Războiul văzut și războiul nevăzut

În comunism aveai un avantaj. Știai unde-ți este dușmanul. Nu era greu de înțeles că cei care ți-au luat pământul și casa sunt vrăjmașii tăi. Sau, mai mult, ți-era clar că cei care au băgat zeci și sute de mii de români în pușcării sunt vrăjmașii neamului tău.

Alergai după mâncare, cozi interminabile, și te luptai iernile să-ți încălzești puțin mai mult apartamentul, înjurând partidul. La televizor nu prea te puteai uita, că se mințea încontinuu, la fel ca în ziare. De aceea nici nu credea nimeni acele minciuni. Dar o mulțime de bancuri spuse în cercurile restrânse îți mai răcoreau puțin sufletul. Nu aveai libertatea să spui adevărul în care credeai. Te puteai trezi la interogatorii și chiar în pușcărie, dacă nu te cumințeai. Bune, rele, astea erau vremurile comunismului, unde aveai cel puțin acest avantaj – mare, în comparație cu ceea ce trăim astăzi –, acela de a identifica foarte ușor dușmanul în tot ceea ce se împotrivea libertății, drepturilor și fericirii tale.

După ʼ90 însă, odată cu instaurarea a ceea ce s-a numit „democrație”, situația s-a schimbat câte puțin, și de atunci până astăzi se schimbă în permanență. Lumea este liberă să spună tot ce gândește și ce nu gândește. Asta nu numai în apartamentul lor, ci chiar pe mijloacele de informare în masă. Desigur, nu se mai vorbește despre realizările de partid, că nici nu mai știi care este cu adevărat partidul care te conduce. Sunt aceiași oameni în toate partidele. Și, ca o paranteză, doar la început se numeau „realizări” eliminarea găurilor negre ale economiei. Acum nici nu se mai poate vorbi despre așa ceva, căci aproape nu mai există producție internă românească. Sunt însă și voci mai critice, care susțin că am fost lichidați economic și dați complet pe mâna străinilor. Cine mai știe ce să creadă?

Dar să revin. Da, lumea s-a schimbat puțin câte puțin. Acum pe mulți nu-i mai interesează adevărul, așa că nici nu prea mai este spus la televizor. Nu că l-ar interzice atât de mult cenzura, cât pentru faptul că există atâtea forme mediatice de a-l contracara sau minimaliza – știri sau talk show-uri, ori alte specii televizuale de dezbatere a minciunii ‒, încât ce rost ar mai avea să riști afirmându-l? S-ar putea ca până și prietenii să te înjure, dacă le deranjezi opiniile. Oricum, nu prea mai contează, nu mai sunt multe mize pentru românii seduși și dezamăgiți de-atâtea ori. Divertismentul și derizoriul domină lumea mediatică, iar repetarea la infinit a urâtului și a minciunii le-au transformat, pe nesimțite, în realitate și adevăr pentru cei care se hrănesc cu ele.

În comunism ți-era limitat dreptul la proprietate. E adevărat că toată lumea locuia undeva și nu te dădea nimeni afară din casă, chiar dacă chiria era de numai 2 lei. Acum însă ai dreptul la proprietate. Și chiar dacă apartamentele costă de câteva ori mai mult decât prețul lor real, statul îți favorizează împrumutul la bancă și nu este vina lui că tu nu-ți mai poți plăti ratele sau că stresul datoriilor te-a dus la boală și divorț, iar casa a rămas a nu știu cui.

Războiul minciunii

Românii pot trăi liberi în țara lor, o țară minunată, dar un sfert din poporul nostru a plecat peste graniță, vânzându-și pământul pe nimic, ca în perioada de glorie a cooperativizării forțate. Da, acum pământul nu mai este luat de statul comunist, ci de alți proprietari (capitalismul salvator!) care, în 60%-70% din cazuri, nu sunt români. Așadar, cei care am rămas pe-aici trăim așa cum putem în țara care altădată era a românilor.

Avem mâncare mai multă decât avem nevoie. Educație alimentară și bani să ai, că în România chiar poți cumpăra ceea ce te poate hrăni sănătos. Din păcate, a cui e vina că aceasta se petrece astăzi doar în mod excepțional, cu o mică parte din români, care nu sunt nici măcar nomenclaturiștii, pentru că pe cei mai mulți nici nu-i prea duce capul? Asta ar putea explica creșterea cu un procent de 5000% a bolnavilor de cancer și cu mult mai mult a bolilor cronice, în general. Oamenii sunt fericiți când își pot permite să-și cumpere medicamentele care le pot prelungi încă puțin viața. Altfel, rămâne divertismentul ‒ drogul care te poate face să uiți chiar și faptul că trăiești.

Observăm toate acestea cu multă durere, nu pentru că am fi niște nostalgici ai comunismului – pentru că nu poți ajunge să iubești ceea ce ai urât din tot sufletul. Simțim însă că, pe undeva, am fost înșelați. Regimul s-a schimbat în anumite privințe, însă noul comunism (zis „democrație”) are un mare (dez)avantaj față de cel din care am ieșit. Persuasiunea ideologiei atinge aproape desăvârșirea cu ajutorul rezultatelor excepționale ale unor științe precum psihologia și sociologia aplicate în mass-media, în educație și comerț, și mai ales în exercițiul serviciilor secrete, zise românești, pentru că sunt susținute de banii contribuabilului român.

Un aspect este însă adevărat, după acești 30 de ani de democrație: România a ieșit mult mai slăbită, mult mai devastată decât după cei 5 ani ai celui de-al Doilea Război Mondial. Locuitorii României de azi sunt mai mult oameni cu vârste înaintate, iar dacă e să vorbim nu după ceea ce apare în acte, credem că mai mult de 12 milioane de români nu suntem în țara asta. Politicienii ne-au reprezentat atât de puțin interesele în ultimii 30 de ani, încât nu știm dacă nu cumva au trecut cu totul în reprezentarea intereselor străine. Că doar majoritatea au dosarul lor bine pus la punct în mâinile celor care îi conduc.

Toate acestea însă nu ar merita să fie amintite decât pentru a realiza încă o dată că minciuna care stăpânește astăzi lumea e mai mare decât ne putem imagina. Iar războiul este mai eficient decât oricare alt război din trecut.

Dar cel despre care am vorbit până acum nu este decât cel mai vizibil dintre războaiele îndreptate împotriva omului modern. Există însă un război cu mult mai puțin recognoscibil. Acesta este războiul mediilor de existență fizică și al conștiinței care, pe măsură ce se restructurează, schimbă chiar modul de a gândi și viețui al oamenilor scufundați în ele. Pe principiul că „peștele nu știe că există apă până nu eșuează pe uscat” al lui McLuhan, mediile ne modelează vestimentația și comportamentele, sentimentele și concepțiile, într-o asemenea măsură încât, chiar dacă credem că suntem aceiași oameni, după un timp devenim încontinuu alții, iar aceasta se petrece fără să ne dăm seama.

În ultimii 30 de ani am ajuns tot mai egoiști, încât s-a ajuns astăzi ca familiile aproape să nu mai poată supraviețui. Și asta, pentru că toată cultura este centrată pe satisfacerea poftelor ego-ului care, hipertrofiindu-se, elimină din orizontul lui pe toți cei ce par a-i împiedica extensia. Alimente sau haine, lucruri de tot felul, mașini sau alte acareturi – toate ne seduc să credem că le merităm și că fără ele nu mai putem trăi. Nevoi false, vise deșarte le sunt inculcate ființelor umane, cărora li se cultivă deopotrivă excitația posesiunii și depresia lipsurilor, cu toate anxietățile asociate lor.

Cartea, pe nesimțite, dispare din orizontul omului modern. Nu pentru că ar interzice-o cineva, ci pentru că generația internetului, a jocurilor pe calculator și a știrilor futile nu mai înțelege prea bine ce citește. Sunt analfabeți funcționali. Cartea devine tot mai mult un univers închis, care va dispărea probabil din cultura de masă, rămânând doar în sferele elitelor crescute fără televizor și internet, sau a celor cu adevărat credincioși.

Și, nu în ultimul rând, războiul se duce invizibil în zona impunerii în conștiința publică a unor patimi de ocară ca virtuți fundamentale. Folosindu-se de repetiția mediatică și de o întreagă filmografie, păcate împotriva firii ajung ușor să fie asimilate, în timp, drept norme de viață socială. Astfel că tinerii noilor generații, mai ales cei care provin din familii dezorganizate, se afirmă ca homosexuali, chiar dacă nu au nicio atracție sexuală față de cei de același gen. Și atât de mult se confundă în sfera conștiinței cu această identitate, că de multe ori nu mai rămâne decât un pas până la experiență și deprindere.

Trezvia și rugăciunea

Așadar, războiul nevăzut despre care vorbea Sfântul Nicodim Aghioritul nu mai este astăzi chiar atât de nevăzut. Există un război nevăzut dus în prezent prin mai toate mijlocele media sau prin aproape întregul mediu de existență umană, care ne inculcă cum să trăim necreștinește, fără ca noi să realizăm că, de fapt, suntem în permanență seduși și manipulați. Războiul pe care cel rău îl ducea în trecut, șoptind în sfera conștiinței omului pentru a-i induce patimile murdare ca dorințe proprii, se duce astăzi oficial prin mai tot ce ni se petrece.

Din păcate însă, omul modern nu mai realizează presiunea acestui război. El se crede liber, de pildă, să se vaccineze, din moment ce a auzit de zeci de mii de ori mai peste tot că nu există altă soluție. Nu realizează însă că, în cele mai multe cazuri, în spatele alegerii nu se află o decizie rațională, ci un impuls generat de disonanța cognitivă la care a fost supus de-a lungul timpului. Arhitecții opiniei publice știu că 80% din populație își va schimba punctul de vedere, indiferent de minciuna care se va promova, iar numai 4% va protesta, potrivit legii spiralei. Cu alte cuvinte, victoria este o chestiune de timp, fiind proporțională cu afilierea la conștiința de turmă, zisă astăzi mainstream, sau cu expunerea la mass-media.

Ce putem face? Legile războiului nevăzut sunt descrise cu minuțiozitate de Sfinții Părinți. Apărarea nu poate fi alta decât trezvia și rugăciunea, înfrânarea și lupta cu patimile, răbdarea necazurilor cu smerenie și discernământul cultivat prin toate acestea. Salvarea nu va fi posibilă atât timp cât rămânem cu ochii lipiți de ecrane sau odihnindu-ne în cine știe ce patimă. Legile acestui război, ca ale oricărui război, sunt extrem de dure. Iar biruința nu se poate obține decât cu ajutorul harului dumnezeiesc. Mai sunt încă oameni care mai duc lupta și se mântuiesc. Când ei nu vor mai exista, istoria va înceta și ea.

Acest război bunăoară marchează sfârșitul istoriei, pentru că vrăjmașul s-a făcut stăpân pe toate mijloacele, iar lumea i se supune prin închinarea la realitatea virtuală, prin plăceri și confort, prin părăsirea duhului mărturisirii și prin desfrânare. Prin dictatura orwelliană, fiara își va arăta tot mai mult dinții, și deja a făcut-o prin pandemie și vaccinare. Dumnezeu va îngădui și aceasta încă o vreme, ca să nu se piardă întreaga lume în oferta minciunii și a plăcerilor. Însă dureroasă va fi cearta, iar cei care nu vor dobândi pacea cu greu vor putea trece de aceste încercări.

Totul depinde în primul rând de noi. Să ne lepădăm de mass-media și să ne reîntoarcem la păzirea poruncilor lui Hristos și la pocăință! Dumnezeu este foarte aproape de fiecare dintre noi și așteaptă doar atât, să vadă că-L alegem pe El și nu lumea, pentru a ne dărui biruința asupra patimilor, a tuturor vrăjmașilor Săi și viața veșnică. Cine nu crede aceasta, nu crede că există Dumnezeu!

Autor: Virgiliu Gheorghe

Citiți și:
Postmodernismul, provocare la morala creştină (I)
Cum să îţi asculţi conștiinţa morală: Lecţii de la Hus și Ieronim
Onoarea de a fi non-aliniat sau starea de disidență ca necesitate morală
Interviu Rod Dreher: „Cred că niciodată nu s-ar cuveni să facem ceva împotriva conștiinței noastre doar pentru a ne recăpăta libertatea”

 

yogaesoteric
14 mai 2023