Rătăciri din necunoaștere

Necunoașterea nu are doar efectul banal al nepriceperii. Îl are adesea și pe cel al opunerii la adevăruri ale vieții și la fapte. Perseverența în erori de orientare își are aici o sursă. De aici și întârzieri în dezvoltarea propriei comunități.

Se pot da multe exemple de rătăciri rezultate din necunoaștere și soldate cu costuri mari. Mă opresc doar la câteva din viața actuală.

Mulți se reped deja din reflex în „globalism”. Altădată se credea că doar capitalismul este vinovat de neajunsuri, nu și subdezvoltarea economică, instituțională, culturală. Acum se crede că vinovat este globalismul și tot ceea ce are de a face cu globalizarea.

Nu apăr globalismul. Dar nu ezit să spun că împărtășesc distincția între „globalitate”, „globalizare” și „globalism”, pe care am și folosit-o pentru a contura „postglobalizarea” (detalii, în După globalizare, 2018). Globalitatea este starea de fapt că depindem azi pe glob tot mai mult, economic și tehnologic, unii de alții. Globalizarea este politica, inițiată de SUA în anii nouăzeci, de reducere, chiar lichidare a tarifelor vamale, spre a stimula circulația capitalurilor și competiția, preluată apoi de alții. Globalismul este ideologia potrivit căreia dificultățile lumii s-ar rezolva prin decizii dintr-un centru anume.

Fără îndoială, globalismul a modelat în felul său lumea. Dar a antrenat sărăcirea de populații (Stieglitz), slăbirea democrației (Mannent), amestecul în treburile interne (Streek), cu consecințe de rigoare. Globalitatea și globalizarea sunt însă altceva. Să le faci față nu e ușor, dar nu există o altă cale decât aceea de a concura în cadrul lor.

Viitorul este însă al suveranității naționale. Numai că globalismul este deja o rețea de dependențe mondiale, încât pentru înlocuirea lui este de lucrat cu pricepere și cultură. Nu se rezolvă mai nimic doar cu proclamarea „suveranismului” și refugiul apoi în „liber schimbism”, „conservatorism” ori „paseism”! O bună cunoaștere a societății de azi și o acțiune solidară sunt indispensabile.

Ca oameni, ne asumăm, fie și tacit, în cea mai simplă exprimare, o idee privind sensul istoriei actuale. Destui nepreveniți o iau însă naiv din propaganda zilei, ca trecere de la „state autoritare”, la „democrații” și la „societăți deschise”. Lansată de Karl Popper, ideea a generat clișee pe care aceștia le repetă. Dubla eroare este azi evidentă.

Pe de o parte, trecerea este proclamată de politicieni care fac evaluări în interese de menținere a puterii. Adevărul nu este prima lor preocupare. Evaluările lor sunt uneori adevărate, dar adesea nu.

Pe de altă parte, este dovedit că în societatea popperiană „deschiderea” nu este asigurată ‒ unele „democrații” din zilele noastre atestă clar acest fapt. Ele întrec în autoritarism alte regimuri. De aceea se și extinde critica democratică a funcționării democrațiilor (Boudon, Romano, Mounk, Hofstetter etc.).

De altfel, popperismul a rămas simetric cu marxismul dogmatic: acela vorbea de „trecerea ineluctabilă de la capitalism, la socialism”, în propaganda popperiană se perorează pe „trecerea obligatorie de la autoritarism, la democrație”. Cum bine s-a spus, Karl Popper nu cunoștea istoria (Ottmann) și-și imagina că din piața liberă rezultă oarecum automat democrația.

Realități ieșite din opțiunile popperiene aduc în actualitate diagnoze precum „democrația autoritară” sau „despotismul democratic” ale lui Tocqueville (Renzo Giorgetti, Il Nuovissimo ordine mondiale – Noua Ordine Mondială, 2022), ce păreau trimise la muzeu. Marxismul dogmatic a eșuat în dictaturile comuniste și sub asaltul tehnocrației, iar popperismul eșuează în „democrații cu autoritarism” și în stupidocrație, tocmai în era revoluționării continue a cunoașterii. Sărăcia de idei și clișeele, fie ele și cultivate de respectabile instituții, duc la închidere, pe când este nevoie de conștiințe deschise.

Există, însă, destule abordări postbelice mai favorabile „societății deschise” decât popperismul. John Dewey, de pildă, apăra constatarea că democrația nu se reduce la alegeri, ci se cuvine să fie „formă de viață”, că nu-i destul ca societatea să aibă stat de drept, căci stat de drept au avut și dictaturile. Opțiunea sănătoasă a fost pentru „state de drept democratice”, care să împiedice refacerea autoritarismelor sau noi dictaturi. Constituțiile vechilor și noilor democrații le și prevăd, de altfel.

Prevederea s-a dovedit premonitorie, căci, spre exemplu, așa cum se observă ușor, „sistemul prezidențial”, pe care popperismul nu-l mai chestionează, a alunecat în Europa într-un fel de monarhie păguboasă, iar „sistemul semiprezidențial” este pe urmele lui. Constituția și „deschiderea” societății le sunt indiferente. Aceasta pentru că însăși legislația prevede prea puține mecanisme de control și de intervenție din partea cetățenilor (detaliat în Statul actual, 2020) sau, dacă sunt, ele sunt ignorate. Efectele se văd: exercitarea funcției prezidențiale ca proprietate; abuzul de desemnări personale; luarea fidelității drept criteriu, în locul valorii cetățenilor; implicarea serviciilor secrete în politică; scăderea nivelului decidenților și altele.

Continuu joacă feste rătăcirea indusă de ignorarea istoriei. Ca fapt, concurența de acum dintre inși și partide la a revendica merite de intrare în UE și NATO este contrazisă de datele istorice. Se profită de întârzierea scrierii istoriei României ultimului secol și se bat câmpii în pofida arhivelor. De pildă, se trece sub tăcere faptul că România a intrat în cursa europenizării prin declarația de la Snagov (1995), că a fost invitată să adere la UE în decembrie 1999, că primul capitol de negociere închis cu succes a fost „Educația și formarea profesională” (mai 2000), că guvernul din 2000 a închis șase capitole de negociere, că intrarea României în Alianța Nord-Atlantică s-a decis de către alianță în 1996-2000 și s-a formalizat ulterior. Se jonglează cu date pentru că intervine frecvent falsificarea organizată.

L. Caragiale a eternizat literar profilul decidentului demagog. Mai nou, D.R. Popescu pe cel al farsorului ce se dă plin de merite.

Una dintre ideile cele mai responsabile în cultura română a fost sincronizarea. Ea a fost cerută de oameni bine informați asupra epocii lor, precum Eugen Lovinescu și Virgil Bărbat. Nu s-a putut contesta nici ulterior actualitatea devizei și nevoia unei angajări competitive a țării în lume. Firește, nu este sincronizare să distrugi tradiții viabile, dar este sincronizare să aduci soluții mai bune. Nu-ți servești țara aliniindu-te la obiceiuri prăfuite, dogme sau aventuri, ci gândind și reformând, la nevoie, domenii întregi pentru a putea concura pe piețele lumii.

Sincronizarea este însă altceva decât se înțelege azi. Ea nu are de a face cu vechea „corectitudine politică” a marxism-leninismului, ce revine azi surprinzător chiar la oponenți ai acestuia. Stupefiantă, dacă nu ar fi tristă, este împrejurarea că aceștia apelează și ei la controlul informaților publice, adevăr unic și caricaturizarea rivalului. Sincronizarea nu are de a face nici cu „noua corectitudine politică”, a neoliberalismului de azi, ce pretinde disciplinarea conștiințelor, înainte de orice.

Spus simplu, alergia de azi la gândire cu capul propriu duce societățile în impas. În definitiv, vederile, inclusiv cele politice, sunt treaba cetățeanului, nicidecum a noilor păzitori de „corectitudine” ce se răspândesc în media și în viața publică. Nu faptul că oamenii folosesc libertățile, că vor democrație, suveranitate națională, cooperare și transformare ar fi cazul să sperie. Ar fi necesar să îngrijoreze etichetele care vin din mărginirea profesională, civică și etică, cum sunt acum „antieuropenism”, „extremism”, „asiatism”, „rusism”, „naționalism”! Dacă cei care le utilizează s-ar uita onest în oglindă, ar constata că sunt sub nivelul celor pe care vor să-i izoleze.

Se observă cu ochiul liber și în cazul țării noastre unde duce nepregătirea decidenților și mimetismul. Printre efecte sunt imposibilitatea țării de a-și valorifica resursele, de a avea bugete viabile, precaritatea instituțională, pierderile de piețe, corupția și falsa ierarhie a valorilor, nepriceperea valorificării democrației, cultura de imitație și politica externă de excursii. Iar cea mai mare emigrație în timp de pace și rămânerea continuă în urmă sunt rezultate implacabile.

Mulți acuză faptul incontestabil al scindării opiniilor din societatea României actuale. Una dintre surse este, desigur, slaba cunoaștere a istoriei. Ei au dreptate, căci nu s-a scris, pe baze arhivistice, în mod concludent, istoria ultimului secol, nici măcar la Centenar. În orice țară care-și respectă cetățenii, istoria s-a lămurit. La noi, faptele petrecute nu sunt reconstituite precis, iar interpretările sunt în bătaia vântului. Se controversează sterp pe ceea ce ar fi fost necesar să fi fost lămurit și se apelează continuu la „istorie” după ureche sau incitări.

Noțiuni legate de istorie stârnesc alergie, căci nu sunt înțelese. Un exemplu este alergia la manualele alternative, care sunt astăzi din nou punct în programe. Din discutarea lor, atunci când au fost decise și în România (1998), s-a învățat puțin, încât reiau câteva argumente.

Orice țară civilizată, democratică, operează în educație cu manuale alternative. De aceea, printre multe măsuri de sincronizare, pe care reforma educației anilor 1997-2000 le-a introdus, a fost și Noul Curriculum Național. Acesta a și rămas, la orice comparație calificată, cel mai metodic elaborat curriculum din istoria României.

Noul Curriculum Național (1998) conținea multe înnoiri benefice, inclusiv autorizarea manualelor alternative. El a și fost sursă de inspirație pentru diferite țări. Aceste manuale se bazau pe un plan de învățământ și pe o programă analitică pentru întreaga țară, dar luau în seamă faptul, profesional și pedagogic, că transmiterea cunoștințelor dintr-o disciplină sau alta este în mod normal diversă. De aceea, manualele alternative sunt un semn de pluralitate a vederilor, nu de relativism, cum se crede greșit. Alegerea unui manual sau altul dintre cele avizate de minister era încredințată dascălilor, care cunosc cel mai bine nevoile concrete ale educării elevilor lor.

Nu mai insist asupra faptului că unii istorici, care, din păcate, înțeleg mai departe istoria ca istorie propagandistică, spre deosebire de istoria istorie, ignoră și azi că manualele alternative în Istorie le-au introdus în România deja Nicolae Iorga și C.G. Giurescu ‒ din motive, e drept, personale. Nu insist nici asupra faptului că în 1998, la disciplina Istorie, s-au opus manualelor alternative dascăli de mai slabă condiție profesională, preocupați să rămână la a recita la clasă un manual.

Profesorii bine pregătiți au salutat recursul la alternative ca un pas înainte modernizator. Am avut la Istorie, de pildă, ca alternativă, manualul de liceu al lui Florin Constantiniu, care a fost excelent, buna cooperare cu foarte cultivatul istoric fiind explicația. A fost, desigur, și manualul coordonat de un alt istoric cultivat, Sorin Mitu, care a apelat însă la un colaborator ce confunda manualul cu foiletonul și a atras reacții. Nimeni nu a obligat însă pe nimeni să adopte un manual sau altul. Permanent au decis profesorii de Istorie. De mirare că manualul incriminat s-a folosit până de curând. De ce nu a fost ocolit, dacă existau alternative?

Împrejurarea că după 2001 s-a făcut o afacere din manualele alternative nu atinge validitatea ideii. Afacerea ține de un mercantilism ieftin. Dovedesc necunoaștere, însă, cei care acuză alternativitatea cu motivul hilar că „unii fac comerț”. Sistemul inteligent al manualelor alternative a putut fi trădat de corupți, dar nu este nicidecum pus în cauză. Instituit în 1998, sistemul a rezistat, desigur sfârtecat de amatorisme și coruperi ulterioare.

Astăzi se discută despre deteriorarea educației. Într-adevăr, din exemplu de țară în față, reformatoare în educație, în 1997-2000, evidențiată la cele mai profesionale examinări internaționale ale timpului, de la Washington, Paris, Berlin, Beijing, Tokyo, România a ajuns în ultimele două decenii la coada Europei. Așa cum au constatat analizele naționale și internaționale, prin reforma din 1997-2000, educația din România a fost adusă la nivelul Poloniei, Ungariei, Cehiei de atunci, iar aceasta se poate verifica punct cu punct! Că România a rămas apoi în urma acestor țări și s-a afundat într-o criză specifică și gravă a educației este de discutat cu cei cărora i se datorează. Destul să se examineze măsurile de după 2001 și Legea educației din 2011 pentru a observa precis rădăcinile deteriorării educației din țară.

Unii mai cred că educația depinde doar de predarea Istoriei. Depinde și de aceasta. Dar dacă responsabilii știu, de ce nu fac să se scrie istoria așa cum a fost? Când deja elevul vede cum se scrie istoria în alte țări, cum să mai creadă istorie liricoidă sau propagandistică?

Pe de altă parte, educația nu poate fi altfel decât societatea și cei care o controlează. Când tinerii văd cum se fac cariere, cât și cum se fură și se corupe în România actuală, educația nu mai face față.

Rătăcirea din necunoaștere ia mai nou și forma susținerii că „în România nu s-a făcut nimic în treizeci de ani”. Radicalismul dă ceva rezultate electorale, dar azi sunt radicali unii care nu pot proba că știu face ceva pentru această țară. Or, România a progresat în multe privințe după 1989, tocmai prin deschiderea spre lume și cultura ei. Ea s-a integrat în uniuni și alianțe la care a aspirat.

Este adevărat că extinderea minciunii și a coruperii rămân redutabile. Ele au chiar crescut, ajungând din nou la vârful statului. Ceea ce spunea Vlahuță despre minciuna la acest nivel a redevenit actual. Se drapează, desigur, cu „pro-Europa” sau „pro-NATO” inși care au comercializat și distrus bunuri ale statului, nu au fost în stare să modernizeze domenii de care au răspuns, au încălcat legi și au fraudat. În felul acesta, ei compromit și ceea ce s-a realizat.

O zicere în campanii de azi cere nici mai mult nici mai puțin decât „întoarcerea învățământului la Spiru Haret”. Să fim lucizi! Cei care i-au citit scrierile, știu că, dacă eminentul reformator s-ar întoarce, ar spune: „Luați aminte la timpul în care trăiți, căci trecutul nu rezolvă orice”.

Desigur, legile haretiene, adoptate în trei mandate de ministru, în zece ani, erau un sistem de educație sincronizat. Dar sistemul a fost necesar să fie devreme completat. De pildă, Constantin Angelescu a considerat să-i adauge bacalaureatul, alții i-au adăugat alte componente.

Oricum, „întoarcerea la Spiru Haret” ar avea justificare dacă ar mai exista economia micilor și mijlociilor producători sau începuturile democrației ‒ ceea ce este imposibil. Revenind la timpurile noastre, legea din 1995 era la fel de bună, mai ales că se învățase din legile lui Spiru Haret. O spun ca unul care nu a avut decât o contribuție restrânsă la această lege. Numai că legea din 1995 era bine să fie aplicată și văzut exact unde e nevoie de noi soluții. Or, de pildă, renunțarea de după 2001 la cele două examene republicane, „capacitate” și „bacalaureat”, a distrus coerența educației școlare!

Reforma cuprinzătoare a educației din 1997-2000 însemna aducerea la zi și aplicarea haretismului, în condițiile societăților pe cale de democratizare ale timpului și intrării în competițiile erei globalizării. În definitiv, nu s-a putut formula până azi nicio obiecție competentă la vreo măsură a reformei ‒ toate măsurile fiind listate, publice și putând fi examinate de oricine interesat (vezi Anii reformei 1997-2000, 2006). Reforma cuprinzătoare era necesar doar să fie dusă mai departe ‒ precum au făcut-o celelalte țări care au întreprins atunci același tip de reformă.

Faptul că veleitarismul și amatorismul care au urmat, culminând cu legea din 2011, au dus educația în starea de degradare de azi dovedește o învățătură. Anume că incapacitatea de a concepe la propriu și de a implementa reforme chibzuite antrenează distrugerea și a ceea ce s-a agonisit în materie de sincronizare.

Autor: Andrei Marga

Citiți și:
România robotizată sau deșcolarizarea digitală
Alianța Părinților din România cere retragerea manualului „Egalitatea de gen. Predarea și integrarea în învățământul preuniversitar”

 

yogaesoteric
24 aprilie 2024