Prof. Ilie Bădescu: „Mihai Eminescu: chestiunea rasială” și teoria „păturii superpuse”

Eminescu este teoreticianul lumii răsăritene la pragul modernității sale. Dominanta acelui moment crucial din istoria Europei este destrămarea imperiilor târzii.

În această arie și înlăuntrul acestui proces survine ceea ce Eminescu va defini drept ascensiunea „păturii superpuse”.

Referindu-se la noțiunea eminesciană de „pătură superpusă”, N. Georgescu, cunoscutul eminescolog, face o precizare prețioasă pentru înțelegerea corectă a acesteia: „un concept fără determinare etnică, o asociație de «exploatatori fără principii, legați între ei prin demagogie»” (citat din lucrarea în manuscris a reputatului critic, istoric și editolog al operei marelui poet).

Aceasta ar putea fi socotită o foarte nimerită definiție politică a păturii superpuse. Geneza acesteia este legată de procesul destrămării imperiilor, nicidecum de apartenența spirituală la marea metropolă (apuseană azi, răsăriteană ieri).

Demagogia ei perpetuă dovedește cât de superficial se raportează la elementele din metropolă pe care le invocă și de care se slujește pentru a se legitima.

Pătura superpusă s-a sincronizat cu metropola doar în forme, nu și în fond, doar în manifestările de fațadă, nu și în straturile sufletești mai adânci.

Substanța istorică a păturii superpuse provine din descompunerea imperiilor și este un fenomen strict răsăritean. Demagogia ei nu are prea multe în comun cu demagogia care a ieșit din Revoluția franceză decât aspectul aparent, cel de fațadă.

Pătura superpusă, așadar, n-a venit pe valul Revoluției franceze (aceasta este o interpretare care preia teza lui Eminescu și o „plantează” pe solul interpretării liberale). Această pătură nu este, așadar, un produs direct al occidentalizării noastre. Cu sau fără occidentalizare, ascensiunea acesteia a rămas un fenomen definitoriu pentru sistemele noastre de guvernare pe toată durata modernității. Geneza ei, însă, nu este cazul să fie căutată pe valul „revoluției atlantice”, cu termenul lui Gaudechot, decât eventual ca o consecință, strict răsăriteană, a acesteia. În fond, aceeași revoluție, în Occident, a adus la guvernare elite creatoare, vrednice, constructoare de stat etc.

Caracterologia burgheziei apusene este radical diferită de aceea a burgheziilor răsăritene, care abia mai târziu și numai prin anumite segmente ale lor au devenit burghezii organice, naționale, interesate și de progresul mai general al „civilizației naționale”, nu numai de creșterea profitului și de îmbunătățirea condițiilor de clasă (etalând dispreț față de celelalte clase ale societății, pe care le privesc doar ca pe cauza materială a profitului și nicidecum ca pe un factor activ al unei civilizații integratoare, naționale).

În Răsărit, revoluția atlantică a fost destul de puternică pentru a provoca prăbușirea imperiilor, dar prea slabă pentru a lichida toate consecințele acestora, inclusiv urmările acestor prăbușiri. Aici, elementele fostului imperiu, al vechiului regim, au trecut în noul aparat al statelor naționale, dar nu spre a contribui la creșterea civilizației naționale, ci doar pentru a-și conserva privilegiile de clasă. Așa se face că aici noile clase de la guvernare au căpătat profil de pătură superpusă.

Sociologul cel mai reprezentativ al acestui proces global european și al consecințelor lui pentru o națiune din aria răsăriteană a fost Mihai Eminescu.

Nucleul gândirii teoretice eminesciene este, subliniem, teoria păturii superpuse.

O definiție mai largă a acestei noțiuni ar fi necesar să cuprindă alte câteva aspecte – de natură structurală, pe lângă cele funcționale, de esență politică. Redefinind putem spune: pătura superpusă este un „concept fără determinare etnică, devenind o asociație de exploatatori fără principii” (aspecte deja menționate, în definiția lui N. Georgescu), legați între ei prin manifestări ale căror consecințe contribuie la degradarea biologică a unui popor, la declinul său economic și la dezintegrarea lui spirituală. Omogenitatea economico-sociologică și psiho-emoțională a acestei grupări este mai puternică și mai însemnată pentru destinul ei de clasă decât distincția etnică a membrilor ei.

Eminescu propusese un concept special pentru a desemna recrutarea „claselor dominante sterile” într-un stat. Acestea se formează prin „selecție socială negativă”.

Trecerea din clasele de jos în cele de sus nu e reglementată / la noi / prin nici un fel de organizație (…), oameni inculți, incapabili de a munci, de-a pricepe un adevăr, fac demagogie, fură prin subrepțiune și amăgire voturile alegătorilor, devin oameni politici și dau iamă bugetului. Fără știință, fără merit, fără muncă, mii și mii de indivizi (…) se super-pun poporului românesc, toți având dreptul constituțional de-a trăi din buget, toți având numai exercițiul acestui drept (…)” [1].

Pătura superpusă provine deci din elemente declasate (interne) și din elemente imigrate (străine) și este promovată și susținută de regimuri fiscal-comerciale de exploatare parazitară a muncii.

Existența tuturor acestor oameni costă bani (…) Suma de putere de care dispune / poporul / nu poate suporta greutatea ce i se impune fără nici o compensație (s.n.), el cheltuiește din puterea lui vitală mai mult decât i se poate restitui; de acolo falimentul puterilor vitale: morbiditatea, mortalitatea (…) Azi sunt zeci de mii de oameni cari trăiesc sub o formă sau alta din aceeași pungă (…) Două din trei părți (2/3) din viața sa trebuie să cheltuiască un om pentru a susține statul și societatea. Care nu-i dă nici o compensație (…) Fără îndoială că și în alte țări clasele lucrătoare nu sunt bogate (…) Cestiunea socială e acolo înainte de toate agrară și o rezolvă întrucâtva capitalul industrial (…) Dar la noi cestiunea sociala e cestiune de parazitism (s.n.). Clasele muncitoare trebuie scăpate de paraziți, paraziții înșiși trebuiesc, prin o riguroasă organizație, siliți la munca la care se pricep (…) Ceea ce pretindem pozitiv e ca asemenea elemente să nu fie determinante, domnitoare în statul român. Nu ne opunem dacă ele se vor hrăni prin munca proprie, dar nu exploatând munca altora.” [2].

Este clar, așadar, că ne aflăm în fața unui concept cu o determinare strict sociologică și economică și, numai în plan secundar, cu o determinare etnologică. Într-un articol de polemică cu liberalii, publicat în Timpul din mai 1882, Eminescu face unele precizări genetice și funcționale referitoare la pătura superpusă:

Contra alor voștri, prin urmare, s-au sculat românii la 1821, căci s-au sculat contra elementelor străine după vremea aceea, și voi reprezentați astăzi acele elemente străine, am adăogat noi, făcând aluziune nu atât la sângele care curge în vinele fiecăruia, cât la simțirile ce-l însuflețesc și la faptele ce le săvârșește.”

În acest citat din editorialul Timpului, ceva este lămurit și anume că, în genere, este greșit a se suprapune conceptul poetului peste una dintre regiunile sale semantice, derivabilă prin decupări posibile în cadrul unei polemici ori al alteia. În citatul de mai sus, de exemplu, Eminescu se referă doar la un aspect și anume la compoziția psiho-emoțională și la funcțiunea economico-politică a păturii superpuse.

Ziaristul Mihai Eminescu respinge teza că diferențierea etnică a membrilor păturii superpuse ar fi importantă. Manifestările și profilul conștiinței sale colective au o determinare de alt ordin decât cea etnică. Această determinare decurge din rolul și manifestările acestei pături. Ea este străină „nu atât la sângele care curge în vinele fiecăruia” (deci nu despre rasă e vorba), cât „la simțurile ce-l însuflețesc (pe acela, n.n.) și la faptele ce le săvârșește”. Faptele deci dau conținut păturii superpuse, iar faptele ei o arată și înstrăinată de poporul român și contrară interesului său național, economic, politic și cultural.

Dacă am probat prin chiar cuvintele poetului că noțiunea de pătură superpusă nu are nimic „rasial”, ci este o noțiune de strictă încadrare sociologică, nu mai avem temei să-l etichetăm pe poet de antisemitism ori de xenofobie. În critica pe care o face unor elemente străine din pătura superpusă, el se reazemă strict pe axiome sociologice și nicidecum pe vreun postulat rasial. În etnologie, el își deduce critica din analiza sociologică și economică a faptelor și conduitei păturii superpuse, fapte care o înstrăinează de poporul peste care guvernează (fără a-l guverna) și cu care trăiește într-o simbioză parazitară.

Teoria lui Eminescu este una strict sociologică și poate fi respinsă (dacă se poate) numai pe temei sociologic, și nicidecum pe temei etnologic ori rasial. Iată, în fine, în loc de concluzie, o posibilă definire structurală a conceptului eminescian de pătură superpusă: „Pătura superpusă” este un concept fără o determinare etnică, desemnând o asociație de exploatatori fără principii, legați între ei prin demagogie și prin fapte istorice, care au toate aceleași consecințe: contribuie la degradarea fondului biologic al unui popor, la declinul economic al acestuia și la dezintegrarea lui culturală și spirituală.

Omogenitatea economico-culturală și psiho-sociologică a acestei grupări este mai puternică și mai însemnată pentru destinul ei istoric și de clasă decât distincția etnică a membrilor săi. Ne dăm seama, așadar, că nu recrutarea etnică a păturii superpuse are importanță, ci funcțiile sale economice, sociale, politice și culturale.

Recrutarea poate fi endogenă sau exogenă și Eminescu are grijă să atragă atenția în mod progresiv asupra modurilor diverse de manifestare ale aceleiași realități. Indiferent de modurile recrutării, de funcțiile ei, consecințele faptelor sale sunt cele care o definesc.

Pătura superpusă este, în viziunea lui Eminescu, un fenomen al Răsăritului. Ea reprezintă o schimbare de fațadă a compoziției sufletești a clasei guvernante.

De aceea, o pătură guvernantă cu o asemenea schiloadă înzestrare sufletească (și deci morală) nu poate aduce modernizarea societății locale. În viziunea lui Eminescu, singura cale de „înaintare întru civilizația Apusului” este aceea care constă în ridicarea unor elite din popor, prin selecția meritelor și prin sita muncii. Aceasta ar putea să ducă la statul nou și ar anula statul demagogic.

De îndată însă ce sita meritului și a muncii este blocată, se creează cadrul refacerii demagogiei și al renașterii păturii superpuse, prin recrutarea endogenă. De aceea, singura soluție pe care el o întrevede este aceea a legii compensației.

Ori de câte ori legea compensației este încălcată, se creează condițiile reviscerării păturii superpuse. Indiferent dacă pârghia ei de susținere se află în aria răsăriteană ori în metropola Apusului, pătura superpusă are aceleași caracteristici: simulând patriotismul (metoda demagogică), ea contribuie la degradarea fondului biologic, la declin economic și la dezintegrarea culturală a unui popor.

Eminescu socotește, de aceea, că marea primejdie pentru națiunile tinere este pătura superpusă, nu capitalul, cum credeau socialiștii. Capitalul, deși aduce exploatarea muncii, nu-i aduce mizerie, în schimb pătura superpusă preschimbă exploatarea în cale către adâncirea mizeriei și a degradării poporului însuși. Linia de analiză eminesciană a păturii superpuse coboară până la scrierile lui I. H. Rădulescu.

Acesta a văzut și el cauza relelor mari ale țării în biruința „ciocoismului” asupra românismului:

Anul 1821 apuse, și de atunci lupta latentă între românism și ciocoism se dă pe față (…), ciocoii inspirați, comandați de străini, au desființat unul câte unul pe boieri, pe capii României. Astăzi țara e condusă de ciocoi, de toți câți au devenit instrumente străine și au adus țara la sapă de lemn.”[3]

Voi încerca cu istoria în mână – face descrierea acestei lupte, latentă la început în originea ei, foarte înverșunată de la 1821 și mai vârtos de la 1848 încoace.”[4] Ideea lui Heliade a fost îmbrățișată de Eminescu și pe firul ei va izvodi teoria păturii superpuse. Răul istoriei este, în viziunea lui Eminescu, strâns asociat cu perioadele, cu epocile de afirmare a „păturii suprapuse”:

Dacă am încerca să determinăm exact timpul în care elementul autohton a învins pe cel imigrat, sau a fost învins de el, am zice: la 1700 învinge elementul imigrat, prin domnia fanariotă. La 1821 începe reacțiunea elementului autohton și merge biruitoare și asimilând până la 1866. La 11 februarie 1866 învinge din nou elementul imigrat.”[5].

Ciclurile acestea sunt, de fapt, strâns legate de istoria relațiilor noastre cu imperiile și cu presiunea marilor metropole. Această presiune lucrează, evident, prin acele elemente dispuse să o slujească. Despre lupta acestor elemente, despre înverșunarea cu care au încercat să lichideze fizic și moral exponenții curentului național va scrie Eminescu.

Despre aceeași luptă înverșunată scrisese rânduri teribile Ion Heliade Rădulescu:

1848 am zis că fu cu 27 ani mai matur și mai înaintat decât 1821. Fanarioții și ciocoii nu putură nici trăda, nici ucide, ca pe Tudor, pe Eliade, Tell și Magheru; se puseră clar a-i ucide moralmente. Eliade fu ruinat, casele lui devastate, tipografia lui, din care ieși Constituția, desființată. Omul fu bătut în sufletul său, în onoarea sa; de unsprezece ani ar fi avut de ce muri de zece ori pe zi de amaruri, de cabale, de neavere, de calomnii; ar fi avut de ce înnebuni pe tot momentul. De nu ar fi adevărul, spre a-l consola, și pacea, spre a-și răsufla dorurile, și a se apăra, astăzi ar fi reușit fanarioții și toți perturbatorii de meserie întru a-l trata de nebun (precum s-au și fost încercat). Adevărul însă este viguros și etern: cine e cu dânsul are și conștiința și trupul viguros.”[6].

Inamicii lui Eminescu știau bine aceasta și atunci au pus la cale lichidarea lui Eminescu născocindu-i că a fost bolnav cu sufletul și cu trupul, ceea ce s-a vădit că a fost doar o minciună criminală pentru a acoperi crima pe care o ticluiseră, spre a lichida fizic cel mai strălucit spirit ivit vreodată sub cerul românesc.

Precum a scris cu o pătrundere genială George Călinescu:

Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.”

Surse:

[1]. M. Eminescu, Opere, vol. IV, ediție îngrijită de I. Crețu, Ed. Cultura Românească, București, 1938–1939, p. 256.
[2]. Ibidem, pp. 208-210, 211, 212, 213.
[3]. I.H. Rădulescu, Echilibru între antiteze, vol. I, p. 99.
[4]. Ibidem.
[5]. 29 iulie 1881; în M. Eminescu, Opere XII, ed.cit., p. 268.
[6]. I.H. Rădulescu, op.cit., pp. 187-188, capitolul intitulat sugestiv: „Doi 1821, Doi 1848, Doi 1859”.

Citiți și:
Mihai Eminescu: «Politica străină împreună cu străinii ce ne guvernează tind la substituirea elementului român prin niște scursori»
Lăcomia de averi și sărăcia conștiinței pe deasupra au făcut ca țara întreagă să se sature demult de acești pretinși aleși ai ei – Mihai Eminescu pe 28 septembrie 1882

 

yogaesoteric
4 februarie 2025

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More