterioară îl cunoaşte. Urzeala iluzorie, efemeră, ţesătura şi firul acestei „haine iluzorii“ sunt făcute din obiceiuri, prejudecăţi, emoţii, modalităţi individuale de a gândi şi de a acţiona, dorinţe şi ambiţii egotice. Aspirantul autentic la starea de yoga urmăreşte cu ardoare revelarea deplină a Eului său Real Divin, care este Sinele Nemuritor (Atman). Prin meditaţie profundă, el învaţă să distingă între ceea ce este cu adevărat Real şi ceea ce este iluzoriu şi care nu este valoros şi demn de luat în seamă, şi el ajunge să se întrebe: „Cine şi ce sunt eu în esenţă?“ El analizează şi se cunoaşte pe sine, întreabă, deschide uşa intuiţiei şi a percepţiei spirituale, pătrunzând astfel pe calea ce conduce la stările superioare de conştiinţă (samadhi).

Trăirea iluminatoare a identităţii esenţiale a realităţii Sinelui Divin cu realitatea tainică a lui Dumnezeu Tatăl permite fiinţei să realizeze instantaneu şi să înţeleagă Adevărata Natură Divină a oricărei fiinţe, lucru sau fenomen. Starea de „iluminare spirituală“ reprezintă un fenomen amplu de „trezire spirituală“, în care devenim în mod fulgerător conştienţi de realitatea sublimă a Sinelui Suprem Nemuritor (Atman). În fiinţa umană, Sinele Nemuritor este expresia Adevărului Ultim. În lucrarea plină de înţelepciune „Bhagavad-Gita“ se spune că Sinele Divin (Atman) se află prezent în mod tainic în inimile tuturor oamenilor şi că El este Eul nostru Etern, interior, cel mai profund. Doar atunci când realizăm prin revelaţie spirituală existenţa Sinelui Etern (Atman) şi ne cucerim astfel pe noi înşine, putem să ne unim cu Infinitul Suprem (Dumnezeu).

În infinitatea Sa, Dumnezeu este absolut inaccesibil, neafectat şi totdeauna necunoscut şi misterios, căci El nu poate fi în totalitate un obiect al cunoaşterii pentru un altul decât El Însuşi, aceasta explicându-se prin faptul că, în afara Lui, nimic nu este capabil să-L cunoască şi să-L îmbrăţişeze în totalitate. Atunci când este privită din acest punct de vedere, orice cunoaştere, chiar relativă, nu este decât o participare la cunoaşterea tainică, atotcuprinzătoare şi absolută care totodată este supremă. Anumite scrieri tradiţionale indiene îl numesc pe Dumnezeu „Cel ce este dincolo de tot ceea ce nu este cunoscut“. Totuşi, dincolo de toate acestea, nu trebuie să pierdem nicio clipă din vedere că, dat fiind faptul că în realitate fiecare fiinţă umană este un sui generis Microcosmos şi având în vedere că fiecare fiinţă umană a fost, la origini, făcută după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu Tatăl, este totuşi cu putinţă să descoperim în propriul nostru univers lăuntric punctele-focar de corespondenţă care există în fiecare dintre noi şi care, atunci când sunt trezite şi dinamizate, fac posibilă nu numai o cunoaştere extraordinară şi foarte profundă de sine, ci totodată fac posibilă cunoaşterea directă şi nemijlocită a tuturor aspectelor şi ipostazelor care au existat şi există sau vor exista atât în întregul Macrocosmos, cât şi în Fiinţa infinită şi plină de mistere a lui Dumnezeu Tatăl.

Oricât ni s-ar părea la prima vedere de misterioase, de vaste, de complexe sau de uluitoare toate aceste aspecte, ipostaze şi energii ce există în Dumnezeu Tatăl, trebuie totodată să fim absolut siguri că este totuşi cu putinţă să trezim, să descoperim şi să experimentăm în propriul nostru Microcosmos lăuntric toate aceste bogăţii, toate aceste mistere, care există şi sunt în veşnicie prezente sau manifestate atât în Esenţa Supremă a lui Dumnezeu Tatăl, cât şi în întregul Macrocosmos, ce cuprinde cele trei universuri – respectiv  Universul Fizic material, Universul Astral care este supergigantic în comparaţie cu Universul Fizic şi Universul Cauzal care este, am putea spune, uluitor de supergigantic în comparaţie cu Universul Astral. Apoi, dincolo de cele trei universuri care alcătuiesc împreună ceea ce numim Macrocosmosul, există realitatea infinită, misterioasă, eternă a lui Dumnezeu Tatăl, care cuprinde în realitatea Sa transcendentă, întreaga Manifestare ce există în întregul Macrocosmos. Prin urmare, este esenţial să reţinem că, datorită faptului că fiecare fiinţă umană a fost concepută şi creată la origini după chipul şi asemănarea Tatălui Ceresc care este Dumnezeu, este posibil ca prin această cunoaştere profundă şi deplină a propriului nostru Microcosmos, să reuşim să cunoaştem şi să trezim totodată în propriul nostru Microcosmos tot ceea ce este activ şi trezit fără încetare în Macrocosmos. Tocmai de aceea, marii înţelepţi au subliniat adeseori de ce este atât de importantă cunoaşterea reală şi profundă de sine. Această cunoaştere nu numai că face cu putinţă să cunoaştem astfel întregul Macrocosmos şi chiar cele trei universuri, dar totodată face cu putinţă să-L descoperim şi să-L cunoaştem într-un mod direct, profund şi inefabil pe Dumnezeu Tatăl, ce este ascuns în străfundurile universului nostru lăuntric ca Sinele Suprem Nemuritor (Atman).
 
 

Starea inefabilă de rafinare a naturii mentale, ce permite înţelegerea profundă a învăţăturii spirituale autentice

La modul potenţial, mintea fiecărei fiinţei umane se prezintă, analogic vorbind, întocmai ca un diamant (vajra). Ea poate fi capabilă, în anumite condiţii adecvate, să recepteze şi să vehiculeze cu uşurinţă cele mai variate şi rafinate energii subtile de natură mentală, ce există în eternitate în sfera subtilă mentală infinită a Manifestării lui Dumnezeu. Cu toate acestea însă, în cazul marii majorităţi a fiinţelor umane, natura lor mentală se află încă şi se menţine într-un stadiu incipient de dezvoltare, fiind asemănătoare, analogic vorbind, cu un diamant neşlefuit, brut, ascuns şi opac, ce este deocamdată incapabil sau poate doar parţial capabil să îşi manifeste strălucirea şi frumuseţea lui specifică.

În practica yoga, atât în etapele de început, cât mai ales în fazele avansate de practică, rafinarea naturii mentale a yoghinului reprezintă o necesitate esenţială a transformării sale spirituale. Practica sistematică a concentrării mentale perfecte (dharana), focalizarea selectivă şi atentă asupra anumitor aspecte precise, de natură senzorială, exterioare sau interioare, ce sunt plăcute şi captivante pentru atenţia aspirantului, practica sistematică a meditaţiei yoghine profunde (dhyana), focalizarea atenţiei asupra energizării preponderente a anumitor focare tainice de rezonanţă ocultă® din fiinţă, toate acestea reprezintă doar câteva dintre modalităţile practice efective ce favorizează trezirea şi amplificarea proceselor subtile de rafinare a naturii mentale în fiinţa aspirantului spiritual.

Procesul evolutiv, gradat, de rafinare a naturii mentale implică întotdeauna trezirea şi energizarea armonioasă a anumitor focare secrete de rezonanţă ocultă®, ce există în fiinţă, care sunt prezente în structura mentală a practicantului şi care permit atât receptarea anumitor energii subtile mentale, cu frecvenţe de vibraţie superioare, cât şi accesul şi apoi menţinerea în dimensiunea subtilă supramentală, determinând de fiecare dată, în mod necesar, apariţia unor fenomene de înţelegere superioară, a unor revelaţii, manifestarea intuiţiei superioare ori apariţia unor stări de iluminare spirituală.

În practica spirituală există anumite momente privilegiate şi anumite situaţii favorabile care, dacă sunt cunoscute cât mai bine, pe cât posibil chiar cu anticipaţie, pot favoriza trezirea şi amplificarea stării inefabile de rafinare a naturii mentale în fiinţa practicantului spiritual. Astfel de situaţii favorabile sunt: conştientizarea fenomenelor de sincronicitate dumnezeiască, ascultarea sfaturilor pline de înţelepciune şi profund revelatoare primite de la Ghidul spiritual, lectura atentă a anumitor scrieri spirituale autentice, asimilarea mesajului tainic şi totodată profund transformator ce este cuprins în anumite aforisme şi cugetări divin inspirate, meditaţia yoghină profundă ce este realizată asupra anumitor aspecte spirituale sau Atribute Dumnezeieşti, precum şi manifestarea unor intenţii clare, ferme şi intense de a trezi în universul lăuntric stări de revelaţie şi de inspiraţie creatoare, divină. Toate aceste modalităţi spirituale practice, precum şi multe altele asemenea lor, conduc în mod indubitabil, în cazul aspiranţilor spirituali sinceri şi perseverenţi, ce manifestă o reală deschidere faţă de ceea ce este sublim şi dumnezeiesc, la o certă rafinare a naturii lor mentale.

În cadrul procesului de rafinare a naturii mentale, aspirantul spiritual depăşeşte gradat feluritele obstacole de natură mentală care i-ar mai putea altera înţelegerea profundă şi reflectarea fidelă, în propriul univers lăuntric, a Adevărului Ultim Divin. Starea inefabilă de rafinare a naturii mentale face posibilă eliminarea gradată a marii majorităţi a aspectelor de natură inerţială (tamas) sau a celor generatoare de agitaţie şi perturbare (rajas), care mai pot fi încă prezente în structura mentală a practicantului yoghin. Prin intermediul înţelegerii profunde care apare în cazul stărilor superioare de rafinare a naturii mentale pot fi îndepărtate cu succes din fiinţă stările inferioare de confuzie mentală, agitaţia fără rost a minţii, tulburările mentale de tot felul, stările emoţionale joase, de genul fricii, invidiei, geloziei, furiei, închistării etc. Rafinarea naturii mentale permite practicantului yoghin să poată constata că în fiinţa sa survin veritabile victorii spirituale împotriva prostiei şi a ignoranţei, care încă se mai pot manifesta, în forme foarte variate.

Odată ce această stare superioară de rafinare a naturii mentale se va stabiliza în fiinţa unui yoghin perseverent, ea îl va ajuta să poată beneficia ulterior, mai mereu, de o capacitate discriminativă mult superioară, ce îi va permite apoi să sesizeze mult mai clar şi mai atent feluritele nuanţe subtile, pline de semnificaţii profunde şi transformatoare, atât ale învăţăturilor spirituale autentice pe care le primeşte de la Ghidul său spiritual, cât şi ale celor care sunt consemnate în scrierile yoghine tradiţionale, pe care el le studiază în mod constant. În această stare superioară de conştiinţă, practicantul yoghin va putea înţelege sensul profund transformator, divin, al feluritelor situaţii concrete de viaţă, la care el participă, şi care i se vor revela atunci ca fiind veritabile mesaje transformatoare, pline de înţelesuri tainice, pe care Dumnezeu i le oferă, cu o dragoste şi cu o bunătate divină infinită.
 
 

Starea de ingeniozitate divin inspirată

Ingeniozitatea reprezintă o apreciabilă aptitudine lăuntrică superioară de a putea înfăptui ceva ce pentru marea majoritate a celorlalţi oameni pare să fie dificil sau chiar imposibil de realizat. Ingeniozitatea implică printre altele existenţa unor înzestrări admirabile cum sunt inventivitatea, măiestria şi iscusinţa. Starea de ingeniozitate implică  o anumită subtilitate aparte în gândire şi o surprinzătoare dibăcie în acţiune. O caracteristică distinctivă a celui care manifestă în fiinţa sa starea de ingeniozitate este aceea că el este, în felul acesta, aproape întotdeauna exemplar, prin intermediul inspiraţiei divine care îl însufleţeşte, de fiecare dată, în stările de ingeniozitate pe care el le manifestă. Un om care este ingenios poate să devină un model ce este demn de urmat pentru ceilalţi oameni. Cel ingenios îi captivează  pe ceilalţi prin unicitatea şi valoarea înzestrărilor sale, care se revarsă din fiinţa sa, analogic vorbind, ca dintr-un torent creator de gânduri şi idei benefice admirabile, ce sunt divin inspirate.

Starea de ingeniozitate divin inspirată face să apară în universul lăuntric al fiinţei umane anumite aptitudini naturale care sunt în mod evident extraordinare, mai ales pentru aceia sau pentru acelea care sunt capabile să-şi dea seama de aceasta. Totalitatea aptitudinilor naturale excepţionale, ieşite din comun, deosebit de valoroase, prolifice, eminamente binefăcătoare şi, unele dintre ele, unice sunt de regulă cunoscute ca alcătuind starea de ingeniozitate. Cuvântul românesc „ingeniozitate“ cuprinde în el ceva din termenul „geniu“, sugerând prin aceasta faptul că ingeniozitatea este o veritabilă sclipire a unei stări de geniu. Starea de ingeniozitate evidenţiază existenţa unei facultăţi interioare exemplare de a concepe şi de a revela felurite idei valoroase, ce sunt cu totul noi, şi care sunt exprimate de către cel ingenios într-un mod spontan, liber şi creativ, prin intermediul imaginaţiei sale prolifice şi creatoare.

La modul general vorbind, ingeniozitatea defineşte calitatea de a fi într-un mod aparte inventiv, iscusit şi cât se poate de capabil într-o anumită direcţie. Întocmai ca şi în cazul stării de geniu, fiinţele umane în care s-a trezit sau în care începe să se trezească starea de ingeniozitate, sunt caracterizate de o curiozitate constantă şi imensă. Ele prezintă un sui generis gust înnăscut pentru realizarea exemplară a ceva anume, care defineşte starea lor de ingeniozitate. În astfel de situaţii cei ingenioşi efectuează ceva anume într-un mod original, unic şi de cele mai multe ori ireproductibil. Tocmai prin acest mod specific al lor de a fi şi de a se manifesta exemplar, fiinţele umane ingenioase exprimă într-un mod tainic puterea creatoare extraordinară, misterioasă şi fascinantă pe care Dumnezeu o manifestă prin fiinţa lor, care este atunci în mod divin inspirată să realizeze ceva nou şi original.

Starea de ingeniozitate divin inspirată influenţează, într un anume fel ce este profund şi definitiv, caracterul propriu şi distinctiv al fiinţei umane în care această stare superioară este trezită din plin, conferindu-i ceea ce adeseori oamenii numesc a fi „un spirit ingenios“. Prin această remarcă spontană, cei mai mulți oameni intuiesc prezenţa unei tainice infuzii nevăzute de energie spirituală, pură şi sublimă, ce îi este oferită în realitate fiinţei umane ingenioase, ca un inestimabil dar, de către Dumnezeu Tatăl, care o susţine şi o inspiră atunci.

La fel cum, în cazul sentimentului profund şi copleşitor de iubire, cei mai mulţi dintre noi am aflat sau am descoperit adevărul esenţial că „atunci când iubirea este infinită, imposibilul devine cu uşurinţă posibil“, cei înţelepţi au adăugat remarca plină de înţelepciune care precizează că „atunci când eşti ingenios, aproape nimic nu este imposibil de înfăptuit, bineînţeles dacă Dumnezeu vrea ca prin intermediul fiinţei tale să se înfăptuiască ceea ce trebuie să fie înfăptuit.“ Starea de ingeniozitate divin inspirată conduce fiinţa umană care beneficiază de această stare superioară admirabilă în ipostaza de releu divin al manifestării Voinţei înfăptuitoare a lui Dumnezeu Tatăl în această lume.
 
 

Conştientizarea profundă, amplă şi intensă a energiei subtile, sublime a Atributului Divin al permanentei Perfecţiuni şi Infailibilităţi dumnezeieşti (Achyuta Shakti)

Atributul Divin al permanentei Perfecţiuni şi Infailibilităţi dumnezeieşti (Achyuta Shakti) ne revelează natura esenţială a creaţiei divine şi sursa originară a Totului. Acest Atribut divin este intim exprimat de către aspectul feminin universal (Mahashakti). Atunci când se manifestă în fiinţă, inspirând-o şi călăuzind-o, Duhul Sfânt (Mahashakti) face ca fiinţa umană să se apropie de perfecţiunea şi infailibilitatea divină. Infailibilitatea divină face posibilă situarea fiinţei umane, care acţionează astfel în numele şi cu ajutorul lui Dumnezeu, în afara oricărei greşeli. Aceasta este cu putinţă prin manifestarea continuă a credinţei ferme şi de nezdruncinat în Dumnezeu, care face cu putinţă ca fiinţa să fie păzită de greşeală, prin asistenţa spirituală divină a Duhului Sfânt (Mahashakti). Infailibilitatea divină este puterea spirituală de a nu greşi în fapte, în credinţă sau în convingeri. Perfecţiunea divină implică totodată capacitatea superioară de  a acţiona în mod desăvârşit, exact aşa cum Dumnezeu acţionează întotdeauna, pentru a realiza ceva anume, care este bun şi divin integrat. Atunci când se manifestă în acţiunile fiinţelor umane, energia sublimă a perfecţiunii divine conferă un caracter infinit săvârşirii. Infailibilitatea divină exclude posibilitatea manifestării greşelii, în timp ce perfecţiunea divină implică absenţa defectului, a dizarmoniei ori a dezechilibrului. Perfecţiunea divină exclude existenţa defectului, la fel cum infailibilitatea divină exclude existenţa greşelii. Perfecţiunea şi infailibilitatea divină ne conduc astfel către înţelegerea realităţii modelelor arhetipale şi a ideilor-forţă esenţiale, divine, ale lui Dumnezeu Tatăl.

Energia subtilă sublimă a permanentei perfecţiuni şi infailibilităţi divine este printre altele calea desăvârşită ce poate conduce fiinţa către revelarea Adevărului Ultim Divin. Între Atributul Divin al permanentei Perfecţiuni şi Infailibilităţi dumnezeieşti şi Adevărul Ultim Divin există o indisolubilă legătură reciprocă. Manifestarea energiei subtile sublime a permanentei perfecţiuni şi infailibilităţi divine face posibilă exprimarea tainică, uimitoare şi transformatoare a Adevărului Ultim Divin. În lumea umană, idealul perfecţiunii şi al infailibilităţii reprezintă stâlpul şi temelia Adevărului.

În hinduism, expresia Achyuta Shakti este un alt nume care îi este dat lui Vishnu şi este totodată un Atribut Dumnezeiesc al Supremului Absolut (Dumnezeu Tatăl), aşa cum apare şi din scrierea vedantică „Vishnu Shasranama“. De asemenea, în celebra lucrare „Bhagavad Gita“ termenul Achyuta este citat de mai mai multe ori, fiind enunţat drept unul din numele si totodată una dintre ipostazele în care se manifestă Marele zeu Krishna. În acest context, cuvântul Achyuta desemnează eroul spiritual care nu îşi pierde niciodată conştiinţa naturii sale esenţiale divine şi nici puterile spirituale care i-au fost oferite de către Dumnezeu încă de la începuturi, aceasta tocmai datorită forţei spirituale tainice pe care i-o conferă ajutorul divin ce este primit chiar de la Supremul Absolut (Dumnezeu Tatăl). În acest context, perfecţiunea şi infailibilitatea (Achyuta) care se manifestă în fiinţa sa desemnează o anume constantă a unei înzestrări divine ce i-a fost dăruită la un anumit moment dat. Perfecţiunea şi infailibilitatea (Achyuta) înseamnă de asemenea şi ceea ce situează fiinţa umană creată în afara transformărilor ciclice prin ea care trece de regulă. Privind din perspectiva celor trei tendinţe fundamentale ale Naturii (guna), în plan uman perfecţiunea şi infailibilitatea sunt rezultatul manifestării plenare a tendinţei fundamentale a echilibrului şi armoniei divine (sattva guna).

Tot în lucrarea „Bhagavad Gita“ se precizează că Atributul Divin al permanentei Perfecţiuni şi Infailibilităţi dumnezeieşti (Achyuta Shakti) poate fi invocat de fiecare dată când fiinţa umană face un efort spiritual major sau atunci când urmează să realizeze cu ajutorul şi susţinerea lui Dumnezeu Tatăl o acţiune importantă, deosebită, în care este necesară manifestarea stării divine de curaj. În această direcţie avem exemplul afirmaţiilor curajosului Arjuna, consemnate în „Bhagavad Gita“, în capitolul 1, sutrele 21 şi 22, în care invocarea Atributului Divin al permanentei Perfecţiuni şi Infailibilităţi dumnezeieşti (Achyuta Shakti) este realizată de către el exact în momentele dificile de încordare lăuntrică, de încercare interioară, de cumpănă, tocmai pentru a amplifica astfel în fiinţa sa forţa spirituală interioară. Apelată în mod ferm şi cu o mare credinţă în astfel de momente de încercare spirituală energia subtilă sublimă a permanentei perfecţiuni şi infailibilităţi divine le permite tuturor celor care urmăresc să treacă cu bine un anume test spiritual major, succesul divin şi depăşirea cu bine a acelui moment dificil. Invocarea clară şi fermă a energiei subtile sublime a acestui Atribut divin conduce întotdeauna la întărirea lăuntrică în bine a celui care acţionează atunci astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu.

Tot în lucrarea „Bhagavad Gita“, în capitolul 11, sutra 42, se precizează că energia subtilă sublimă a permanentei infailibilităţi şi perfecţiuni divine (Achyuta Shakti) este de necuprins de către mintea obişnuită a omului. Acesta este şi motivul pentru care marea majoritatea a oamenilor obişnuiţi consideră că, în lumea umană, perfecţiunea sau absenţa greşelii nu ar putea fi atinse sau că de fapt nu ar exista cu adevărat. Însă pentru fiinţa umană iniţiată, căreia i-au fost revelate de către Dumnezeu toate aceste aspecte tainice, energia subtilă, sublimă, a Atributului Divin al permanentei Perfecţiuni şi Infailibilităţi dumnezeieşti este o realitatea vie, copleşitoare şi enigmatică. Perceperea directă a energiei corespunzătoare acestui Atribut divin implică preexistenţa unei anumite deschideri spirituale şi presupune transcenderea mentalului uman obişnuit, prin depăşirea incidenţelor limitatoare, comune, ale acestuia. Una dintre modalităţile spirituale directe de conştientizare a energiei subtile sublime a permanentei perfecţiuni şi infailibilităţi divine (Achyuta Shakti) este cea oferită de invocarea cu credinţă fermă în universul nostru lăuntric a energiei subtile a iertării dumnezeieşti. Manifestarea iertării face cu putinţă o nebănuită deschidere a orizontului lăuntric al fiinţei umane şi conduce apoi la înţelegerea profundă şi esenţială a ceva ce se află dincolo de limitele minţii individuale şi care este în esenţă bun, divin şi adevărat, dar pe care fiinţa umană respectivă nu l-a putut percepe până atunci, tocmai datorită imperfecţiunii condiţiei sale umane limitate.

Atributul Divin al permanentei Perfecţiuni şi Infailibilităţi dumnezeieşti (Achyuta Shakti) implică totodată descoperirea dimensiunii incomensurabile a Realităţii divine. Perfecţiunea şi infailibilitatea divină sunt expresia măsurii divine supreme cu care Dumnezeu apreciază în mod divin tot ceea ce există, şi care se situează deasupra oricăror aprecieri, măsuri, evaluări sau judecăţi umane limitate. Eroarea, neglijenţa, greşeala, reprezintă doar câteva dintre aspectele comune care condiţionează fiinţa umană şi o fac să se situeze în afara incidenţei profund transformatoare a energiei sublime a acestui Atribut Divin. Conştientizarea energiei subtile sublime a Atributulului Divin al permanentei Perfecţiuni şi Infailibilităţi dumnezeieşti (Achyuta Shakti) ajută fiinţa umană să depăşească momentele de îndoială demoniacă sau perioadele nefaste în care se manifestă cu precădere tendinţele inferioare sau obiceiul nefast de a-i judeca în mod critic pe ceilalţi. Energia subtilă sublimă a Atributulului Divin al permanentei Perfecţiuni şi Infailibilităţi dumnezeieşti (Achyuta Shakti) conduce fiinţa umană entuziastă către starea spirituală superioară în care ea poate rămâne neclintită în natura ei esenţială divină, care este Sinele Divin Nemuritor (Atman).
 
 

Starea tainică de unificare în conştiinţă a celor trei dimensiuni temporale

Întreaga Creaţie este supusă unei neîncetate deveniri sau, cu alte cuvinte, ea este supusă acţiunii neîncetate a energiei subtile a timpului. Timpul relativ al devenirii individuale se reflectă la nivelul unui aşa-zis „simţ interior al succesiunii stărilor de conştiinţă” al fiinţei umane. De fapt, la nivel biologic, manifestarea energiei timpului nu cunoaşte rigiditatea cronologiei astronomice, ea exprimându-se aici ca durată a unor procese ritmate în cicluri vitale. Din acest punct de vedere, orice formă de existenţă este o anume devenire, o formă de istoricitate, înscrisă pe anumite coordonate temporale specifice.

În cazul fiinţei umane, timpul trăit se deosebeşte atât de timpul obiectiv, ce poate fi măsurat fizic, cât şi de timpul psihologic. Fiind în esenţă expresii manifestate ale aceleiaşi energii subtile, dimensiunile subiective ale timpului sunt modulate specific de structurările conştiinţei individuale şi de cele ale Conştiinţei Cosmice. Astfel, informaţiile referitoare la evenimentele din trecut, prezent sau viitor sunt înregistrate şi înmagazinate într-un sui generis suport magnetic al Universului, realitate denumită în yoga „înregistrări akasha-ice” sau „clişee akasha-ice”. Aceste „urme” stocate în energiile timpului pot fi ulterior retrăite la voinţă de yoghinii avansaţi, ca şi de anumite fiinţe umane înzestrate nativ cu o anumită capacitate paranormală de rezonanţă ocultă® cu planul specific al lui akasha tattva . Existenţa şi accesibilitatea unor asemenea informaţii din akasha tattva rezultă implicit chiar şi din anumite teorii recente ale fizicii moderne, cum ar fi teoria „ordinii implicite”, a lui David Böhm, care sugerează că există o anumită ordine fenomenală şi structurală a Universului, care nu are nimic de-a face cu devenirea şi temporalitatea. Oamenii de ştiinţă de la începutul secolului trecut au arătat deja, în repetate rânduri, că percepţia noastră asupra curgerii timpului este de fapt o distorsionare a realităţii. Astfel, genialul savant Albert Einstein spunea: „Distincţia dintre trecut, prezent şi viitor este de fapt o iluzie şi am putea chiar spune că ea este cea mai persistentă iluzie”. La rândul său, eminentul savant Erwin Schrödinger afirma: „Despre bariera dintre ele (trecut, prezent şi viitor) nu putem spune că trebuie distrusă, deoarece această barieră nu există în realitate.” Cu asemenea afirmaţii, conceptul indian şi yoghin de maya primeşte o tot mai clară confirmare ştiinţifică, deşi această viziune zgâlţâie din temelii cauzalitatea fizicii clasice.

Se vorbeşte de asemenea despre „natura cu multiple faţete a energiei timpului” şi despre percepţia uneori neliniară a timpului în conştiinţă. Ceea ce omul modern numeşte, datorită obişnuinţei, timp, se dovedeşte, la o analiză atentă a nu fi de fapt timpul, ci numai o singură linie sau un singur punct în mişcare în planul posibilităţilor care devin actualizări. În timpul real, tot ce şi-a afirmat existenţa rămâne mai departe în existenţă, sub forma unor „amprente” sau structurări specifice, modulând substratul energetic al timpului etern (akasha).

Pentru un clarvăzător sau pentru un yoghin avansat, de exemplu, toate nivelurile timpului există în simultaneitate. Deşi efectele scurgerii timpului sunt perceptibile pentru noi în lumea fizică, simţul nostru interior prin care percepem timpul nu este atât fizic, cât emoţional şi mental. Noi nu percepem timpul cu simţurile noastre fizice, aşa cum percepem alte aspecte ale lumii exterioare. Mintea, şi nu trupul, ne spune că a trecut o oră, de exemplu. Chiar şi în împrejurări aşa-zis „normale”, aprecierea noastră asupra timpului este extrem de variabilă, depinzând foarte mult de implicarea noastră emoţională în ceea ce facem şi de nivelul de focalizare a atenţiei în respectiva activitate.

În cadrul sistemului yoga procesul lăuntric ce desemnează unificarea celor trei dimensiuni temporale subiective implică declanşarea unui fenomen perceptiv sintetic şi integrator. Unificarea percepţiei temporale se bazează pe o caracteristică esenţială a fenomenului percepţiei în ansamblu şi anume integralitatea sa. Integralitatea percepţiei temporale face ca ansamblul informaţiilor senzoriale captate în fiinţă la un anumit moment dat, considerat a fi momentul prezent, să tindă să determine generarea unor reprezentări interioare mult mai ample, corespunzătoare întregului conţinut informaţional conex senzaţiilor captate, atât cel care ţine de trecut, cât şi cel ce ţine de viitor. Putem remarca faptul că există o strânsă legătură între percepţia spaţială şi percepţia temporală. Întotdeauna percepţia unui anumit timp este asociată percepţiei unui anumit spaţiu. Nu putem extrage percepţia timpului în afara percepţiei unui anumit spaţiu în care timpul îşi manifestă curgerea. Analogic vorbind, întocmai aşa cum, în cazul percepţiei vizuale, cu cât un anumit obiect se apropie, cu atât el este perceput ca fiind mai mare, şi în cazul percepţiei temporale intensitatea percepţiei temporale este cu atât mai mare, cu cât aspectul temporal perceput se situează în imediata vecinătate a momentului prezent. Prin urmare, percepţia unificată a timpului are, într-un anume fel, caracteristici similare cu percepţia vizuală clară a obiectelor situate la distanţă. Percepţia unificată a timpului este, analogic vorbind, asemănătoare percepţiei la distanţă sau chiar la mare distanţă, care implică în mod necesar un demers lăuntric de transcendere a energiei spaţiului în actul perceptiv. Privind din punct de vedere yoghin, putem afirma că percepţia temporală unificată presupune în mod necesar şi o prealabilă transcendere în conştiinţă a modului obişnuit de percepere a spaţiului, astfel încât ajungem să percepem existenţa lui „aici” şi „acum” ca fiind întrepătrunsă cu cea a lui „atunci” şi „acolo”. Fără acest tip de depăşire interioară a influenţei spaţialităţii, unificarea perceptivă la nivel temporal nu ar putea să se producă. Prin urmare, starea tainică de unificare a celor trei dimensiuni temporale face ca fiinţa umană să trăiască o inefabilă dilatare şi expansiune a conştiinţei, prin transcenderea condiţionărilor comune imprimate de continuumul spaţio-temporal.

Percepţia temporală unificată are de asemenea şi un caracter structural. Chiar dacă ea se produce ca urmare a fenomenelor declanşate de impactul momentului prezent asupra conştiinţei individuale, percepţia temporală unificată revelează tainicele aspecte structurale care alcătuiesc continuitatea procesului de curgere a timpului. În realitate, timpul nu este doar o simplă succesiune aleatoare de momente prezente, ci prezintă o structură informaţională coerentă şi stabilă. Privind din perspectiva actului subtil al percepţiei temporale, putem afirma că timpul este o energie structurată. Elementele fluenţei structurale pe care timpul o prezintă sunt în realitate toate relaţiile de determinare existente. Aşadar, atunci când percepem ceea ce reprezintă „structura timpului” noi identificăm, prin percepţia temporală unificată care se manifestă atunci, înlănţuirile de determinări care îl alcătuiesc. Structuralitatea timpului este în realitate caracteristica esenţială care ne permite ca, simultan cu percepţia directă a momentului prezent, să cuprindem în conştiinţă atât trecutul, cât şi viitorul lanţului deterministic a cărui componentă am integrat-o atunci în conştiinţă, pornind de la percepţia momentului prezent.

Percepţia unificată a celor trei dimensiuni temporale (trecut, prezent şi viitor) se petrece, analogic vorbind, aşa cum se produce şi percepţia ritmului. În cazul perceperii auditive a unui anume ritm sonor sau muzical, chiar dacă în fiecare moment noi putem auzi doar o singură bătaie efectivă, cu toate acestea, ritmul pe care îl percepem per ansamblu nu constă nicidecum din bătăi izolate, ci din reprezentarea sonoră continuă a întregului sistem de sunete de tip bătăi care sunt generate în succesiune şi care aparţin atât trecutului imediat, cât şi viitorului apropiat. Bătăile care alcătuiesc ritmul se află într-o anumită relaţie reciprocă unele cu altele şi tocmai această relaţie dintre elementele constitutive ale ritmului stă la baza percepţiei auditive integratoare a ritmului. Pornind de la acest exemplu analogic, putem acum să înţelegem că, în realitate, la baza percepţiei unificate a celor trei dimensiuni temporale se află ansamblul complex al relaţiilor de determinare reciprocă care alcătuiesc o anumită secvenţă de evenimente ce este desfăşurată în timp. Nu întâmplător, noi folosim în limbajul curent expresia „înlănţuire de evenimente“ sau alteori formula „succesiune de evenimente“. Ambele expresii evidenţiază existenţa unui anume determinism sau, altfel spus, a unei relaţii de determinare între elementele constitutive ale „succesiunii ordonate de momente prezent”, care reprezintă fundamentul structuralităţii fluxului temporal. Timpul este prin urmare o energie subtilă care prezintă o curgere structurată. Această caracteristică a structuralităţii curgerii temporale este elementul cheie care permite declanşarea în universul fiinţei umane a percepţiei unificate a celor trei dimensiuni temporale subiective.
 
 

Starea spirituală de dinamizare supramentală ce conduce la trezirea clarviziunii

Clarviziunea face parte din categoria vastă a fenomenelor de percepţie extrasenzorială. Percepţiile care survin în cazul clarviziunii nu sunt dependente de sistemele senzoriale fizice cunoscute. În general, fenomenele de precepţie extrasenzorială sunt de obicei subîmpărţite în trei tipuri: 1. telepatie, fenomen perceptiv paranormal ce implică un anume transfer direct şi nemijlocit de gânduri, 2. clarviziune, fenomen perceptiv paranormal ce implică conştientizarea unor obiecte, a unor aspecte sau a unor evenimente care nu se află în sfera de cuprindere a simţurilor fizice şi într-un mod diferit de cel în care funcţionează canalele senzoriale cunoscute şi 3. precogniţie, fenomen perceptiv paranormal ce implică cunoaşterea cu anticipaţie a evenimentelor înainte de apariţia acestora, altfel decât ar putea fi ele aflate prin deducţie. Dintre acestea, clarviziunea reprezintă capacitatea perceptivă paranormală cu ajutorul căreia fiinţa umană poate percepe într-un mod obiectiv anumite aspecte de natură subtil-energetică, ce sunt în mod normal invizibile vederii umane obişnuite şi care, în general, sunt inaccesibile întregului sistem perceptiv senzorial comun al omului obişnuit.

Clarviziunea oferă fiinţei umane posibilitatea de a dobândi cunoştinţe extraordinare despre ceva anume fără a utiliza vreunul dintre cele cinci simţuri fizice. Informaţiile deosebit de valoroase pe care fiinţa umană le poate percepe prin clarviziune pot să apară, de exemplu, sub formă de imagini interioare, sub formă de reprezentări lăuntrice animate, sub formă de culori sau pot să apară ca nişte asocieri semnificative, cu sens, ale acestora. Pentru a putea trezi şi pentru a amplifica în fiinţă capacitatea superioară a clarviziunii este necesar ca fiinţa umană să urmărească să se menţină într-o stare superioară, constantă, de echilibru lăuntric nealterat. În general, ceea ce blochează cea mai mare parte din percepţia noastră potenţial extinsă, ce ar putea să se manifeste prin intermediul clarviziunii, sunt mai ales barierele conceptuale comune ale minţii inferioare şi ale intelectului uman obişnuit. Cei mai mulţi dintre noi ne-am dezvoltat deja o anumită reprezentare asupra lumii şi a realităţii în care trăim, mai ales în funcţie de aspectele care ne sunt furnizate în mod constant de către simţurile fizice. Însă această priză de conştiinţă asupra lumii senzoriale nu favorizează întotdeauna şi perceperea realităţilor invizibile, existente în plan subtil.

Faptul că cei mai mulţi oameni au o percepţie slabă a realităţilor subtil-energetice nu se datorează nicidecum presupunerii absurde cum că acestea n-ar exista. În realitate, ceea ce frânează trezirea clarviziunii este mai ales efectul inhibitor pe care îl are reprezentarea preponderent materialistă din conştiinţa noastră. Realitatea fizică a trupului nostru tinde să fie asociată cu o impresie generală densă, ce exercită un efect restrictiv asupra percepţiei de natură subtilă. Intensitatea cu care mintea noastră conştientă este de regulă pătrunsă şi impregnată de această impresie falsă, care de regulă este deosebit de puternică, are şi ea un efect inhibitor asupra posibilităţilor de trezire a clarviziunii. Conştiinţa noastră comună din starea veghe a devenit, încă din prima parte a vieţii noastre fizice terestre, condiţionată într-un anume fel pentru a vedea numai lumea fizică, materială. Deoarece noi ne trăim mai mereu vieţile  fiind copleşiţi de impresiile senzoriale generate de un astfel de mediu fizic, ni se pare dificil să acceptăm că am putea vedea şi în alt fel decât cel pe care ni-l prezintă vederea fizică. Mulţi dintre noi ştim că pentru un nou-născut durează aproape câţiva ani pentru ca mintea acestuia să fie condiţionată în acest fel limitator. Aceasta explică de ce unii dintre copiii mici sunt adeseori capabili să vadă fiinţe din plan subtil, de exemplu îngerii care se manifestă în lumea subtilă-astrală. Ca adulţi care încă nu ne-am trezit clarviziunea, putem percepe uneori, ocazional, o frântură din această realitate subtil-energetică, de exemplu cu colţul ochilor, dar atunci când ne întoarcem imediat pentru a privi cu ochii fizici, constatăm că acolo nu este nimic de văzut în acest mod.

În practica yoga, clarviziunea poate fi trezită şi amplificată prin intermediul dinamizării superioare a celui de „al treilea ochi” (ajna chakra) şi prin dinamizarea simultană a structurii superioare supramentale (vijnanamaya kosha). Dinamizarea supramentală permite fiinţei umane care îşi trezeşte clarviziunea să dobândească o capacitate superioară de percepţie, ce este situată deasupra realităţii tridimensionale fizice. Atunci când beneficiază de o trezire specifică la nivel supramental, fiinţele umane îşi pot dezvolta în mod adecvat clarviziunea. Accesând prin clarvedere cea de a patra natură dimensională a lumii subtil-energetice, clarviziunea permite fiinţelor umane să vadă, de exemplu, obiectele fizice dintr-o perspectivă mult mai amplă, incluzând, de exemplu, şi ceea ce în realitatea tridimensională noi numim interiorul lor. Acest tip de dinamizare supramentală permite de exemplu citirea unei cărţi închise cu o relativă uşurinţă şi accesarea directă şi simultană a mai multor fragmente ale conţinutului acesteia, precum şi perceperea sintetică a conţinutului lor. De asemenea, atunci când de exemplu un obiect fizic este privit de către un yoghin clarvăzător, care este totodată competent şi antrenat, acesta va putea fi capabil să vadă obiectul ca şi cum ar fi foarte aproape, analogic vorbind, el fiind capabil să mărească imaginea percepută până la nivel microscopic sau chiar să vadă, într-un anume fel tainic, structura atomică a obiectului fizic respectiv. O astfel de fiinţă umană înzestrată cu clarvedere, ca urmare a unei adecvate dinamizări supramentale, va putea să perceapă aspectul eteric al obiectului, inclusiv energia subtilă care îl animă sau care circulă prin el, din orice poziţie relativă posibilă, în acelaşi timp, inclusiv din interior şi din afară, şi de asemenea va putea recunoaşte aşa-numita memorie eterică sau, altfel spus, substratul subtil-energetic akasha-ic al obiectului, care poate oferi o multitudine de informaţii esenţiale despre trecutul şi viitorul acestuia.
Percepţia obiectivă a lumii subtil-energetice, mentale şi cauzale poate apărea în mod natural şi în momentele atingerii unor stări spirituale de iluminare, atunci când structura subtil-energetică a fiinţei este dinamizată în mod excepţional prin intermediul trezirii energiei fundamentale Kundalini Shakti sau în urma realizării în mod sistematic a anumitor procedee şi tehnici de yoga care dinamizează centrii subtili de forţă (chakra) şi care conduc astfel la trezirea controlată a energiei fundamentale Kundalini Shakti. Odată ce a fost trezită, ca urmare a unei adecvate dinamizări supramentale, aptitudinea clarvederii impune apoi, cu necesitate, din partea unui astfel de fiinţe umane clarvăzătoare, o mare atenţie şi vigilenţă spirituală, un foarte riguros discernământ şi mai ales o orientare fermă şi consecventă în direcţia binelui, în toate acţiunile pe care ea le realizează. Un clarvăzător înţelept, care şi-a dinamizat intens în prealabil structura supramentală (vijnanamaya kosha), va urmări să îşi folosească întotdeauna abilităţile excepţionale numai în mod binefăcător. Este, prin urmare, imperios necesar ca o asemenea înzestrare superioară cum este clarvederea să fie utilizată întotdeauna doar cu înţelepciune, bun-simţ şi într-o perfectă stare de integrare divină.
 
 

Starea de expansiune în nemărginire prin iubire

Dorul de infinitate este în mod tainic prezent în fiecare suflet uman. Încă din primele clipe ale acestei vieţi terestre şi apoi în multe dintre momentele vieţii noastre, fiecare simţim dorinţa de a trece dincolo de feluritele limite care marchează existenţa noastră fizică. Finitudinea, mărginirea, delimitarea, definesc şi restricţionează coordonatele particulare ale experienţelor noastre senzoriale trupeşti. Mintea şi simţurile ne indică într-un anume mod măsura fiecărei experienţe de viaţă, însă aproape întotdeauna sufletul nostru ne îndeamnă să aflăm ce este dincolo de toate acestea, dincolo de ceea ce este finit şi măsurabil. Însă atunci când în fiinţa noastră se manifestă în mod plenar şi copleşitor starea de iubire, acest impuls interior inefabil generează o stare de dilatare euforică, de expansiune dincolo de limitele trupeşti ori dincolo de ceea ce este cunoscut.

Ceea ce noi am ajuns să cunoaştem, până la un anumit moment dat despre noi înşine este doar o parte a acestui microunivers. Ceea ce ştim despre noi este finit, ceea ce nu ştim încă, este nemărginit. Atracţia către nemărginire este, pentru aproape orice fiinţă umană, fascinantă şi irezistibilă. Atunci când suntem copleşiţi de o stare pură de iubire, noi intuim prezenţa tainică a lui Dumnezeu dincolo de finitudinea aspectelor lumii manifestate. Starea de iubire a însufleţit oamenii să urmeze chemarea tainică a nemărginirii şi tocmai de aceea fiinţele umane au căutat să descopere modalităţi spirituale de depăşire a condiţionărilor impuse de existenţa fizică limitată, pentru a depăşi astfel finitul şi a accede la infinitate. Calea spirituală către nemărginire porneşte de la înţelegerea rostului mărginirii, iar saltul spiritual în infinit porneşte chiar de la descoperirea tainelor care se ascund în ceea ce este finit. Starea de iubire este cea care face posibilă trecerea de la finit la infinit, întocmai aşa cum ştim din cuvintele pline de înţelepciune care ne spun că atunci când iubirea este infinită, imposibilul devine cu uşurinţă posibil. Trecerea de la finit la infinit reprezintă o transformare esenţială în natura minţii fiinţei umane. Starea de expansiune care survine atunci când fiinţa umană iubeşte profund şi în mod divin reprezintă un salt radical de la efemeritatea senzaţiilor copleşitoare, la atemporalitatea şi nemărginirea conştiinţei lucide şi detaşate, ce este capabilă să fie atentă la orice detaliu şi totodată este aptă să atingă şi să cuprindă orice aspect posibil.

Pentru a putea experimenta în mod liber starea de expansiune în nemărginire prin iubire, este necesar să renunţăm la dorinţa limitatoare de a urmări atingerea unei anume culmi şi, în locul acestei dorinţe, să ne abandonăm cu încredere în starea de iubire. Cum ar putea oare mintea senzorială limitată (manas) să experimenteze o stare de bucurie fără de sfârşit (nemărginită)? Orice concept mental este finit. Odată acceptat de către minte, conceptul de culme devine o graniţă ce limitează experienţa individuală şi expansiunea conştiinţei. Însă, atunci când este trăit plenar şi fără limite, sentimentul copleşitor al iubirii permite fiinţei umane accesul la starea sublimă de expansiune în nemărginire, tocmai prin transcenderea mentalului obişnuit limitator(manas) şi astfel conştiinţa fiinţei începe să se dilate proporţional cu îmbogăţirea şi rafinarea percepţiilor senzoriale superioare şi simultan cu intensificarea trăirilor şi a stărilor sublime care apar.

Pe măsură ce în conştiinţa sa se amplifică tot mai mult rezonanţa ocultă® cu energia divină infinită a iubirii, fiinţa umană poate descoperi extaziată ce este nemărginirea. Procedând în acest mod, starea de expansiune în nemărginire prin iubire devine oricând accesibilă celui pregătit şi care iubeşte profund şi „fără măsură”. Această stare inefabilă de expansiune în nemărginire prin iubire se poate trezi în noi atunci când mintea noastră senzorială (manas) nu mai este preocupată de finitudine, de maximuri, de limite, de finaluri, de sfârşituri, ori alte asemenea măsuri mărginite şi când ea se topeşte în experienţa lui „aici şi acum”, printr-o fascinantă stare de abandon în iubire. Astfel, momentul prezent devine cea mai accesibilă poartă către eternitate şi nemărginire. Evoluţia sincronă, prin creştere gradată, a senzorialităţii controlate, simultan cu expansiunea conştiinţei, pe fondul unei stări plenare de iubire profundă reprezintă o cale directă de acces la starea de expansiune în nemărginire şi totodată la starea de atemporalitate.

Odată ce ne-am deschis inima pentru a trăi plenar o stare de iubire „fără măsură” conştiinţa noastră poate trece de la finit la infinit, iar starea de expansiune în nemărginire prin iubire devine o realitate vie pentru noi. Atunci când ne aflăm în această stare spirituală sublimă noi descoperim extaziaţi că Dumnezeu este prezent pretutindeni. Într-o asemenea stare, conceptul de  „pretutindeni” nu mai poate fi separat în conştiinţa noastră de omniprezenţa tainică şi plină de iubire a lui Dumnezeu. Starea de expansiune în nemărginire prin iubire ne dezvăluie astfel infinitatea divină şi ne oferă accesul la îmbrăţişarea cosmică şi extaziantă a lui Dumnezeu Tatăl.
 
 

Revelarea prezenţei tainic însufleţitoare a energiei fundamentale a vieţii în intimitatea materiei

Viziunea comună asupra a ceea ce marea majoritate a oamenilor numesc obiecte sau materie neînsuflețită este aceea că aici nu ar exista conștiință, că materia are o structurare foarte densă, opacă şi inertă. Foarte mult timp a existat la nivelul mentalității umane globale această idee, iar legile fizicii cunoscute până atunci se conformau acestei viziuni. Un impresionant salt s-a produs odată cu descoperirile realizate de Einstein. Cu această ocazie s-a constatat că ceea ce părea înainte să fie foarte clar, simplu și stabil nu este deloc așa. Printre altele, s-a constatat că experimentatorul influențează aproape întotdeauna experimentul și aceasta modifică date fundamentale de natură experimentală. Mergând și mai profund, s-a constatat că este o idee perfect fundamentată aceea că, deşi materia se prezintă simțurilor noastre sub o formă foarte stabilă și fixă, în realitate, atât din punct de vedere fizic, cât și din punct de vedere subtil-energetic, aceasta este o iluzie, pentru că acolo există în realitate un proces dinamic, generator de forme, dincolo de care se află o altă realitate, extraodinar de vibrantă, mișcătoare, fluctuantă, care printr-o mișcare extrem de rapidă creează senzația de solid, stabil sau ferm. Particulele subatomice din ce în ce mai mici care au fost descoperite pot să fie identificate prin mai ales prin anumite efecte ale lor. Există astfel un nivel al suprafeței realităţii materiale, unde totul este pentru noi în conformitate cu ceea ce percepem cu simțurile fizice, dar avansând în profunzimea materiei, constatăm că ajungem într-un domeniu care este viu și în esenţă profund spiritual. În intimitatea materiei găsim în realitate energie vibrantă. Același aspect este valabil și pentru trupurile noastre. Trupurile noastre pot fi pipăite de noi, pot fi văzute, dar pe măsură ce pătrundem din ce în ce mai profund, la nivel de țesut, la nivel de celulă, apoi la nivelul particulelor ce alcătuiesc celulele și așa mai departe ajungem la același aspect. Această realitate pe care noi o percepem ca fiind foarte fixă, solidă și stabilă este analogic vorbind ca o coajă între două infinități, care sunt dinamice şi pline de energie. Astfel că noi ne aflăm cumva, din punctul de vedere al percepției noastre, ca și cum am fi pe coaja unui glob sau a unui ou. Înăuntrul și în afara lui este o realitate vibrantă, vie, însuflețită și înzestrată cu conștiință.

Energia fundamentală a vieții există așadar chiar în sânul materiei. În sânul sau în profunzimea acestei materii există în realitate energie și conștiință. Aceasta face posibil ca, de exemplu, conștiința experimentatorului să influențeze experimentul. Există desigur comportamente uluitoare la nivelul microparticulelor din sânul materiei, care sunt receptive la câmpurile și undele de conștiință și la gânduri. Energia fundamentală a vieții face ca ele totuși să nu fie atât de ușor influențate de către un gând banal al oricărei ființe umane. Energia fundamentală a vieții asigură fundamentul existenţei unei anumite ordini naturale prestabilite, absolut necesare, care face ca aceste entități constitutive ale ei să se subordoneze și să respecte anumite legi divine. Faptul că ele pot fi influențate și de ființele umane care sunt înzestrate în mod excepțional cu anumite puteri pe care noi le ne numim paranormale sau mai degrabă că există ființe umane cărora le este permis să intervină în această ordine din sânul profund al materiei, ne demonstrează în plus fenomenele pe care noi le numim paranormale, excepționale. Chiar fenomenele pe care le pot genera yoghinii, cum ar fi cele de materializare și dematerializare ne indică în mod cert că există un contact foarte intim și profund între conștiința noastră și aceste invizibile creaturi care alcătuiesc suprafața pe care o numim materie, contact care este asigurat de energia fundamentală a vieţii. Faptul că noi putem să contactăm acest nivel profund și că Dumnezeu ne permite, în anumite condiții, aceasta poate fi de un mare ajutor pentru noi. A vindeca o boală contactând în felul acesta, cu ajutorul conștiinței, nivelul profund şi intim al materiei, desigur că este binefăcător și salutar pentru noi. Din cauza aceasta trebuie să ținem cont de faptul că, deși această perspectivă fascinantă ni se oferă totuși în mod divin, ea ne va fi accesibilă în măsura în care şi noi ne dezvoltăm din punct de vedere al conștiinței și bineînţeles dacă merităm aceasta. Pe măsură ce noi creștem spiritual, putem să ne orientăm și în această direcție, pentru a putea în felul acesta să accesăm energii tainice care există în sânul materiei. Una dintre ele este energia tainică a vieţii, ce există în sânul materiei și o modelează. Noi o putem numi viața din sânul materiei. Atunci când noi ne orientăm conștiința pentru a accesa această energie este bine să-i cerem cu umilință lui Dumnezeu aceasta, să fim profund conștienți că o cerem dintr-o necesitate pe care o avem și să o folosim atunci când avem nevoie, pentru a face ceva benefic, mai întâi de toate pentru noi înşine și apoi, mai târziu, în măsura în care noi ne dezvoltăm spiritual și ne este permis aceasta, și pentru alte ființe umane. În felul acesta, în afară de puterea extraordinară pe care o putem găsi ascunsă în sânul materiei, descoperim de fapt că totul este conștiință, că totul este în eternitate Dumnezeu.
 
 

Starea de empatie spirituală

Atunci când se manifestă plenar, starea de empatie spirituală declanşează în fiinţa umană o serie de fenomene de rezonanţă ocultă® inefabile care permit manifestarea unei comunicări superioare, psihice, afective şi spirituale cu o anumită fiinţă umană sau cu mai multe fiinţe umane simultan, ori chiar cu una sau mai multe entităţi subtile superioare, spirituale, invizibile (fiinţe celeste, îngeri, fiinţe de lumină, entităţi subtile ale naturii etc.). Starea profundă de empatie se află întotdeauna la baza proceselor specifice de identificare, care se realizează în fazele superioare ale practicii yoga, şi, în plus, ea facilitează înţelegerea intimă, de natură psihică, a celorlalţi oameni sau a fiinţelor umane cu care urmărim să avem relaţii de comunicare sublime, superioare, ideale.

În general vorbind, se ştie de mult că o mamă cunoaşte în mod intuitiv nevoile şi emoţiile copilului său, cu care ea este şi se menţine spontan în stare de comunicare empatică. Această aparent misterioasă capacitate (care este prezentă în stare latentă în orice fiinţă umană) este în mod verosimil legată de faptul că, iniţial, copilul în cauză este una cu fiinţa şi cu trupul mamei sale. Empatia, ca stare spontană, explică de asemenea modul în care copiii, chiar foarte mici, sunt fulgerător la curent cu grijile, neliniştile şi bucuriile părinţilor lor.

Termenul de „empatie “ a fost utilizat prima dată de către Kahe Sipps, în anul 1898. El se referea la existenţa unei modalităţi de cunoaştere şi înţelegere, care în realitate se produce prin oglindire şi rezonanţă ocultă®, în propria noastră fiinţă, a altora. Empatia este deci o modalitate intuitivă de cunoaştere a celorlalţi, deoarece ea asigură o formă de comunicare afectivă şi de transpunere imediată, sentimentală, făcând posibilă o identificare cu alte persoane, cu trăirile lor şi totodată cu intensitatea sau tensiunea cu care ele trăiesc o anumită situaţie.

Empatia profundă şi plenară poate fi cel mai uşor remarcată în practica yoga în cazul relaţiilor amoroase armonioase, în care cei doi iubiţi reuşesc amândoi să realizeze continenţa sexuală® perfectă. Într-o accepţie mai largă, empatia, dezvoltată datorită trezirii şi activării echilibrate în fiinţa umană a centrului subtil de forţă anahata chakra, permite apariţia acelei capacităţi directe de a înţelege în mod inefabil trăirile altor fiinţe umane, făcând chiar cu putinţă anticiparea şi prevederea comportamentului acestora în anumite situaţii date. Toate aceste aspecte, precum şi multe alte fenomene complexe sunt cu uşurinţă posibile pe baza acestei capacităţi speciale, care este empatia. În general, putem observa că empatia se manifestă ca o formă specială de intuiţie, mai precis ea este o formă de intuiţie simpatetică sau o formă de identificare psihoafectivă şi spirituală totodată, care face posibilă în fiinţa noastră o stare de transpunere prin rezonanţă ocultă® la condiţiile rezonatorii trăite ori resimţite de către altcineva.

Fenomenele empatice survin adeseori în practica sistematică yoga şi ele sunt rezultatul unei forme superioare de cunoaştere, ce se manifestă ca o inefabilă reflectare în universul nostru lăuntric, a stărilor şi trăirilor anumitor fiinţe (în special a fiinţelor umane). Empatia face fulgerător cu putinţă proiectarea stărilor interioare specifice ale unei fiinţe umane în universul lăuntric al celui care empatizează, astfel că acesta ajunge în acel moment să trăiască, clar, lăuntric, în sine, viaţa fiinţei umane în cauză. Empatia ne permite să ne amplificăm tendinţele de a fuziona sau, cu alte cuvinte, de a intra în euforică consonanţă afectivă şi spirituală cu universul lăuntric, cu aspectele specifice ce caracterizează microcosmosul individual al altei fiinţe umane, care ne atrage în mod tainic din punct de vedere afectiv.

Empatia joacă un rol esenţial în apariţia şi amplificarea trăirilor afective, amoroase, între două fiinţe umane de sex opus, care sunt sau devin compatibile una pentru cealaltă, tocmai datorită potrivirilor ca frecvenţă dominantă de vibraţie, a energiilor subtile prezente în aura lor. Empatia se deosebeşte clar de simpatie, care este o stare emoţională conştientă, constând în „a simţi cu“ sau faţă de o altă fiinţă umană, pe când empatia înseamnă „a simţi intim în“ sau, cu alte cuvinte, a tinde spontan spre a trăi intens lăuntric viaţa afectivă a unei alte fiinţe umane. Restrânsă doar la relaţiile interumane şi la perceperea şi crearea diferitelor opere de artă, empatia se dovedeşte a fi un proces complex (care este simultan perceptiv, intelectual şi afectiv), ce se poate dezvolta la mai multe niveluri ale fiinţei umane, pornind din straturile inconştientului până la nivelul conştientului. Deşi importanţa sa este adeseori ignorată, empatia este evident implicată în adoptarea rolului social şi relaţional al unei fiinţe umane, în cunoaşterea psihică empirică, în orice act de comunicare interumană, ea reprezentând aici ceea ce putem numi senzitivitatea interpersonală.

Yoghinii consideră fenomenul general al empatiei ca pe o interrelaţie strânsă şi ca pe o rezonanţă ocultă® inefabilă, între nivelul cognitiv, afectiv şi cel organic. Pe un nivel şi mai profund, empatia spirituală reprezintă o stare de comunicare inefabilă, ce survine printr-o rezonanţă ocultă® intensă şi complexă, ce este preponderent afectivă şi spirituală şi care se stabileşte de la fiinţa umană care empatizează către fiinţa cu care ea empatizează. Abilitatea empatică în general, ce se trezeşte în strânsă legătură cu gradul de activare armonioasă a centrului subtil de forţă anahata chakra, ne permite să identificăm şi chiar să prezicem dispoziţiile lăuntrice şi trăirile preponderent psihice şi spirituale ale unei alte persoane, şi tocmai de aceea ea este un factor ce are un rol important în procesele discriminative. Abilitatea empatică constituie cea mai importantă componentă a talentului artistic, îndeosebi a celui actoricesc. Aici, în procesul empatic de transpunere scenică, o mare pondere o are imaginaţia dirijată. În procesul inefabil empatic intră, printre altele, perceperea diferită a gesturilor şi a expresiilor altuia, de la care se porneşte în intuirea stărilor lui subiective, prin ceea ce numim imaginaţie substitutivă şi care constituie baza pentru declanşarea aproximativă a aceloraşi trăiri şi de asemenea proiectarea acestora asupra celeilalte fiinţe umane, în vederea înţelegerii acesteia prin rezonanţă ocultă®.

În practica yoga, starea de empatie spirituală reprezintă o capacitate superioară ce-i permite aspirantului să intre în stare de comuniune spirituală profundă cu anumite aspecte divine, cu fiinţe subtile spirituale (zei, îngeri, fiinţe subtile celeste, mari înţelepţi şi realizaţi spirituali, mari yoghini, spirite benefice ale naturii etc.) pornind de la o amplă stare de deschidere afectivă faţă de acea fiinţă, stare care declanşează procese inefabile de rezonanţă ocultă®, ce amorsează şi susţin apoi comunicarea subtil empatică, preponderent spirituală, ce survine atunci. Starea de empatie spirituală face să apară o înţelegere profundă, de natură afectivă şi spirituală, ce este adeseori percepută ca fiind uimitoare, a unor aspecte tainice care ţin de câmpul subtil sau sfera specifică de forţă a fiinţei cu care empatizăm. Aprofundarea stării de empatie spirituală conduce la stabilirea unei relaţii şi a unei comunicări afective şi spirituale intense şi de durată cu fiinţa cu care empatizăm. În aspectul său cel mai profund, starea de empatie spirituală ne permite să trăim într-un mod personal şi intim comuniunea spirituală profundă cu Dumnezeu.
 
 

Starea magică de sacralitate

Caută cât mai des să revelezi – printr-o profundă transfigurare – sacrul în profan, în obişnuit şi revelează remarcabilul plin de taine în ceea ce apare ca fiind banalitate.
Iubirea ne revelează într-un mod tainic sacrul care se află ascuns în profan şi tot ea ne dezvăluie unele dintre legile divine, misterioase, ale lui Dumnezeu Tatăl.
Creaţia este fascinantă. Ea este sacră şi, în acelaşi timp, ea este plină de mister.
Ea trebuie să fie înţeleasă ca un întreg. În ea, nimic nu se pierde şi nimic nu moare.

(profesor yoga Gregorian Bivolaru)

Pentru fiinţa umană care este plină de aspiraţie şi dragoste pentru Dumnezeu, întreaga existenţă este percepută ca fiind o inefabilă şi profundă suită de experienţe spirituale. Comuniunea spirituală profundă cu Dumnezeu Tatăl şi starea de rezonanţă ocultă® cu Atributele Dumnezeieşti conferă existenţei fiinţei umane un caracter profund religios, conferindu-i astfel puritate, perfecţiune şi sfinţenie. Pentru ca fiinţa umană să poată trece de la viziunea obişnuită, profană, care este specifică majorităţii oamenilor, la viziunea spirituală profundă şi cuprinzătoare a unei fiinţe spirituale, ce este caracterizată de puritate şi sfinţenie, în universul ei lăuntric (în Microcosmosul ei individual) este necesar să se producă anumite transformări esenţiale, care să permită saltul de la ceea ce este profan şi banal, la ceea ce este sacru şi misterios.

Prin însăşi natura ei, sacralitatea face ca fiinţa umană care este trezită din punct de vedere spiritual să descopere şi să recunoască prezenţa cea tainică a lui Dumnezeu, în feluritele aspecte ale Creaţiei şi ale vieţii în general. Sentimentul înălţător pe care îl conferă descoperirea dimensiuni sacre a existenţei este însoţit întotdeauna de o dilatare amplă a câmpului conştiinţei individuale, ce are loc în primul rând prin intermediul procesului cel tainic al transfigurării. Datorită transfigurării, fiinţa umană intră rapid în stare de rezonanţă ocultă® cu anumite energii subtile sublime, divine şi are acces instantaneu la o dimensiune superioară a înţelegerii şi experienţei, care o poate conduce apoi rapid la felurite stări spirituale superioare, minunate, generatoare de fericire şi extaz divin (samadhi). Iubirea frenetică, adoraţia, veneraţia, transfigurarea, cosmizarea sunt doar câteva dintre modalităţile spirituale care pot declanşa declicul magic al pătrunderii în dimensiunea sacră a existenţei. Toate acestea alcătuiesc aşa-numita percepţie sacră ce generează manifestarea unei aşa-zise gândiri mitice, al cărei fundament este principiul cauzalităţii unice şi universale, al analogiei şi al corespondenţelor oculte ori, altfel spus, urzeala tainică ce leagă între ele toate fiinţele şi toate nivelurile existenţei şi a cărei sursă primordială este Fiinţa infinită a lui Dumnezeu. Trezirea percepţiei spirituale superioare este totodată şi cheia tainică ce permite trezirea stării magice de sacralitate.

Spre deosebire de gândirea ştiinţifică, ce este specifică determinismului pragmatic, gândirea magico-mitică ne revelează, mai ales prin intermediul înţelegerii transfiguratoare pe care o conferă aplicarea Legii Divine a Analogiei, asemănarea semnificativă ce există între ceea ce este esenţial şi manifestările sub diferite forme aparente ale esenţialului. Trecerea de la gândirea ştiinţifico-obiectuală la gândirea magico-mitică produce întotdeauna o profundă transformare în conştiinţă. Această transformare este percepută în interiorul Microcosmosului individual al fiinţei ca fiind un act magic, adesea uluitor, generator al unor stări de uimire şi de minunare. În cazul percepţiei spirituale caracterizate de sacralitate contrastul aparent dureros al dualităţilor se topeşte şi apoi dispare ca prin farmec şi, odată cu pătrunderea în starea magică de sacralitate, fiinţa trăieşte un minunat sentiment de unitate, în care se contopesc, într-o trăire plină de înţelesuri profunde, esenţa şi aparenţa, şi totodată forma şi substanţa.

În starea superioară, magică, de sacralitate niciunul dintre obiectele percepute nu mai apare ca fiind separat ori distinct în raport cu numele său, iar simbolurile devin identifice cu obiectele pe care le simbolizează. Fiecare obiect particular este atunci perceput ca o expresie vie a simbolului căruia îi corespunde. Aparenta discrepanţă între ceea ce este particular şi ceea ce este general dispare, pentru că starea magică de sacralitate face posibilă revelarea modului tainic în care Dumnezeu face să existe totul, pornind de la ceea ce este esenţial până în cele mai mici detalii existente. În această stare superioară cuvintele, numele şi simbolurile capătă o putere spirituală magică, tocmai pentru că ele sunt atunci identificate cu esenţa realităţii lor.

Starea magică de sacralitate face ca fiinţa umană să poată trece de la profan la sacru şi totodată ne revelează existenţa a ceea ce este supranatural, miraculos, extraordinar, minunat şi uimitor. Ea este numită în tradiţia spirituală orientală adbhuta, tocmai pentru că în această stare este posibilă trecerea dincolo de incidenţa realităţii elementelor fundamentale ale existenţei senzoriale (bhuta). Celui care trăieşte plenar starea magică de sacralitate, porţile Cerului i se deschid şi îi devin cu uşurinţă accesibile, chiar şi atunci când fiinţa îşi trăieşte existenţa în condiţiile specifice vieţii de pe pământ.

În cazul stării magice de sacralitate, constrângerile şi limitările specifice existenţei umane obişnuite dispar ca prin farmec şi, datorită viziunii transfiguratoare profunde asupra realităţii, ce se manifestă în mod constant, fiinţa umană descoperă multiplele semnificaţii divine al existenţei sale individuale şi totodată ale existenţei umane în general. Înţelegerea profund spirituală ce apare atunci când fiinţa umană trăieşte plenar starea magică de sacralitate face să apară un sentiment profund religios şi totodată să se trezească o copleşitoare stare de iubire şi de recunoştinţă faţă de Dumnezeu.

Pentru un aspirant spiritual care este totodată un iniţiat ce a deprins deja exerciţiul spiritual al consacrării fructelor acţiunilor sale către Dumnezeu Tatăl sau către unul din aspectele Sale divine, actul spiritual al consacrării reprezintă una dintre modalităţile cele mai accesibile pentru a pătrunde instantaneu în dimensiunea spirituală specifică stării magice de sacralitate. Aşa cum însăşi alcătuirea cuvântului „consacrare” ne revelează („con-sacrare”), acţiunea de a-I consacra lui Dumnezeu roadele unei acţiuni este totodată modalitatea spirituală prin care facem ca acea acţiune să devină sacră şi să aibă apoi, pe întreaga durată a desfăşurării sale, un caracter sacru. Oferirea totală şi necondiţionată a roadelor unei acţiuni lui Dumnezeu Tatăl, ce este apoi urmată de acceptarea de către Dumnezeu a acestei ofrande spirituale, prin intermediul răspunsului afirmativ pe care fiinţa umană îl primeşte la consacrarea făcută, face ca instantaneu respectiva acţiune să fie sfinţită de către Dumnezeu şi să se desfăşoare apoi într-o dimensiune sacră a existenţei. A consacra lui Dumnezeu Tatăl înseamnă totodată a consfinţi, a conferi un caracter durabil şi solid, tocmai pentru că o acţiune ce este consacrată în mod integral şi necondiţionat lui Dumnezeu şi pe care Dumnezeu o acceptă în urma consacrării, este de fapt o acţiune divină, ce Îi aparţine în totalitate lui Dumnezeu şi care are, prin urmare, un caracter sacru şi etern. Tocmai de aceea, sau cu alte cuvinte pornind de la înţelegerea profundă a importanţei spirituale a actului sacru al consacrării către Dumnezeu, un veritabil aspirant spiritual ar trebui să îşi amintească în permanenţă următoarele cuvinte pline de înţelepciune:

„Umple-ţi zilnic inima cu dorul cel arzător de Dumnezeu. Năzuieşte din tot sufletul să-L serveşti pe Dumnezeu, aşa cum se cuvine, în mod total şi necondiţionat. Să ştii că, în practică, având în vedere grandoarea nesfârşită a lui Dumnezeu, niciun serviciu uman nu este vreodată capabil să o egaleze. Ştiind aceasta, fă tot ceea ce poţi, cât mai bine, consacrând cu sfinţenie toate fructele acţiunilor tale importante lui Dumnezeu. Dacă aspiri să atingi chiar în această viaţă starea de eliberare spirituală, transformă neîntârziat viaţa ta într-un sui generis rug sacru şi arde în el toate dorinţele tale individuale egoiste, până când nu mai rămâne din ele decât cenuşa. Nu uita ca întotdeauna să oferi în totalitate fructele tuturor acţiunilor tale lui Dumnezeu, prin actul cel sacru al consacrării”.
 
 

Starea armonioasă, superioară de autocontrol

În concepţia yoghină, starea superioară de autocontrol este aspectul esenţial al practicii sistematice a lui brahmacharya. Cuvântul sanscrit „brahmacharya” înseamnă continenţă, înfrânare, autocontrol deplin conştient exercitat asupra feluritelor funcţii ale fiinţei, în special asupra funcţiei sexuale, transmutare şi sublimare a potenţialului sexual, atât de către bărbat, cât şi de către femeie, reţinere într o anumită direcţie, focalizare spirituală, toate acestea putându-se realiza atât prin practici ascetice, cât şi prin exercitarea pe deplin controlată a activităţii sexuale.

În sens larg, autocontrolul este un ansamblu de operaţiuni interne specifice, de mecanisme  de ordin psihic şi mental şi o însumare a unor capacităţi lăuntrice individuale, care toate acţionează convergent în sensul manifestării unui proces constant, de continuă urmărire şi de atentă verificare a tendinţelor comportamentale proprii, îndeosebi a reacţiilor cu potenţial impulsiv şi a tendinţelor latente existente la nivel subconştient, ce este urmat în permanenţă de acţiunea transformatoare, promptă şi eficientă de corectare imediată a acestora, care este realizată prin procese interioare de ponderare, fie de intensificare, fie de frânare, a manifestării lor, cu scopul de a le menţine într-o condiţie de echilibru şi armonie, în conformitate cu anumite criterii valorice. Evenimentele cu care ne confruntăm în viaţa de zi cu zi pot fi favorabile sau defavorabile. Starea de autocontrol impune o adaptare a modului nostru de acţiune la specificul fiecărei condiţii în parte. Tocmai de aceea, nu trebuie să acţionăm niciodată în mod mecanic, automatic sau în mod impulsiv. Atunci când abordăm o situaţie nouă de viaţă este imperios necesar să facem, înainte de toate, o evaluare înţeleaptă a situaţiei respective, să estimăm cu luciditate şi detaşare avantajele şi dezavantajele, facilităţile şi constrângerile care există în cazul acelei situaţii date. În acest proces lăuntric de evaluare nu trebuie în niciun caz să facem nici supraevaluări, şi nici subevaluări. Evaluarea corectă este premisa esenţială de la care poate fi declanşată starea superioară de autocontrol. De cele mai multe ori, miezul problematic al unei situaţii date se află chiar în evaluarea eronată a premiselor sale. În absenţa unei evaluări juste, starea de autocontrol nu mai poate fi exercitată în mod adecvat şi atunci noi constatăm că situaţia „ne scapă de sub control”. Acesta este un element-cheie esenţial pentru a putea trezi şi amplifica în fiinţă starea de încredere în sine şi succesul în ceea ce întreprindem binefăcător în viaţă.

Starea armonioasă, superioară de autocontrol implică totodată o temeinică auto-obiectivare, o profundă auto-cunoaştere a propriei naturi şi a propriei fiinţe şi o constantă preocupare către auto-transformare benefică, ce este realizată prin amplificarea şi rafinarea calităţilor divine şi prin neutralizarea şi eliminarea defectelor. În practica avansată a sistemului yoga, starea armonioasă, superioară de autocontrol constă în conlucrarea armonioasă între comanda justă şi fermă, manifestată de la nivel supramental şi controlul mental atent, realizat în mod perfect. În sfera mentalului, starea armonioasă, superioară de autocontrol constă în activarea unei suite de operaţii preponderent mentale, ce sunt complementare comenzii mentale, şi care constau în supravegherea atentă a propriilor reacţii şi tendinţe comportamentale, dublată de capacitatea de a realiza corectarea promptă a acestora prin intermediul intensificării ori accelerării sau, dimpotrivă, a frânării ori a suspendării feluritelor reacţii, în conformitate cu necesitatea manifestării constante a unor trăiri şi stări benefice, superioare, adaptate în mod armonios feluritelor situaţii de viaţă. În sfera supramentalului, starea armonioasă, superioară de autocontrol implică activarea preponderentă a unui sistem spiritual autentic de valori şi manifestarea atentă şi fermă a acestuia, prin intermediul întregului ansamblu instrumental pe care îl reprezintă organul mental intern (antahkarana).

În practica yoga, starea armonioasă superioară de autocontrol reprezintă o expresie fundamentală a stăpânirii de sine, ce este realizată la modul general în fiinţă prin dinamizarea superioară, complexă, simultană şi preponderentă a centrului secret de forţă ajna chakra şi secundar a centrului secret de forţă manipura chakra, iar în particular implică activarea armonioasă a aspectului solar al fiecărui centru subtil secret de forţă (chakra). Pentru un practicant yoghin, starea armonioasă, superioară de autocontrol implică o intensă dinamizare specifică, ce survine simultan, atât la nivel mental, cât şi la nivel supramental, dublată de o amplă şi flexibilă disponibilitate transformatoare benefică, ce poate fi exercitată în mod egal şi simultan asupra gândirii, vorbirii şi acţiunii. Starea armonioasă, superioară de autocontrol implică o constantă preocupare pentru transformarea binefăcătoare a gândirii curente, a vorbirii şi a acţiunilor de zi cu zi, cu scopul ca, fiecare dintre acestea, să reflecte în mod fidel, fără nicio impuritate, lumina spirituală pe care Dumnezeu o manifestă prin fiinţa unui asemenea aspirant spiritual. Starea armonioasă, superioară de autocontrol este o condiţie esenţială care, atunci când este îndeplinită, permite fiinţei umane să fie un releu divin perfect, prin care se manifestă atât Voinţa divină, cât şi Cunoaşterea divină, ce provin de la Dumnezeu Tatăl.
 
 

Stare de comuniune meditativă, telepatică cu reprezentaţii la vârf ai extratereştrilor ce sunt integraţi
în Înaltul Consiliu Suprem al Fraternităţii Cosmice

Subiectul extratereştrilor a fost şi rămâne unul sensibil atât în media, cât şi în cercurile puterii. Cu toate acestea, în ultimii ani, existenţa extratereştrilor a început să fie luată tot mai mult în serios atât de oamenii de ştiinţă, cât şi de clerul de la Vatican. Cardinalii se întreabă ce se va petrece dacă într-adevăr se vor descoperi extratereştri, iar papalitatea a dat chiar un comunicat în care precizează că „este posibil ca Dumnezeu să fi creat fiinţe extraterestre”. Într-adevăr, a crede că suntem singura civilizaţie din universul fizic, care pentru ştiinţă apare aproape infinit, înseamnă nu doar o dovadă de imens orgoliu, dar şi de o crasă ignoranţă. Calculul matematic al probabilităţilor este edificator în sensul existenţei extratereştrilor, iar formula lui Drake din astrofizică nu lasă urme de îndoială.

Sursele de cercetare şi autentificare a fenomenului OZN sunt numeroase, dar cele mai multe sunt tăinuite. Printre cele vizibile, merită să menţionăm chiar Observatorul Vaticanului, care după mai multe mutări succesive activează în prezent în Tucson, Arizona, în Statele Unite ale Americii. Este unul dintre cele mai performante din lume şi este deservit de preoţii iezuiţi, fiind în acelaşi timp conectat cu Centrul Astronomic de la castelul Gandolfo (reşedinţa de vară a papilor) prin intermediul Internetului. El poate cerceta galaxii aflate la 5 miliarde de ani lumină distanţă de planeta noastră. Dacă vom menţiona că pentru construcţia lui au fost necesare 3,5 miliarde de dolari, care au fost donate de un grup de mari oameni de afaceri americani, şi dacă vom lua în consideraţie faptul că acest observator se află sub jurisdicţia iezuiţilor, vom înţelege imediat conexiunea francmasonică şi interesul imens pe care masonii îl acordă extratereştrilor.

La suprafaţă, însă, lucrurile stau cu totul altfel, politica generală fiind aceea de dezarmare a subiectului şi de minţire a populaţiei. Un exemplu clar în această direcţie este recenta declaraţie a NASA, ca răspuns la stupefiantele relatări despre extratereştri făcute de faimosul astronaut american Edgar Mitchell, component al echipajului de pe Apollo 14. În sinteză, el afirmă că extratereştrii i-au contactat pe oameni de mai multe ori, însă guvernele principalelor puteri ale lumii au ascuns adevărul timp de peste 60 de ani.

Edgar Mitchell susţine că a ştiut de vizita unor OZN-uri pe Pământ, datorită informaţiilor la care a avut acces în anii în care a lucrat pentru NASA, însă de fiecare dată ele au fost ascunse publicului larg. O comparaţie la nivel tehnologic între lumea noastră şi cea a extratereştrilor este cu siguranţă în defavoarea noastră, susţine astronautul american. Potrivit acestuia, tehnologia oamenilor „nu este nici pe departe atât de sofisticată ca a lor”, iar „dacă ei ar fi fost cu adevărat ostili, noi am fi dispărut de mult timp”. Iată continuarea declaraţiei lui Edgar Mitchell asupra acestui subiect: „Am fost suficient de privilegiat să aflu că am fost vizitaţi pe această planetă şi că fenomenul OZN-urilor este real. Subiectul a fost foarte bine acoperit de toate guvernele, timp de 60 de ani, dar încet-încet, aceste informaţii au ieşit la iveală, iar câţiva dintre noi am fost privilegiaţi să fim înştiinţaţi cu privire la aceste lucruri.”

Oficialii NASA au negat însă imediat comentariile astronautului. Într-un comunicat oficial, purtătorul de cuvânt al Agenţiei Spaţiale Americane a declarat că: „NASA nu urmăreşte OZN-uri. NASA nu este implicată într-o activitate de acoperire a existenţei extratereştrilor pe această planetă sau oriunde în Univers”. Într-adevăr, NASA nu urmăreşte OZN-uri – acest tip de acţiuni fac parte din acţiunile militare strict secrete – dar, aşa cum au precizat mai mulţi autori consacraţi care au citat surse oficiale militare sub anonimat, NASA reprezintă chiar acoperirea necesară pentru conlucrarea guvernului american cu extratereştrii, precum şi pentru diferitele contacte care se realizează cu OZN-urile ori cu extratereştrii.

Dacă citim cu atenţie lucrările de specialitate în acest domeniu, putem remarca similaritatea istoriilor ruseşti şi americane privind OZN-urile prăbuşite şi extratereştrii capturaţi, ceea ce ridică probleme unor grupuri de interese aflate la putere, la cel mai înalt nivel, în America şi în alte ţări. Apare evident faptul că ele lucrează laolaltă pentru a dezinforma publicul larg în această privinţă. Nu trebuie neglijată nici ipoteza că, în loc să recunoască faptul că nu ştiu ce se întâmplă, anumite cercuri încearcă să profite de psihoza ipoteticei invazii extraterestre, spre realizarea unor obiective proprii. Prin urmare, omenirea este confruntată de zeci de ani cu o inteligentă mişcare de dezinformare şi, ca orice astfel de acţiune, ea este structurată pe mai multe nivele, ca foile de ceapă.

Primul strat este acela că „fenomenul OZN nu există”. Acest nivel de dezinformare este destinat mai ales celor ignoranţi şi destul de proşti ca să creadă serviciul de contrainformaţii şi părerea generală de tip: „eu nu cred în prostiile astea de farfurii zburătoare sau în extratereştri”. În jurul acestui strat vine cel de-al doilea, exemplificat prin documentele de tip Majestic-12, care arată că Guvernul şi Casa Albă cunosc adevărul despre OZN-uri, dar îl ascund. A treia foaie de ceapă, asupra căreia ne atrage atenţia reputatul scriitor în domeniu William Cooper, dar şi alţii, susţine că extratereştrii sunt aici, pe pământ şi ei sunt de fapt cei care conduc lumea.

Faptul mai puţin cunoscut, dar evidenţiat mai ales de anumite societăţi secrete şi cercuri ezoterice, este că întreaga activitate a diferitelor tipuri de civilizaţii extraterestre care survolează planeta noastră şi au interese aici sunt la rândul lor sub o strictă supraveghere a două sau trei civilizaţii extraterestre extrem de avansate tehnologic şi chiar spiritual, ele fiind eminamente benefice pentru omenire. Destinul Pământului ar fi fost complet altul în lipsa acestui „serviciu intergalactic de securitate”, care nu permite decât în anumite limite imixtiunea civilizaţiilor avansate în viaţa altor civilizaţii mai puţin evoluate. Referinţele la extratereştrii benefici nu sunt prea multe, dar cert este faptul că ei supraveghează planeta noastră încă din negurile timpului, asigurând astfel perpetuarea speciei oamenilor şi progresul lor la toate nivelele. Acest tip de civilizaţie superdezvoltată are acces direct atât la unele planuri subtile interdimensionale, cât şi la energia timpului.
 

Starea de recunoştinţă profundă, amplă şi umilă faţă de Dumnezeu Tatăl

Foarte mulţi oameni obişnuiesc să se roage şi să Îi ceară lui Dumnezeu Tatăl diferite lucruri, dar mai puţini îşi amintesc să-I mulţumească atunci când Dumnezeu răspunde la rugile lor. Şi mai puţini sunt cei care acceptă orice se petrece în viaţa lor cu seninătate şi Îi sunt recunoscători lui Dumnezeu chiar şi atunci când li se pare, uneori, că nu primesc ceea ce ei considerau că merită. Dacă în relaţiile dintre oameni lipsa recunoştinţei sau incapacitatea de a mulţumi este o deficienţă de caracter, în schimb în relaţia cu Dumnezeu Tatăl am putea spune că, de fiecare când suntem nerecunoscători, cădem la o anumită încercare spirituală majoră.

De fiecare dată când realizăm o consacrare către Dumnezeu, practic noi cerem ajutorul, inspiraţia, susţinerea şi ghidarea lui Dumnezeu Tatăl. Tocmai de aceea, ar trebui să nu uităm niciodată să-I mulţumim de fiecare dată atunci când încheiem cu succes orice activitate pentru care am realizat consacrarea şi pentru  care noi am primit răspunsul favorabil din partea lui Dumnezeu. Cu atât mai mult trebuie să fim recunoscători atunci când simţim din plin susţinerea divină, care se manifestă prin diferite fenomene de sincronicitate, printr-o anumită stare de integrare divină, armonioasă, printr-o anumită stare de vitalitate şi energizare, printr-o anumită stare de inspiraţie şi ghidare divină, printr-o capacitate de înţelegere şi de acţiune eficientă, care toate ne permit să ducem acea acţiune la bun sfârşit. Este chiar foarte bine dacă ne obişnuim să Îi mulţumim în fiecare zi lui Dumnezeu Tatăl pentru tot ceea ce ne oferă, amintindu-ne de cel puţin 5-7 ori pe zi, în momente cursul unor activităţi ce prezintă caracteristici diferite, să ne exprimăm spontan şi sincer recunoştinţa faţă de El. O astfel de practică spirituală se va dovedi a fi extrem de eficientă şi ne va ajuta să ne transformăm uluitor de rapid. Însă pentru aceasta trebuie să urmărim să avem deschiderea şi mai ales curiozitatea de a realiza efectiv această formă de practică spirituală.

Atunci când ne manifestăm în mod exemplar recunoştinţa faţă de Dumnezeu Tatăl, vom remarca imediat adevărul copleşitor al afirmaţiei că: „Atunci când noi facem un singur pas către Dumnezeu, Dumnezeu face zece paşi către noi“. De cele mai multe ori este suficient să manifestăm spontan şi sincer o stare exemplară de recunoştinţă, pentru ca imediat după aceea să simţim o inconfundabilă revărsare de Graţie Divină. În realitate, întotdeauna Dumnezeu este cel care ne copleşeşte cu daruri spirituale, chiar şi atunci când, în aparenţă, noi suntem cei care ne exprimăm recunoştinţa.

Este, prin urmare, esenţial să Îi fim mereu recunoscători lui Dumnezeu pentru tot ceea ce avem şi pentru tot ceea ce se manifestă în viaţa noastră. Procedând mai mereu astfel, putem fi siguri că această atitudine superioară va avea chiar ea un efect transformator benefic asupra întregii noastre existenţe. Bucurându ne şi fiindu-I mereu recunoscători lui Dumnezeu Tatăl pentru toate darurile pe care El ni le oferă, vom constata că acestea se vor multiplica apoi în avalanşă. Iubind lumina şi frumuseţea din fiecare floare, vom învăţa sa iubim splendoarea şi măreţia lui Dumnezeu, pe care le vom recunoaşte apoi în noi înşine, precum şi în toţi ceilalţi.

Dumnezeu ne dăruieşte permanent şi necondiţionat totul. Nu ar fi, oare, de dorit să răspundem şi noi, cât mai des şi cât mai conştient, cu umilinţă, nepreţuitului Său dar, deschizându-ne cât mai des inimile, pline de recunoştinţă, către El? Starea de recunoştinţă profundă, amplă şi umilă pe care o manifestăm faţă de Dumnezeu Tatăl este însăşi măsura conştienţei noastre şi măsura a ceea ce suntem capabili cu adevărat să primim. Un suflet nerecunoscător este, de fapt, un suflet închis în faţa darului pe care Dumnezeu i-l oferă, iar în situaţia închiderii sale, singura alternativă este retragerea darului ce i s-a acordat, pentru simplu fapt că el nu îl poate primi. Deloc întâmplător, în popor se spune că „nemulţumitului i se ia darul“. Starea de recunoştinţă profundă, amplă şi umilă faţă de Dumnezeu Tatăl este o „hrană“ spirituală tainică, o hrană subtilă de lumină pentru sufletele noastre, hrană ce va face ca ele să crească şi să poată să primească şi mai mult, alte noi şi noi daruri pe care Dumnezeu, în imensa Sa iubire şi compasiune, ni le oferă neîncetat. Starea de recunoştinţă profundă, amplă şi umilă pe care o manifestăm faţă de Dumnezeu Tatăl este darul pe care noi îl putem oferi Celui care este sursa infinită şi care are şi oferă toate darurile care există, Dumnezeu Tatăl.
 
 

yogaesoteric

9 august 2012