Primăvara arabă şi alte «primăveri» ale istoriei

 
de Mihail Popa
Motto:
„Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui;
Joace unul şi pe patru
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartã,
Tu în colţ petreci în tine
Şi’nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.” (Mihai Eminescu, Glossă)

„Avem înaintea noastră un plan, în care este trasă în mod strategic linia de care nu ne putem îndepărta, fără a primejdui opera mai multor veacuri. […] Cuvântul nostru de ordine este: putere cu orice preţ şi făţărnicie. Singură puterea poate învinge în politică, mai ales când este ascunsă în talentele trebuincioase oamenilor de Stat. Violenţa trebuie să fie un principiu, viclenia şi făţărnicia o regulă pentru guvernele care nu vor să-şi predea coroana în mâinile agenţilor unei noi puteri. Acest rău este singurul mijloc de a ajunge la scopul pe care îl urmărim noi. De aceea, noi nu trebuie să ne oprim în faţa mituirii, înşelătoriei, trădării, ori de câte ori ele ne pot servi atingerii scopului nostru. În politică trebuie să te pricepi să iei proprietatea altuia fără a şovăi, mai ales dacă poţi obţine prin acest mijloc supunerea şi puterea.” –Primul protocol secret al francmasonieriei
 În anul 2011, regiunea ţărilor arabe a fost traversată de numeroase revolte populare, care au fost denumite generic „primăvara arabă”. Înainte de a discuta despre aceste revolte populare recente, vă propunem să facem un scurt periplu în istoria Europei din ultimele patru secole şi să ne reamintim mişcările sociale care au avut un impact considerabil asupra popoarelor, prin schimbarea ordinii sociale existente:
1787–1799 – revoluţia franceză
1848– primăvara popoarelor
1968– primăvara de la Praga   
1989– revoluţia de catifea 
Revoluţia franceză (1787-1799). Această mişcare populară a cărui slogan a fost „Libertate, Egalitate, Fraternitate!” şi care, după cum se ştie, a fost orchestrată de lojele francmasonice din Europa occidentală, a zgâlţâit ordinea socială a Franţei, care exista de secole, ducând la abolirea monarhiei.  În perioada de 12 ani în care s-a desfăşurat această revoluţie, 1787-1799, s-au realizat răsturnări sociale şi politice ale societăţii franceze, care au avut un impact major nu numai în  Franţa, ci şi în Europa. Monarhia absolutistă care conducea de mult timp ţara a încetat să mai existe în doar trei ani. Vechile idei despre tradiţie şi ierarhie ale monarhiei, aristocraţiei şi autorităţii religioase, care existau de sute de ani, au fost curmate abrupt de noile principii „iluminatorii” de egalitate, cetăţenie şi drepturi inalienabile.
Cum se vedea această răsturnare a ordinii sociale de cealaltă parte a cortinei, de către cei care dirijează în mod ocult, din umbră, acest gen de evidemente dramatice? „Noi, încă din vechime, am aruncat poporului cuvintele: LIBERTATE, EGALITATE, FRATERNITATE, cuvinte repetate de atâtea ori de către papagalii inconştienţi care, atraşi din toate părţile de această momeală, nu s-au folosit de ea decât pentru a nimici prosperitatea lumii şi adevărata libertate individuală, altădată atât de bine asigurată prin constrângerea mulţimii. Oamenii care s-au crezut inteligenţi, n-au ştiut să descurce înţelesul ascuns al acestor cuvinte şi n-au văzut deloc că ele se contraziceau, ei nu au văzut că în realitate nu există egalitate în natură şi că nu poate să existe libertate, că natura însăşi a creat inegalitatea minţilor, a caracterelor şi a inteligenţelor, atât de mult supuse legilor ei.” – Primul protocol secret francmasonic
Primăvara popoarelor (revoluţiile de la 1848). Aceste mişcări sociale au provocat primul colaps pe scară largă al autorităţii tradiţionale în Europa. Acest val revoluţionar a început tot în Franţa şi s-a răspândit cu rapiditate în cea mai mare parte a Europei şi în America Latină. Mai mult de 50 de ţări au fost afectate, dar cel mai puternic s-a resimţit în Franţa, Germania, Italia şi Austria. Regizorii acestor revoluţii sunt aceiaşi şi de asemenea scopul vizat era acelaşi: eliminarea ordinii ierarhice şi a autorităţii monarhiilor. Aceste revoluţii au adus noi idei, cum ar fi liberalismul popular, naţionalismul şi socialismul. În cadrul acestor mişcări sociale Karl Marx şi Friederich Engels au scris cererile Ligii Comuniste din Londra, sub forma Manifestului Partidului Comunist care a fost publicat în limba germană la Londra pe 21 februarie 1848. Cei care au organizat aceste revoluţii au profitat de dorinţa reală pentru reformă care exista atât la clasa de mijloc, cât şi la clasa muncitoare.
Părerea regizorilor revoluţiei franceze şi ale celor de la 1848, despre răsturnarea autorităţii monarhiei, este pe larg expusă în primul şi al treilea protocol secret al francmasoneriei:
„Acest aspect ne-a dat, printre altele, putinţa de a obţine cheia cea mai importantă sau, mai bine zis, de a desfiinţa privilegiile pe care era întemeiată aristocraţia creştinilor şi singurul mijloc de apărare ce-l aveau împotriva noastră popoarele şi naţiunile. Pe ruinele jalnice ale aristocraţiei naturale şi ereditare noi ne-am ridicat aristocraţia noastră, a inteligenţei şi a banului. Am luat drept bază a acestei noi aristocraţii bogăţia, care depinde de noi, şi ştiinţa, care este îndrumată de maeştrii noştri (…).” – Primul protocol secret francmasonic
„Sub conducerea noastră, poporul a distrus aristocraţia (nobilimea), care-i era ocrotitoarea şi mama hrănitoare naturală, de a cărei înflorire depindea şi bunăstarea poporului. Acum când aristocraţia este distrusă, poporul a căzut sub stăpânirea hrăpăreţilor, a speculanţilor îmbogăţiţi, care îl apasă într-un chip nemilos.” – Al treilea protocol secret francmasonic
Primăvara de la Praga (1968). La 12 mai 1968, ar fi trebuit să se comemoreze moartea compozitorului Bedrich Smetana în onoarea căruia se organiza festivalul „Primăvara de la Praga”. Curând, numele acestui fesival a ajuns să fie dat mişcării populare potrivnice Uniunii sovietice. Perioada de libertate politică din Cehoslovacia care începuse cu venirea la conducerea ţării, în ianuarie 1968, a lui Alenxander Dubcek a durat doar până în luna august a aceluiaşi an, când Uniunea Sovietică şi aliaţii săi din pactul de la Varşovia (cu excepţia României) au invadat ţara, pentru restabilirea ordinii comuniste obtuze. În ianuarie 1969, Jan Palach (student) şi-a dat foc, în semn de protest faţă de aceste măsuri, în Piaţa Wenceslav din Praga. În aprilie 1969, Dubcek a fost înlocuit la conducerea ţării de Gustav Husak care a anulat reformele lui Dubcek şi a curăţat partidul de cei care aveau vederi liberale. Un aspect foarte interesant este faptul că occidentul nu a acordat niciun sprijin semnificativ reformiştilor cehi. Probabil vestului încă îi convenea ordinea politică care exista în Europa de Est. Revoluţia de catifea (1989). După 21 de ani, în noiembrie-decembrie 1989, în Cehoslovacia a avut loc aşa-numita „revoluţie de catifea”, o revoltă dominată de demonstraţii populare şi studenţeşti împotriva guvernării unipartite  realizate prin partidul comunist. Această revoluţie a condus la modificarea ordinii sociale din Cehoslovacia şi totodată a fost cea care a deschis seria revoluţiilor de la finalul  anului 1989 care au avut loc în ţările Europei de Est şi care s-au finalizat cu eliminarea regimului comunist. Acesta se pare că îşi testase cumva „eficacitatea” şi nu dădea rezultatele dorite de cei puţini care încercau să guverneze planeta din umbră. Prin urmare, regimul comunist a fost „sprijinit să cadă”, acţiunea fiind regizată la fel ca şi revoluţia franceză şi cele de la 1848, sub forma unor mişcări populare împotriva regimului existent. Întotdeauna scenariul este acelaşi, dar amănuntele diferă în funcţie de anumiţi factori, aşa cum se precizează şi în al doilea protocol secret francmasonic: „Trebuie permanent să ţinem cont de ideile, caracterele, tendinţele moderne ale popoarelor, pentru a nu face greşeli în politică şi în administrarea afacerilor. Sistemul nostru, ale cărui părţi pot fi alcătuite în mod deosebit după popoarele pe care le întâlnim în drumul nostru, nu poate reuşi dacă realizarea sa practică nu este bazată pe confruntarea rezultatelor trecutului cu prezentul.” Scopul revoluţiilor Care este de fapt scopul real urmărit de cei care organizează astfel de răsturnări de ordini sociale care, după cum se poate observa cu uşurinţă pentru oricine are puţină răbdare să scotocească în istorie şi să pună cap la cap anumite lucruri, nu este rezultatul pur al revoltei maselor şi nevoilor acestora, acestea fiind doar „aromele naturale” de care se folosesc şi care sunt scoase în faţă de mass-media pentru a masca adevărata urzeală?
Scopul este expus în primul protocol secret al francmasoneriei:„Avem înaintea noastră un plan, în care este trasă în mod strategic linia de care nu ne putem îndepărta, fără a primejdui opera mai multor veacuri”, iar pentru aceasta „Cuvântul nostru de ordine este: putere cu orice preţ şi făţărnicie”.

Modul cel mai simplu prin care se realizează aceasta este explicat în al doilea protocol secret al francmasoneriei: „Popoarele sunt înlănţuite prin munca grea, cu mai multă eficienţă şi tărie decât au fost înlănţuite de sclavie şi robie. Din sclavia antică ori din robia Evului Mediu se mai putea scăpa uneori, într-un fel sau altul. Sclavii puteau fi răscumpăraţi, dar astăzi noi urmărim ca majoritatea oamenilor să nu poată scăpa de mizerie. Drepturile pe care noi le-am înscris în constituţii sunt himerice închipuiri pentru mulţime deoarece ele sunt neadevărate. Toate aceste aşa-zise „drepturi ale poporului”  nu pot exista decât în închipuire, fiindcă în realitate ele nu pot fi înfăptuite niciodată. Pentru muncitorul proletar, încovoiat şi epuizat de munca lui grea, zdrobit de o crudă soartă, ce preţ are dreptul dat vorbăreţilor de a flecări, dreptul dat ziariştilor de a scrie tot soiul de nerozii alături de lucruri serioase, din moment ce proletariatul nu trage alt folos din constituţie decât nenorocitele fărâmituri pe care i le aruncăm de la masa noastră îmbelşugată, în schimbul unui vot favorabil planurilor complicilor şi agenţilor noştri? Drepturile republicane sunt o amăgire pentru bietul om: nevoia unei munci aproape zilnice nu-i îngăduie să se folosească de ele; în schimb, aceste drepturi îi iau şi garanţia unui câştig statornic şi sigur, punându-l la bunul plac al grevelor patronilor sau camarazilor.”

Primăvara arabă

După această trecere în revistă a mişcărilor populare din ultimele secole din Europa, mişcări care au condus la abolirea întâi a monarhiilor şi apoi a regimului comunist şi care au fost regizate de către lojele francmasonice cu scopul creşterii puterii lor de conducere a maselor şi a înrobirii oamenilor într-un mod şi mai perfid şi mai puternic, haideţi să trecem la primăvara arabă, cea mai recentă mişcare populară de proporţii care a avut loc în lume, de această dată în ţările arabe, cu aceleaşi scopuri ca şi cele menţionate anterior.
 
„Căci aceloraşi mijloace
Se supun câte există.
Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeasi gamă…”(Mihai Eminescu, Glossă)

Condiţiile în care au apărut mişcările populare în ţările arabe.
„Pieţele deschise conduc la democraţii deschise. Aceasta a fost logica teoriei occidentale asupra neoliberalismului. Liberalizaţi economia, deschideţi pieţele pentru comerţul străin şi democraţia şi valorile Vestului se vor răspândi. Ţările care fac comerţ cu alte ţări nu pot fi societăţi închise deoarece deschiderea economiei presupune simultan deschiderea societăţii către noi idei, printre care, democraţie, occident, şi valori «universale». Acum, în mijlocul primăverii arabe, a devenit evident că teoria occidentală asupra neoliberalismului care răspândeşte deschidere şi democraţie a eşuat cu totul.  

În lumea arabă multe elite autoritare au subscris ideologiei neoliberale şi, în consecinţă, au luat drumul liberalizării economice. (…) Când au fost puse în faţa alegerii între reforme democratice şi liberalizarea economică, ţările arabe închise au optat pentru a doua variantă, în speranţa «modernizării» ţărilor păstrând supremaţia puterii (în ţările respective).

Aceste politici economice nu numai că au cauzat o adâncă sărăcie şi şomaj, dar au eşuat în promovarea oricărui tip de democraţie sau deschidere. Dacă neoliberalii pretind că politicile economice introduse de ei conduc la democraţie şi deschidere, atunci cum se face că aceste politici au fost instituite în cele mai autoritare ţări şi s-a «descoperit» că sunt complet compatibile cu sistemul lor de guvernare? Aceste politici economice nu au făcut decât să consolideze şi mai mult elitele autoritare şi să prevină (!!!- n.a.) democratizarea. Valul de proteste care au  măturat lumea arabă poate avea multe cauze, dar protestatarii din fiecare ţară au menţionat anumite tipuri de probleme economice ca cel puţin făcând parte din raţiunile protestelor. Sărăcia, şomajul, lipsa siguranţei economice sunt toate citate ca motive pentru care protestatarii au ieşit în stradă. Simultan, protestatarii cer democraţie. Aici marea ironie este faptul că potitica economică neoliberală din ţările arabe nu a condus la democratizare, ci la reacţie împotriva problemelor cauzate de această politică” – Nader Atassi „Neoliberalism and the «Arab Spring»”, Berkeley Political Review din 2 aprilie 2011. 

Aşa cum descrie şi Nader Atassi, introducerea neoliberalismului în ţările arabe cu scopul de a deschide economiile acestor ţări, de fapt de pătrundere a economiilor occidentale şi în aceste ţări, a condus la înrăutăţirea situaţiei economice a popoarelor acestor ţări. Această evoluţie a situaţiei după introducerea neoliberalismului, cel mai probabil, a fost prevăzută şi în mod intenţionat urmărită de cei care au determinat introducerea acestei politici în ţările arabe. Aşa cum se menţionează în protocolul al doilea francmasonic „Este în interesul nostru ca războaiele să nu urmărească, dacă se poate, câştiguri teritoriale. Războiul fiind astfel mutat pe terenul economic, naţiunile vor simţi puterea stăpânirii noastre şi situaţia îi va pune pe cei doi vrăjmaşi la dispoziţia agenţilor noştri internaţionali, care au mii de ochi pe care nicio graniţă nu-i poate opri. Atunci drepturile noastre internaţionale vor covârşi drepturile naţionale, în adevăratul înţeles al cuvântului, şi ele vor guverna popoarele la fel cum reglementează dreptul civil al Statelor legăturile dintre supuşii lor.”

Începutul a ceea ce va deveni primăvara arabă

Cum au început aceste proteste care aveau să zdruncine întreaga lume arabă? Un vânzător ambulant, Mohamed Bouazizi, şi-a dat foc, pe 17 decembrie 2010, în faţa sediului guvernoratului din Sidi Bouzid (Tunisia). După două săptămâni, Bouazizi moare şi apar revolte care se extind în toată ţara şi dincolo de graniţe.
Presa anunţă: „Orientul Mijlociu şi Africa de Nord întâmpină noul an (2011 – n.a.) cu un fenomen rar: proteste pe o întindere în arc de cerc de la Algeria la Kuweit, direcţionate mai degrabă împotriva regimurilor represive din ţările respective decât împotriva unor puteri străine. Protestele sunt o rară exprimare a frustrărilor şi furiei acumulate împotriva discriminărilor şi politicilor economice şi sociale neadecvate ca şi faţă de corupţie, într-o regiune care este condusă de guverne autoritare intolerante faţă de critica publică.” – James M. Dorsey, „Middle East Heralds New Year With Winter Of Discontent”, 10 ianuarie 2011, World Politics Review

Tunisia (revoluţia de iasomie) În ianuarie 2011 protestele populare iscate după mortea lui Bouazizi au condus la răsturnarea regimului Ben Ali, deşi Tunisia era una din cele mai stabile şi prospere ţări din nordul Africii. Cum  afirma şi Guy Taylor, într-un articol din World Politics Review, „Observatori pe termen lung au întâmpinat dificultăţi în a explica cum una din cele mai prospere şi mai stabile din punct de vedere social ţări din Africa de Nord a devenit un butoi de pulbere pentru furia politică, economică şi socială.” (Tunisia confronts its contradictions, 19 ianuarie 2011)
Aspect susţinut şi de Frida Ghitis: „Când protestele de stradă au reuşit să pună capăt dictaturii de 23 de ani a preşedintelui tunisian Zine El Abidine Ben Ali, lumea a privit cu uimire. Practic nimeni nu a anticipat o asemenea turnură rapidă de evenimente, chiar dacă ideea că regimurile arabe despotice vor cădea într-un final, era larg răspândită. (…) Revoluţia de iasomie din Tunisia, care-ţi taie răsuflarea, a adus în minţile noastre colapsul comunismului din Europa de Est. La sfârşitul anului 1989, regimurile care au condus ţările din  Europa la est de cortina de fier au căzut într-o succesiune de lovituri de fulger. Revoluţiile au răsturnat ca pe nişte piese de domino pe cei care săptămâni mai devreme păreau a fi atotputernici, lăsând astfel cale liberă noilor democraţii şi unei noi epoci.” („World Citizen: Will Tunisia’s Revolution Spread?” , World Politics Review, 20 ianuarie 2011) Egipt

Pe 28 ianuarie 2011, Elisabeth Iskander descria cum „Evenimentele recente din Tunisia au reverberat în Orientul Mijlociu şi Africa de Nord, dar au găsit o rezonanţă aparte în Egipt, unde furia şi frustrările generate de guvernarea Hosni Mubarak au întrecut orice măsură anul precedent. Violenţa, corupţia, cenzura din mass-media care au însoţit alegerile parlamentare din noiembrie 2010 au modificat sever credibilitatea guvernului. Exacerbând aceste frustrări generale, se aşteaptă ca fiul lui Hosni Mubarak, Gamal, să îi urmeze la guvernare şi să continue această stare de fapt. În demonstraţiile de săptămâna aceasta, care au redenumit ziua de 25 ianuarie Youmal-Ghadab, adică Ziua Mâniei, protestatarii au direcţionat o parte a furiei lor faţă de tânărul Mubarak, dar principala ţintă a rămas preşedintele.” („Egypt’s day of wrath a long time coming” – World Politics Review)

Alegerile din Egipt, care au precedat mişcările populare egiptene care s-au înscris în primăvara arabă, au fost o culme a fraudelor electorale care se produc în diferite ţări. 
„Alegerile din 28 noiembrie (din Egipt – n.a.) au fost piratate prin fraudare pe scară largă, conducând la câştigarea lor de către preşedintele Hosni Mubarak, conducătorul partidului Naţional Democrat”, după cum afirma Guy Taylor în articolul „Egypt’s Tainted Elections Spur Opposition Cohesion” (World Politics Review, 17 decembrie 2010). Acest lucru, în noiembrie 2010, se pare că nu deranja deloc administraţia americană: „De pe agenda secretarului de stat SUA Hilarry Clinton cu ocazia întâlnirii cu ministrul de externe egiptean Ahmed Aboul Gheit, înainte de  alegerile din 28 noiembrie 2010, au lipsit într-un mod flagrant drepturile omului. Tăcerea este de remarcat, dată fiind supresia Cairo-ului  faţă de opoziţia politică înainte de alegeri ca şi recorduri funebre în ceea ce priveşte drepturile omului,” ne informa James M. Dorsey  („U.S. Should Push For Democracy In Egypt” – World Politics Review, 19 noiembrie 2010). M. Dorsey explică în acelaşi articol: „Administraţia Obama se temea că preşedintele egiptean Hosni Mubarak va răspunde la critici prin retragerea atât a suportului politic în procesul de pace israelo-palestinian cât şi a suportului logistic pentru operaţiunile militare americane din Afganistan şi Irak.” După cum afrmă şi Steven A. Cook, „succesiunea puterilor globale cum ar fi Marea Britanie, Uniunea Sovietică şi, mai recent, SUA au privit Egiptul ca pe un bun indispensabil în vederea împlinirii ambiţiilor lor regionale şi globale. Canalul Suez rămâne o zonă critică pentru securitatea Golfului Persic  şi a vastelor sale rezerve, precum şi în ceea ce priveşte comerţul global. Egiptul, de asemenea, menţine cea mai mare şi puternică armată arabă din regiune. (…) În ultimele trei decenii Egiptul a fost pilonul SUA în politica americanilor din Orientul Mijlociu. SUA urmăreşte să-şi realizeze obiectivele în Orientul Mijlociu, şi anume: curgerea liberă a petrolului, securitatea Israelului, prevenirea altor state să devină influente în zonă”,„Strategic posture review: Egypt” – World Politics Review, 15 noiembrie 2010.

Aşadar fraudarea alegerilor egiptene de către cel care a devenit în urma lor preşedinte a fost încă un braţ de lemne puse pe focul mocnit al frustrărilor şi nemulţumirilor existente în rândul populaţiei. Acest foc mocnit, după jumătatea lunii ianuarie, a fost transformat într-un adevărat incendiu al revoltelor populare. La începutul lui februarie 2011 preşedintele Hosni Mubarak a predat conducerea statului unei adunări militare.
 
Libia

La jumătatea lunii februarie a anului trecut au  izbucnit conflicte şi în estul Libiei. Revoltele s-au propagat şi, începând cu luna martie, asistăm la un război civil susţinut de Washington, Paris, Londra, sub pretextul „oferirii de asistenţă pentru populaţia care se află în pericol”. Libia a fost transformată într-o baie de sânge, iar conducătorul libian Mouammar Gaddaffi este ucis împreună cu fiul său pe 20 octombrie în Syrte, într-un mod care ridică multe semne de întrebare. În noiembrie 2011 se formează un guvern de tranziţie care acordă o mare parte din locuri islamiştilor radicali salafişti. Yemen

Începând cu jumătatea lunii ianuarie (2011) au apărut proteste în mai multe oraşe din Yemen. Demonstranţii protestau împotriva şomajului, condiţiilor economice, corupţiei, propunerilor de modificare a constituţiei. Strigătele de revoltă au cuprins într-un final şi cererea pentru demiterea preşedintelui Ali Abdullah Saleh. Radicalii islamişti doreau să îl convingă pe preşedintele Yemenului, după mai multe luni de revoltă şi represiune, să accepte un transfer al puterii în timp ce luptătorii care pretindeau a fi din gruparea Al Qaida, nebuloasa teroristă creată şi instrumentată în mare parte de serviciile secrete anglo-americane, se aflau la porţile capitalei Sanaa. La începutul lunii iunie Saleh şi alţi oficiali au fost răniţi în cadrul unui atentat, după care preşedintele a fost evacuat în Arabia Saudită, lăsândul pe vicepreşedintele Abd al-Rab Mansur al-Hadi să continue politica sa. În februarie 2012 alegerile prezidenţiale l-au instalat definitiv pe Hadi la cârma ţării.  Siria

Protestele au început în Siria pe 26 ianuarie (2011) cerându-se reforme politice, reinstalarea drepturilor civile şi ridicarea stării de urgenţă care există din 1963. Pentru 4-5 februarie s-a stabilit „ziua mâniei”, care a trecut însă fără evenimente grave. Republica arabă siriană era, la rândul ei, în pragul unui război civil care putea servi probabil drept pretext pentru o nouă intervenţie „umanitară” a puterilor occidentale, de prim rang, dintre care enumerăm Franţa, Germania şi Anglia.  Bahrain

Protestele din Bahrain au început la jumătatea lunii februarie şi cereau libertate politică şi respectarea drepturilor omului. Aceste proteste nu intenţionau să afecteze monarhia. Diferendele religioase au fost combustibilul acestor revolte – majoritatea populară şiită condusă de un guvern sunit, dar se pare că protestele din Tunisia şi Egipt au fost sursa de inspiraţie al revoltelor din Bahrain. În noiembrie 2011, Comisia Independentă de Cercetare a Bahrainului a finalizat raportul asupra evenimentelor din februarie-martie, arătând că guvernul a realizat în mod sistematic violări ale drepturilor omului: a torturat prizonieri, a dat afară angajaţi ai sectorului public, a exmatriculat studenţi. Chiar dacă aceste torturi sistematice s-au oprit, guvernul a refuzat intrarea diferitelor grupări internaţionale pentru drepturile omului şi a întârziat vizita unui inspector ONU.

În paralel cu evenimentele din Tunisia, Egipt, Libia, Yemen, Siria şi Bahrain au apărut proteste şi în alte părţi ale regiunii unele violente, altele conducând la schimbări politice, altele confruntându-se cu eforturile de înnăbuşire a lor. Ţările din regiune care au fost cuprinse de astfel de revolte sunt Algeria, Irak, Iordania, Kuweit, Maroc, Oman, Arabia Saudită, Liban, Mauritania, Sudan, Emiratele Arabe Unite.

Aşa cum afirmă analiştii politici, „pentru strategii de la Washington este vorba, atât cât este posibil, despre folosirea în interesul lor a dinamicii «Primăverii arabe», chiar dacă a fost islamică, pentru a balcaniza regiunea pentru ca ulterior să reunească mai bine comunităţile religioase sau etnice în cadrul unei vaste zone regionale de liber-schimb, ea însăşi fiind integrată într-o piaţă mondială care se îndreaptă cu paşi repezi spre o Unificare aflată sub îndrumarea centrelor financiare de la Londra, Manhattan şi Chicago.”

În continuarea revoltelor populare din lumea arabă, pentru a duce la bun sfârşit acţiunea de cotropire invizibilă a acestor state, şi a le supune ordinii economice dorite de guvernul din umbră, este posibil ca animozităţile dintre laici şi credincioşi să fie folosite ca sursă a unor lupte interne, chiar războaie civile care vor fi susţinute prin renaşterea unor vechi rivalităţi tribale, între familii şi clanuri, şi de prăpastia religioasă, menţinută cu îndârjire, între wahhabism, islamismul radical şi şiism. Aceştia reprezintă tot atâţia factori de care se pot folosi cei ce intenţionează să stăpânească prin dezbinare („divide et impera”), pentru a stârni şi mai mult masele frustrate din cauza aşteptărilor lor de a realiza schimbări pentru a obţine mai multă libertate şi demnitate de la guvernele de tranziţie.

Aceste mişcări populare din regiunea arabă, ca şi cele de tipul „Ocuppy Wall Street” din New York, Londra, Frankfurt, Roma, Tel Aviv, împreună cu revoltele de la Atena, arată că planeta traversează o perioadă grea, de criză sistemică globală. Dincolo de maşinaţiunile ordinare şi perfide ale celor de doresc să guverneze din umbră şi care, în 2011, au făcut să apară modificări radicale ale guvernelor arabe, toate aceste revolte la nivel planetar nu arată decât că oamenii se ridică împotriva sclavagismului mascat care li s-a impus, li se impune şi care se doreşte a fi din ce în ce mai înlănţuitor.

„Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui;
Joace unul şi pe patru
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi’nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.” (Mihai Eminescu, Glossă)

Citiţi şi:Războiul din Libia face parte din scenariul instaurării Noii Ordini Mondiale Paul Adams: 2012: La ora actuală există deja numeroase dovezi ce arată că înfrângerea iminentă a Noii Ordini Mondiale este deja inevitabilă
  yogaesoteric19 aprilie 2012