Psihoterapeutica bolilor mintale de origine demonică

 

Iată ce spune Sfântul Ioan Damaschin despre demoni: „dintre aceste puteri îngereşti, înaintea stătătorul cetei terestre, căruia Dumnezeu i-a încredinţat păzirea pământului, nu a fost făcut rău prin natură, ci a fost bun, a fost făcut pentru bine şi nu avea în el de la Creator nici cea mai mică urmă de răutate (…) el este cel dintâi care s-a depărtat de bine şi a căzut în rău (…) a ajuns întuneric prin voinţa lui liberă. Mulţimea nenumărată de îngeri aşezaţi sub el s-a dezlipit, i-a urmat lui şi au căzut împreună cu el. Demonii nu au nici stăpânire, nici putere contra cuiva, decât numai dacă li se îngăduie de Dumnezeu în scopul mântuirii (…) dar odată ce Dumnezeu le îngăduie au putere, se schimbă şi iau forma pe care o vor după fantezia lor. (…) Toată răutatea şi patimile necurate au fost născocite de ei. Le este îngăduit să ispitească pe om, dar nu au putere să forţeze pe cineva. Căci noi avem facultatea de a primi ispita sau de a nu o primi. (…) Când conştiinţa noastră este înlocuită cu o conştiinţă demonică, avem de-a face cu fenomenul numit posesie demoniacă.ˮ

Să vedem ce spune Sfântul Ioan Cassian despre aceasta: „nimeni nu poate fi amăgit de diavol, dacă n-a consimţit el însuşi prin voinţa sa liberă la aceastaˮ dar dacă totuşi se petrece „nu este de mirare că un duh se poate uni pe nesimţite cu alt duh, care-şi exercită forţa de a îndemna spre cele ce-i plac luiˮ. Căci între sufletul uman şi ele există o „oarecare asemănare şi înrudire de substanţăˮ dar „nu se poate în niciun chip ca ele să se unească şi să se întrepătrundă în aşa măsură, încât unul să-l cuprindă pe celălalt. Numai Dumnezeu are această însuşireˮ. „Nu trebuie să credem că pătrunderea duhului necurat se petrece în aşa fel, încât el să se contopească cu substanţa sufletului şi să se unească cu acesta înlocuindu-l şi vorbind aşadar el prin gura celui suferind (…) că nu printr-o micşorare a sufletului ci prin slăbirea trupului se petrec acestea (…) duhul necurat intră în acele membre în care se găseşte puterea sufletului şi, impunându-le o greutate nemăsurată şi de nesuferit, cufundă şi înăbuşă într-o întunecime foarte deasă puterile minţiiˮ. La fel „este sigur că duhurile necurate nu pot pătrunde altfel în trupurile celor pe care urmează să le dobândească, decât după ce au pus stăpânire mai întâi pe gândurile şi preocupările lor. (…) Fără îndoială că duhurile necurate pot cunoaşte felul gândurilor noastre, dar după arătări din afară, adică după înclinările, cuvintele, preocupările spre care au văzut că suntem mai înclinaţi. Însă la acelea care încă n-au ieşit din cele lăuntrice ale sufletului ele în niciun caz nu pot să ajungăˮ. „Este necesar să ştim că nu toţi demonii insuflă orice patimă în oameni, ci fiecare viciu îşi are duhurile saleˮ, „este necesar să ţinem seama şi de faptul că nu toate duhurile au aceeaşi ferocitate şi aceleaşi dorinţe, nici aceeaşi puterea de a face răuˮ. Cât priveşte atitudinea celorlalţi faţă de posedat: „nu este bine să-i dispreţuim şi să-i ocolim pe cei pe care-i vedem daţi duhurilor necurate pentru a fi puşi la felurite încercări. Noi este nevoie să credem în chip nestrămutat două aspecte: unul, că nimeni nu este ispitit fără voia lui Dumnezeu, şi celălalt, că toate ne sunt venite de la Dumnezeu, fie că sunt pentru moment bucurii sau necazuriˮ.

Psihiatria fondată pe o gândire raţionalistă şi având ca obiect de referinţă realitatea fenomenală ignoră o astfel de etiologie, şi nu are instrumentele necesare analizării ei. Totuşi, prin faptul că acţiunea demonică chiar dacă se referă la partea spirituală, se traduce în domeniul sensibil prin efecte, intră în sfera de preocupări a psihiatriei. Demonul operează asupra sufletului prin intermediul trupului, fapt pe care îl semnalează şi Sfântul Evagrie arătând că demonii caută să altereze starea sufletului modificând constituţia trupului şi acţionând în special asupra creierului.

Dar, aşa cum am văzut, se poate spune că patimile, atâta vreme cât subzistă în om, reprezintă prin ele însele o anumită formă şi un anumit grad de posesie demoniacă. Astfel, la amma Theodora citim „a zis iarăşi: bine este a ne linişti, căci bărbatul înţelept, linişte aduce. Că mai mare lucru este, cu adevărat, fecioarei şi călugărului a se linişti, dar mai ales tinerilor. Dar vine vicleanul şi îngreunează sufletul cu leneviri, cu împuţinări de suflet, cu gânduri; apoi îngreunează şi trupul cu boale, cu slăbiciuni, cu slăbănogirea genunchilor şi a tuturor mădularelor şi slăbeşte puterea sufletului şi a trupului şi fiecare poate să zică: sunt slab şi nu pot să-mi fac canonul. Dar de ne vom trezi, toate acestea se risipesc. Că era un călugăr şi când venea vremea să-şi facă pravila, îl apuca răceala şi fierbinţeala şi capul tare i se supăra. Şi aşa îşi zicea lui: iată, sunt bolnav şi voi muri, deci să mă scol mai înainte până ce nu mor şi să-mi fac pravila. Şi după ce înceta pravila încetau şi frigurile. Şi iarăşi, cu această socoteală fratele se împotrivea şi îşi făcea pravila şi aşa a biruit pe vicleanulˮ (Theodora, 3) iar la avva Matoi citim „zis-a iarăşi: nu ştie satana de ce fel de patimi se biruie sufletul. Seamănă într-adevăr, dar nu ştie de va secera unele gânduri, adică pentru curvie, iar altele pentru grăirea de rău şi asemenea şi celelalte patimi. Şi la ce fel va vedea sufletul că se pleacă, aceea i-o dă luiˮ (Matoi, 4).

Terapeutică (metode psihoterapeutice în Pateric)

Încă de la început este necesar să spunem că Dumnezeu în iconomia sa, în marea sa iubire de oameni îngăduie aceste posedări cu un scop bine stabilit, şi că orice rău se preface în bine. Există chiar un cuvânt care spune că diavolul oricât s-ar strădui să facă rău până la urmă tot bine iese. Demonizarea luată în sensul de încercare de la Dumnezeu, sens care necesită acţiunea unor oameni credincioşi, este cea mai bună dovadă a existenţei sufletului imaterial, a realităţilor spirituale, a iconomiei divine, a dreptei judecăţi etc. Vindecarea lor este dovada puterii neasemănate a Mântuitorul Iisus Hristos, precum şi a neputinţei demonilor şi a înfrângerii definitive a lor. Posedatul odată vindecat ajunge la o adâncă smerenie, ca urmare a experienţelor prin care a trecut, şi la o permanentă grijă de sine pentru a nu mai recădea în patimi care să-i readucă boala. Familia celui posedat se uneşte strâns pe lângă acesta în post, rugăciune. Răbdarea pe lângă cel bolnav este nevoinţă mucenicească, dătătoare de cununi. Aceştia se călesc în virtutea răbdării şi a nădejdii. În vechime cei bolnavi astfel erau primiţi în mănăstiri şi daţi spre îngrijire unor fraţi mai nevoitori pentru călirea acestora, pentru exersarea în răbdare şi nevoinţă. Trecerea printr-o asemenea încercare marchează pe tot restul vieţii.

În ceea ce priveşte terapeutica, este necesar să fie subliniat că doar Sfântul este apt să discearnă eventuala intervenţie demonică. Tot aici este nevoie să se spună că Sfântul, prin darul tămăduirii, prin puterea lui Dumnezeu, este capabil să vindece orice formă de nebunie. Puterea dată sfinţilor asupra demonilor este una foarte mare aşa cum vedem la avva Theodor al Fermei: „se zicea despre avva Theodor că atunci când şedea la Schit a venit la dânsul dracul vrând să intre şi l-a legat afară din chilie. Şi iarăşi alt drac a venit să intre, dar şi pe acesta l-a legat. Şi mai venind şi al treilea drac a găsit legaţi pe cei doi şi le-a zis lor: ce staţi voi aicea afară? Şi i-au răspuns lui: fiindcă şade înăuntru cuviosul şi nu ne lasă să intrăm. Şi acesta făcând silă, se ispitea să intre. Iar bătrânul l-a legat şi pe acesta. Deci temându-se dracii de rugăciunile bătrânului, îl rugau zicând: slobozeşte-ne pe noi. Şi le-a zis lor bătrânul: «Duceţi-vă!» Şi ruşinaţi, s-au dus.ˮ (Theodor al Fermei, 26), precum şi la mulţi alţi sfinţi.

Metoda este, după cuvântul Mântuitorul, prin post şi rugăciune. Iată în continuare câteva exemple prin care demonizaţi au fost vindecaţi prin post şi rugăciune:

Avva Longhin: „altădată iarăşi i-au adus lui unii pe un îndrăcit. Iar el zicea către dânşii: eu n-am ce să fac. Ci mergeţi mai bine la avva Zinon. Apoi când a început avva Zinon să gonească diavolul, a început a striga diavolul: «Cum socoteşti, avvo Zinon, că pentru tine ies?». Iată, avva Longhin se roagă acolo împotriva mea şi temându-mă de rugăciunile lui, ies, că altfel ţie nu-şi dau răspuns” (Longhin, 5).

Avva Xantie: „s-au suit odată avva Xantie de la Schit la Terenut. Şi unde a găzduit pentru osteneala nevoinţii, i-au adus lui puţin vin. Şi auzind unii, i-au adus lui un îndrăcit şi a început dracul să îl ocărască pe bătrân: «La băutorul de vin acesta m-aţi adus?». Şi bătrânul nu voia să-l scoată, dar pentru defăimare zicea: cred lui Hristos, că nu voi isprăvi paharul acesta până ce nu vei ieşi. Şi dacă a început bătrânul să bea, a strigat dracul, zicând: «Mă arzi, mă arzi!». Şi mai înainte de a isprăvi, a ieşit, cu darul lui Hristos” (Xantie, 2).

„Odată a venit un om la Schit, având supărare de duh necurat. Petrecând el multă vreme la Schit, n-a simţit niciun folos sau uşurare. Iar unui părinte oarecare făcându-i-se milă, a făcut rugăciune către Dumnezeu pentru dânsul şi l-a însemnat pe faţă cu semnul Sfintei Cruci. Iar dracul fiind strâmtorat şi necăjit de acel părinte, i-a grăit, zicând: «Mă goneşti pe mine din acest om, dar să ştii că dacă mă goneşti, la tine voi veni». Zis-a lui părintele: «Vino la mine, că eu cu bucurie te voi primi». Şi aşa ieşind necuratul duh din acel om, a mers şi s-a lipit de părintele. Şi încă a început a-l îngreuia şi a-l necăji şi aşa 12 ani l-a necăjit cu fel de fel de ispite. Iar bătrânul răbda şi se ruga lui Dumnezeu cu priveghere şi cu mult post, muncind duhul care petrecea în el. Mâncarea sa era în toate zilele numai câte 12 sâmburi de finici. După 12 ani nemaiputând necuratul duh să-l sufere pe călugăr, l-a părăsit şi a fugit de la dânsul. Iar bătrânul văzând dracul că a fugit, i-a zis: «Pentru ce mă părăseşti şi fugi de la mine? Mai întoarce-te şi mai petreci cu mine!» Şi i-a zis dracul: «Dumnezeu să te pedepsească călugăre, că numai Acela va putea să te biruiască!» Şi acestea zicând, s-a dus cu ruşine” (XI, 6).

„Un pustnic aflând un om îndrăcit şi care nu putea să postească, s-a rugat lui Dumnezeu să se mute la dânsul dracul şi acela să se slobozească. L-a ascultat deci Dumnezeu şi a intrat dracul în pustnic, depărtându-se de la omul acela. Iar pustnicul fiind îngreuiat de drac, răbda nevoindu-se în post şi rugăciune. După puţine zile, pentru dragostea lui, mai mult a gonit Dumnezeu şi de la dânsul dracul” (XII, 2).

După cum se poate observa, sfântul se roagă şi posteşte pentru cel bolnav, ba uneori îşi pune în joc toată viaţa lui, aceasta fiind dragostea cea desăvârşită, după cuvântul Mântuitorului. Deci, postul şi rugăciunea altora pentru cel bolnav aduc ajutorul dumnezeiesc. Dar nu oricine poate să facă aceasta, sau mai bine zis oricine poate să facă aceasta dacă el însuşi este pe calea sfinţeniei.

Aşa cum vedem din (XIII, 3) „povestea cineva din bătrâni că a fost unul din bătrâni care s-a învrednicit de mare dar de la Dumnezeu şi s-a înştiinţat pretutindeni numele lui, pentru viaţa lui cea cu fapte bune. A ajuns de aceea numele lui până la împăratul. Iar împăratul trimiţând l-a chemat şi dacă a luat rugăciune de la dânsul, a vorbit cu el şi folosindu-se mult, i-a dat aur, iar bătrânul luând aurul a mers întru ale sale şi a început a face ţarină cu vii şi alte adunături. Deci au adus un îndrăcit la dânsul după obicei şi a zis bătrânul, dracului: «Ieşi din zidirea lui Dumnezeu!» Iar dracul i-a răspuns: «Nu te voi asculta!» Zis-a bătrânul: «Pentru ce nu mă asculţi?» Zis-a dracul: «Fiindcă te-ai făcut şi tu ca unul din noi, lăsând aducerea aminte de Dumnezeu, pe care o aveai şi te-ai apucat de grijile cele pământeşti! Pentru aceasta nu te voi asculta, nici nu voi ieşi din om!»”.

Uneori însă, este pus să postească şi să se roage chiar bolnavul. Pentru aceasta se foloseşte imobilizarea acestuia, cămaşa de forţă, mai ales când acesta se manifestă violent. Astfel, la (VII, 9) avem de-a face cu un frate oarecare, care fiind înşelat de diavol prin vise, a ajuns până acolo încât a crezut că a primit hirotonia de la Însuşi Hristos. Apoi, încredinţat fiind, a intrat în Sfântul Altar vrând să se înveşmânteze şi să slujească. Părinţii, cunoscându-l că nu are hirotonie şi că este înşelat de diavol, „au poruncit părinţii de i-au pus fiare mari la picioare şi l-au trimis la o mănăstire afară din pustie şi au poruncit să fie acolo pază şi să-l smerească cu ascultări grele, fără odihnă, până ce se va smeri şi îşi va cunoaşte neputinţa şi înşelăciunea sa. Şi aşa i-au făcut, până ce a venit el întru cunoştinţă şi a cunoscut înşelăciunea şi smerindu-se s-a pocăit.”

În toate cazurile în care apare, imobilizarea nu pretinde să constituie terapeutica sau s-o înlocuiască; cel mult poate să-i favorizeze acesteia primirea iar acest aspect se vede şi din cuvântul Sfântului Ioan Scărarul: „ţinând seama şi de ceea ce am văzut că se petrece şi la mulţi bolnavi conştienţi. Aceştia cunoscându-şi frica şi neputinţa lor, au rugat pe doctor să-i lege, fără voia lor, şi să-i trateze cu sila, de bunăvoia lor. (…) Iar eu văzând aceasta i-am rugat pe doftori să se lase înduplecaţi de acei.”

O altă armă şi mai puternică asupra demonului este smerenia. Smerenia este starea Cuvântului Întrupat, este starea lui Hristos care acceptă chenoza, acceptă din dragoste pentru om defăimarea, batjocura, crucea. Omul smerit se vede mai jos de toată făptura, iar cel care-şi vede păcatele intră în starea lui Hristos. Hristos este cel ce-l îmbracă, iar acela dobândeşte conştiinţa lui Hristos. Ori aceasta nu este suferită de demoni. Aceasta îi arde cel mai tare.

Dacă ar fi să privim la cum defineşte Sfântul Ioan Scărarul smerenia, am citi: „ne-am adunat şi am cercetat împreună şi am ispitit înţelesul cinstitei numiri. Şi unul a zis că ea înseamnă uitarea deplină a isprăvilor proprii; altul, a se socoti pe sine cel mai de pe urmă şi mai păcătos dintre toţi; altul, cunoştinţa ce o are mintea despre neputinţa şi despre slăbiciunea ei; altul, a lua înaintea aproapelui în cazuri de supărări şi a dezlega cel dintâi mânia; altul, cunoaşterea harului şi milei lui Dumnezeu; altul, iarăşi, simţirea sufletului zdrobit şi tăgăduirea voii proprii. Iar eu (…) am zis: smerita cugetare este un har fără de nume al sufletului, având un nume numai pentru cei ce au primit cercarea (experienţa ei)” şi „cel ce m-a îndrăgit (…) nu va mai lovi, nu va mai judeca, nu va mai voi să stăpânească, nu va mai face pe înţeleptul, până ce va rămâne unit cu mine. Căci după unirea cu mine, acela nu mai e supus legii” şi „dragostea şi smerenia sunt o sfinţită pereche. Cea dintâi înalţă, cea de-a doua, susţinându-i pe cei înălţaţi, nu-i lasă niciodată să cadă.”

Că smerenia este cea care îi înfrânge o recunosc şi demonii: „trecând odată de la luncă la chilia sa, avva Macarie ducea smicele de finic, şi iată l-a întâmpinat pe el diavolul pe cale cu secera şi vrând să-l lovească n-a putut. Şi i-a zis lui: multă silă am de la tine Macarie, căci nu pot asupra ta. Iată orice faci şi eu fac. Tu posteşti, dar eu nicidecum nu mănânc. Priveghezi, dar eu nicidecum nu dorm. Numai una este cu care mă biruieşti. I-a zis lui avva Macarie: «Care este?» Iar el a zis: «Smerenia ta şi pentru aceasta nu pot asupra ta».” (Macarie Egipteanul, 11) şi „altădată iarăşi un diavol a năpădit asupra lui avva Macarie cu cuţit, vrând să-i taie piciorul. Şi pentru smerita cugetare neputând, i-a zis: «Câte aveţi voi, avem şi noi, numai cugetarea cea smerită vă deosebeşte de noi şi biruiţi»” (Macarie Egipteanul, 33). Tot astfel citim şi la amma Theodora în cuvântul 6: „smerita cugetare este biruirea dracilor”.

Să vedem câteva locuri din Pateric unde demonizaţi sunt vindecaţi prin harul smereniei Sfântului:

Avva Visarion: „a venit odată un îndrăcit la schit şi s-a făcut rugăciune pentru dânsul în biserică şi nu ieşea dracul, că era aspru. Şi au zis clericii: ce să facem dracului acestuia? Nimeni nu poate să-l scoată, fără numai avva Visarion. Şi de îl vom ruga pe el pentru aceasta, nici la biserică nu vine. Deci aceasta să facem: iată, vine dimineaţa mai înainte de toţi la biserică. Să facem pe cel ce pătimeşte să şadă în locul lui şi când va intra, să stăm la rugăciune şi să-i zicem lui: «Deşteaptă şi pe fratele, avvo!». Şi au făcut aşa. Şi venind bătrânul dimineaţa, erau ei la rugăciune şi i-au zis: «Deşteaptă şi pe fratele!». Şi îi zice lui: «Scoală-te, ieşi afară!». Şi îndată a ieşit dracul dintr-însul şi s-a tămăduit din ceasul acela.” (Visarion, 5)

Avva Daniil: „a zis avva Daniil că în Babilon o fată a unuia din cei mai mari avea drac. Şi tatăl ei avea un călugăr iubit, şi acela i-a zis lui: «Nimeni nu poate să tămăduiască pe fiica ta, fără numai sihaştrii aceia, pe care îi ştiu şi de îi vei ruga pe ei, nu vor veni să facă aceasta pentru smerenie. Ci aceasta să facem: când vor veni în târg, faceţi-vă că voiţi să cumpăraţi vase. Şi când vor veni să ia preţul lor, să zicem lor să facă rugăciune şi cred că se va tămădui». Ieşind ei în târg au aflat pe un ucenic al bătrânilor, şezând ca să vândă vasele lui. Şi l-au luat pe el împreună cu coşniţele, cum că ia preţul lor. Şi când a venit călugărul în casă, a venit şi îndrăcita şi i-a dat o palmă, iar el a întors şi cealaltă faţă, după porunca Domnului. Şi muncit fiind dracul, a strigat zicând: «O, silă! Porunca lui Iisus mă scoate». Şi îndată s-a curăţit fata. Şi după ce au venit bătrânii, le-a povestit lor ce s-a făcut. Şi au proslăvit pe Dumnezeu şi au zis: «Obicei are mândria diavolului, să cadă prin smerenia poruncii lui Hristos»” (Daniil, 3).

„Un bătrân oarecare a mers la un târg să-şi vândă lucrul mâinilor lui. Şi mergând el pe drum a întâlnit un om îndrăcit muncindu-se. Apropiindu-se, îndrăcitul l-a lovit pe bătrân cu palma peste obraz, iar bătrânul i-a întors şi cealaltă parte a obrazului să-l mai lovească. Iar dracul văzând smerenia bătrânului nu a putut răbda, ci îndată a ieşit din om şi a fugit. Şi omul a rămas sănătos şi a căzut la picioarele bătrânului, mulţumindu-i lui că l-a izbăvit pe el, cu rugăciunea lui, de muncirea cumplitului diavol” (X, 6).

Altădată diavolul pune condiţii pentru a părăsi pe bolnav: „voi ieşi dacă te voi întreba un cuvânt şi îmi vei răspunde. Zis-a bătrânul: «Întreabă ce ai de întrebat!». Şi i-a zis diavolul: «Acestea voi să te întreb şi să-mi spui mie: ce sunt caprele şi ce sunt oile?». Răspuns-a lui bătrânul: «Caprele eu sunt, iar oile, Dumnezeu le ştie!». Acestea auzind diavolul, a strigat cu glas mare şi a zis: «Iată, pentru smerenia ta, ies!».”


Citiți și:

Călugărul şi demonul – un inspirat film ortodox rusesc

Dr. Richard Gallagher: «Mulți psihiatri se feresc ca de foc să recunoască faptul că bolile psihice au o componență demonică reală»

 

yogaesoteric
16 februarie 2020

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More