Onoarea de a fi non-aliniat sau starea de disidență ca necesitate morală

2.421 0

Începem acest cuvânt introductiv cu precizarea că întregul nostru efort editorial, mediatic și academic, pe care îl facem cu obstinație de-a lungul anilor, în pofida tuturor evidențelor că ne confruntăm cu un inamic infinit mai puternic, este rodul unei dureroase neliniști pentru starea de letargie și chiar de imbecilitate colectivă, în care ne-a fost împinsă societatea în ultimii treizeci de ani de către stăpânii discursului dominant.

Universitatea Populară, care inițial și-a concentrat eforturile pe cursuri de formare a tinerilor, s-a reprofilat în ultimii ani în special pe activități editoriale. Toți, dar absolut toți autorii noștri se înscriu în șirul onorabil al noii disidențe, care se opune unui anumit tip de imperialism fără precedent în istorie, practicat la scară globală de către o elită perversă, rapace și demonizată.

Bunul nostru prieten Pierre-Antoine Plaquevent, care întreprinde această strălucită și atât de actuală investigație metapolitică, face parte din pleiada unor cercetători francezi de vocație, aflați în floarea vârstei, care s-au dedicat din plin decriptării esenței regimului sub care zace patria lor, Franța, ajunsă astăzi în pragul extincției rapide și irevocabile. Acești războinici, care s-au ridicat cu pana lor de dragul renașterii Europei, au devenit o rara avis într-un univers al opacității generalizate.

Într-un Occident demasculinizat, aplatizat, împins în îmbrățișarea dulce a capitalismului seducției, dorinței și confortului, ce mortifică orice capacitate de exercițiu intelectual autonom și anihilează însăși ideea de asumare a riscului de dragul unor valori superioare, adevărații bărbați reprezintă singura speranță de renaștere spirituală și politică a acestei părți a lumii cu funcții cu totul aparte în concertul civilizațiilor lumii.

Pierre-Antoine Plaquevent face parte din familia de militanți numiți și suveraniști europeni. În accepția lor, statul-națiune, devenit principala țintă a ocultei globaliste care râvnește instaurarea unui guvern mondial, este principala stavilă, ultima redută în fața ofensivei acesteia. Nu mă pot abține să nu-i pomenesc aici măcar pe câțiva dintre autorii acestei generații strălucite, din care face parte și Pierre-Antoine: Lucien Cerise, Pierre Hillard, Valerie Bugault, Youssef Hindi.

I-am publicat la Universitatea Populară, iar alții încă urmează să apară în versiunea română. Iar dacă am amintit de câțiva dintre intelectualii de vârf de la Paris din zona non-aliniaților, a militanților din mediul academic din generația mai tânără, mă văd obligat să menționez și câțiva autori, pe care i-am putea înscrie printre precursorii direcți ai acestora.

Jean Parvulesco (de origine română), Guillaume Faye, Alain de Benoist, Robert Steuckers, Michel Geoffroy, Jean-Claude Michéa, Ivan Blot, părintele Jean Boboc (de origine română), Jean-Michel Vernochet, Philippe de Villiers, Hervé Juvin, Marion Sigaut, Philippe Beneton, Chantal Delsol și, desigur, infatigabilul disident, sociologul și scriitorul care poartă toate etichetările posibile lansate de către nomenclatura corectitudinii politice, Alain Soral. I-am enumerat aici pe autorii de primă mărime ai Franței de azi fără vreo pretenție de ierarhizare, ci în speranța că cititorii acestor rânduri le vor căuta cărțile.

Pentru a schița sumar profilul identitar al acestui șir de autori extrem de diverși și originali, și totuși având puncte de rezistență comune în viziunea lor asupra lumii, ar fi de remarcat faptul că este vorba despre un curent de gândire care își are originea în reacția față de ruptura produsă în spațiul occidental prin așa-zisul „Iluminism” și pretinsa Revoluție Franceză. Adică, făcând apel la celebrul titlul al lucrării lui Julius Evola, am putea susține că ei reprezintă „Revolta împotriva lumii moderne”. Această școală de gândire tradiționalistă, conservatoare, antiliberală și anticapitalistă ar putea fi caracterizată pe scurt astfel.

Ei se pronunță împotriva:

subordonării politicului de către economie sau, altfel zis, a reducerii actului guvernării la o simplă guvernanță, aflată la cheremul expertocrației, iar a colectivităților umane organice – la o simplă aglutinare de atomi în cadrul „societății de piață”;
dominației SUA asupra Europei (partea de Vest care a fost vasalizată după cel de-al Doilea Război Mondial);
NATO ca structură desuetă care și-a pierdut rostul după încheierea Războiului Rece și dispariția Pactului de la Varșovia, aflată la cheremul hegemonismului american;
supremației eurobirocraților de la Bruxelles asupra statelor naționale, considerând că UE este un proiect antieuropean, antinațional și anticreștin, care anihilează suveranitatea statelor membre;
„momentului unipolar” survenit după căderea URSS, care urmează să fie substituit cu o nouă ordine a relațiilor internaționale – cea multipolară;
monedei unice EURO (care aduce grave prejudicii economice tuturor statelor membre în favoarea mafiei financiare globaliste) și pentru revenirea la moneda națională ca element fundamental al independenței economice;
eliminării banilor lichizi și a cipării populației sub pretextul comodității pentru cetățeni, care de fapt urmăresc instaurarea unui control total asupra populației de pe glob;
banului ca măsură a tuturor lucrurilor, a tehno-capitalismului, numit și turbo-capitalism sau capitalism al dezastrelor, cuvântul-cheie fiind capitalismul ca rău în sine;
liber-schimbismului, a nomadizării popoarelor, capitalurilor, bunurilor și serviciilor în cadrul unui sistem globalist hiperliberal;
societății de consum, a individualismului, a liberalismului filozofic, politic și economic etc.

Acești intelectuali francezi de seamă sunt de cele mai multe ori militanți activi pentru ceea ce s-a numit Frexit, după modelul Brexit, deoarece, în opinia lor, UE este imposibil de reformat. Aici similitudinea se impune de la sine: așa cum Gorbaciov devenise ridicol în anii Perestroika, tot agitând sloganul „O Uniune reformată, un partid reformat!” (în timp ce imperiul sovietic își dădea duhul), la fel de comici sunt și eurofanaticii care agită drapelul perenității UE.

În treacăt fie spus, deloc întâmplător exponenții ambelor generații ale disidenței franceze sunt și printre cele mai reprezentative voci pe care le întrunește anual Forul de la Chișinău, o platformă de discuții internațională, care devine tot mai vizibilă în o serie întreagă de țări ale lumii. Așa, de exemplu, discursul lui Pierre-Antoine Plaquevent, ținut în cadrul acestui for la 21 septembrie 2019, s-a intitulat „Multipolaritatea și societatea deschisă: realismul geopolitic versus utopia cosmopolitică. Pluriversum vs universum”, un text de referință care merită să fie studiat cu atenție.

Așadar, cartea lui Pierre-Antoine Plaquevent reprezintă o sinteză a originilor intelectuale ale „fenomenului Soros”, a instrumentelor lui de acumulare a unor resurse financiare astronomice și de extindere la scară globală a tentaculelor sale. Numele sinistrului George Soros este astăzi pe buzele tuturor. Cu el s-a confruntat președintele SUA Donald Trump, cu el se bate premierul ungar Viktor Orban, pe el îl anatemizează liderul panafricanist Kemi Seba, pe el îl vizează în textele sale filosoful rus Aleksandr Dughin, el este ținta criticilor liderului de opinie georgian Levan Vasadze, pe el îl ia în răspăr cunoscutul politician și activist civic armean David Șahnazarean.

Pretutindeni în lume, unde mai vibrează spiritul de rezistență în fața acestui tăvălug globalist, oamenii politici și jurnaliști onești, activiștii civici și autorii din zona științelor socio-umane îl privesc pe George Soros ca pe inamicul public numărul unu.

Caracteristica de bază a „doctrinei Soros”, ca și, de altfel, a imperialismului american în ansamblu, se reduce la înșelătorie. Și anume, sunt avansate niște intenții bune, precum drepturile omului, democrație, justiție și celelalte elemente din seria miturilor fondatoare ale Occidentului pentru a adormi vigilența publicului și a-i obține consimțământul în realizarea propriilor planuri deopotrivă perfide și perverse.

De fapt, nimic nou în acest sens. Orice război, chiar și unul nedeclarat și non-militar ca cel purtat de Soros, își are propriile reguli. Oare nu spunea chinezul antic Sun Tzu că „întreaga artă a războiului este bazată pe înșelătorie”? Deci, s-au schimbat doar mijloacele, nu și scopurile unui război. Ele se reduc la voința de cucerire a unui popor pentru exercitarea dominației asupra acestuia în beneficiul învingătorilor.

În România s-a scris și se mai scrie destul de frecvent despre rețelele de influență și servanții din sectorul neguvernamental și din fauna politică a acestui vârf de lance al unor forțe oculte care apar rar de tot în vizorul publicului. De altfel, lucrarea de față conține un capitol întreg dedicat României.

În Republica Moldova, însă, se pare că doar politologul Bogdan Țîrdea s-a ocupat la modul serios de decriptarea tuturor încrengăturilor din zona expertocrației și a mediacrației sorosiste, această liotă de lăcuste grantofage care sufocă spațiul public prin omniprezența lor cu efect paralizant. Altfel zis, ignoranța marelui public la capitolul războaie cognitive, control în sfera conştiinţei, inginerii sociale și alte instrumente de fasonare a „gândirii unice”, este una de-a dreptul alarmantă. Tocmai de aceea efortul nostru de traducere și de editare a cărții de față vizează „dezvrăjirea” cititorilor, scoaterea lor din magia discursului dominant și readucerea la condiția interpretării profunde și complexe a realității.

Orice țară în care Fundația Soros, Open Society Institute, Institutul de Politici Publice și orice altă organizație finanțată din sursele acestui magnat și ale altora ca el (structuri private, de stat sau internaționale) reprezintă de fapt niște rețele în care sunt recrutați mercenari de elită, plătiți copios pentru a exercita o influență copleșitoare asupra mentalului colectiv. Astfel încât orice țară care respinge activitatea pe teritoriul său a acestei caracatițe criminale, este o țară independentă. În acest sens, chiar și SUA, patria adoptivă a lui Soros, nu este de fapt decât o semi-colonie, un stat captiv controlat de cleptocrația ascunsă în vizuinile „statului profund” (deep state), cu o democrație decorativă aflată la cheremul stăpânilor marelui capital.

Așadar, la ora actuală emanciparea oricărei țări necesită în mod obligatoriu izgonirea acestor trupe de ocupație non-militară care aduc daune infinit mai mari decât ar putea aduce o prezență militară străină clasică. Și aici tot liderul maghiar Viktor Orban este campionul și exemplul demn de urmat. Anume el și echipa lui l-a pus pe fugă pe magnatul de origine maghiară Soros și pledează deschis de la tribunele internaționale împotriva acestui nou tip de agresiune împotriva popoarelor, de corupere a elitelor politice și de impunere a unei agende publice de-a dreptul catastrofale.

În Republica Moldova, însă, rețelele Soros continuă să conducă balul vieții publice. Și asta în primul rând pentru că realizarea majoră a acestei cohorte de lachei ai capitalului străin este că au reușit să-și păstreze masca de onorabilitate, de elevație intelectuală și chiar de superioritate indiscutabilă în raport cu oricine altcineva din mediul politic sau al comentariului politic. Marele public nici nu-i vede ca pe o echipă bine sudată, deoarece aceștia își distribuie în mod subtil rolurile și se pitesc în spatele unei puzderii de titulaturi sonore de ONG-uri cu scopuri declarat nobile, caritabile și de maximă utilitate socială. Anume ei sunt cei care dau note la purtare politicienilor, ei sunt cei care monitorizează alegerile și tot ei truchează sondajele în campaniile electorale pentru a favoriza proiectele politice ale marionetelor Occidentului.

Seară de seară, an de an, cu metodă și meticulozitate, aceste curve de lux ale marelui capital occidental populează masiv canalele TV, vrăjind telespectatorii cu aceeași poveste nesfârșită, care până la urmă reușește să inoculeze o anumită percepție asupra realității ce devine de-a dreptul axiomatică. Iar starea de fascinație a telespectatorilor anulează orice urmă de rațiune autonomă, ceea ce reprezintă tocmai solul fertil pentru practicarea acestui tip de neo-șamanism europenist.

În acest război cognitiv total are șansa de câștig doar cel care este conștient de faptul că se află în starea de război, fiind ținta inamicului din spatele ecranelor TV. Însă dată fiind ignoranța cvasitotală a marelui public, agresorul domină nestingherit câmpul de luptă, transformând în „idioți utili” marea masă a populației. În aceste condiții, când procesul de uniformizare prin spălare pe creier și dresaj sistematic al actorilor politici a afectat integral spectrul politic, viața publică arată ca o vânzoleală a unor gândaci în borcan. Nu mai contează cine câștigă și cine pierde alegerile. Ceea ce contează cu adevărat este ca aceste rotițe insignifiante ale Sistemului să rămână în limitele liniei de demarcație care stabilesc țarcul vieții politice a unei țări.

Așadar, Soros este exponentul unei entități, a unui grup financiar și totodată dispozitiv de luptă care a căpătat în ultimele decenii numele generic de corporatocrație. Pornind de la titlul celebrului volum Corporațiile conduc lumea (1994), semnat de americanul David C. Korten, ar fi cazul să subliniem faptul că avem de a face aici cu un subiect non-statal care depășește cu mult forța de influență a oricărui stat, cu un actor internațional având o pondere uimitoare și o capacitate de corupere uriașă în cadrul unor organizații precum ONU sau UE. Ultimele două structuri internaționale au fost numite pe bună dreptate, de la tribunele oficiale, de către premierul maghiar Viktor Orban „cele mai corupte instituții de pe glob”.

De-a lungul câtorva decenii, acest gangster al capitalismului speculativ a reușit să aplice lovituri zdrobitoare economiei unei serii întregi de țări – de la Marea Britanie până la Malaysia – prin operațiuni financiare sofisticate care l-au plasat în topul celor mai bogați miliardari de pe glob. Așadar, Soros este printre figurile emblematice ale banksterilor care a profitat pe seama dereglementării neoliberale ce a anihilat suveranitatea economică a statelor.

Să trecem în revistă doar câteva dintre elementele-cheie ale ideologiei și acțiunilor promovate de Soros și acoliții săi pretutindeni în lume:

„Societatea deschisă”, în calitate de concept-cheie preluat de la mentorul său Karl Popper, semnifică pentru Soros moartea statelor-națiune și dizolvarea acestora într-un cazan de topire (melting pot) al tuturor popoarelor, civilizațiilor, culturilor și religiilor în cadrul unui Guvern Mondial;
În relațiile internaționale poziția lui Soros este solidară cu cea a complexului militar-industrial american, cu CIA și celelalte servicii secrete, promovând hegemonia americană absolută într-o lume unipolară, intervențiile armate sub pretexte umanitare, războaiele de schimbare de regim („regime change wars”);
Distribuția rolurilor în geopolitica globală este în alb-negru: rolurile bune îi sunt rezervate Occidentului colectiv (SUA, NATO, UE) și, parțial, țărilor reduse la starea de vasalitate care își acceptă obediența ca pe un dar suprem și, respectiv, cele rele le sunt atribuite țărilor care nu vor să-și sacrifice suveranitatea pe altarul globalismului (Rusia, China, Iran, Siria);
În economie sunt promovate – în mod solidar cu FMI, BM, OMC, UE și alte unelte ale corporatocrației – dogmele neoliberale (așa-numitul Consens de la Washington sau școala lui Milton Friedman): dereglementarea, liberul schimb, financiarizarea economiei, limitarea la maximum a competențelor guvernelor naționale (small governement), neadmiterea controlului din partea autorităților naționale asupra băncilor centrale (impunerea în constituții a pretinsei independențe a Băncii Naționale), acceptarea creditărilor externe ca pe o binefacere din partea unor „parteneri de dezvoltare” (numele de cod al colonizatorilor economici);
În politică primul element este uniformizarea percepțiilor asupra fenomenului economic în baza parametrilor dogmelor neoliberale descrise mai sus. În acest caz nu mai contează numele liderilor sau ale partidelor care guvernează țara: aceștia oricum vor promova orbește politicile colonialismului economic și jocul marii finanțe internaționale. Tot aici acceptarea ideii potrivit căreia tot ce îi convine Americii este benefic și pentru țara ta;
În sfera războiului cognitiv caracatița Soros țintește, printre altele, inocularea ideii potrivit căreia democrația liberală, cu votul universal, cu individualismul, cu lăcomia și obsesia îmbogățirii ca principale virtuți ale capitalismului, cu drepturilor omului ca religie de stat reprezintă modelul sacrosanct, indiscutabil și peren („Nu există alternativă”, cum spunea Margaret Thatcher – „There is no alternative”.);
Caracterul secular al statului sau principiul laicității („mistica laicității”, după formula lui Youssef Hindi) este adus la o exacerbare maximă, prigoana împotriva Bisericii devenind ocupația predilectă a bandelor de mercenari din „societatea civilă” în complicitate cu cei din media coruptă. „Religia republicanismului”, izvorâtă din așa-zisa Revoluție Franceză, face parte și ea din dogmele obligatorii ale acestui tip de societate cu pretenții de universalitate;
Obsesia de a șterge toate trăsăturile identității colective a popoarelor prin provocarea crizei migranților; de fapt este vorba despre planul de dezlocuire a populației băștinașe europene (deci, un adevărat etnocid non-violent) în favoarea unor populații alogene care ar forma precariatul docil și manevrabil al marelui capital („le Grand Remplacement”);
Esența malefică a acestui tsunami civilizațional se mai desprinde din următoarele direcții prioritare de acțiune nefastă: sinuciderea asistată sau eutanasia, stimularea avorturilor, legalizarea drogurilor, instituirea poliției juvenile (scoaterea copiilor de sub ascultarea părinților, conflictualizarea relațiilor dintre aceștia în favoarea „societății deschise” care preia rolul de educator), feminismul ca ideologie de ostilizare a relațiilor dintre bărbați și femei, teoria de gen care pretinde că sexul nu ar fi un dat nativ, ci o chestiune de opțiune personală, homosexualitatea, „căsătoriile gay”, procrearea artificială și, în definitiv, transumanismul.

Așadar, în acest război duhovnicesc total, fiecare persoană este necesar să facă alegerea sa în cunoștință de cauză. Iar autorul nostru este perfect conștient de faptul că o interpretare dintr-o perspectivă strict pozitivistă ar limita sau deforma înțelegerea obiectului cercetării sale. Tocmai de aceea el recurge la o lectură spiritualistă, metapolitică, apropiată de conceptul de teologie politică a lui Carl Schmitt. Astfel, viziunea creștină permite descoperirea caracterului inversat al „societății deschise”, prin urmare esența ei prin definiție satanică, antitetică în raport cu creația dumnezeiască.

La un moment dat fiecare dintre noi este necesar să opteze, să aleagă dacă trece ori de-a dreapta, ori de-a stânga Adevărului în această încleștare de dimensiuni apocaliptice. Așa cum zice Mântuitorul: „Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va disprețui; nu puteți să slujiți lui Dumnezeu şi lui mamona” (Matei 6:24).

Adică, pentru a putea decripta cu ușurință esența malefică a uneltirilor viclene ale unui personaj ca Soros, omul este necesar să posede un sistem de referință limpede, solid și chiar imuabil – viziunea creștină și, mai larg, religioasă asupra lumii. Numai acesta îi permite să interpreteze realitatea în baza unei grile de lectură ce presupune asumarea de norme stabile, care fac parte din identitatea noastră profundă. Asta pentru că o conştiinţă debranșată de la sursa superioară a luminii dumnezeieşti, a adevăratei cunoașteri mistice, va rămâne întotdeauna în zona aproximativului și a erorii iremediabile.

Și așa cum trăim într-o epocă din care transcendentul este izgonit, cei mai mulți dintre noi se pomenesc a fi total vulnerabili în fața ofensivei „societății deschise”. Într-o lume căzută în imanent și inundată de relativism, totul se lichefiază, se dizolvă, se șterge: tradiții, ierarhii, sisteme morale, identități colective, atașamente durabile, apartenențe la grupuri precum familia, neamul, religia, la un anume teritoriu (spațiul sacru al strămoșilor). Anume în aceste condiții virusul mortal Soros își găsește un mediu prielnic pentru răspândire la scara întregii lumi. Iar țările care urmăresc să îi reziste sunt trecute în categoria unor „societăți închise”, „rogue state”, unde strategul Soros caută să-și întindă plasa pentru o nouă „revoltă populară pașnică împotriva dictaturii și pentru democrație”.

În acest sens „fenomenul Soros” poate fi considerat drept un final logic al căderii în Modernitate ca revoluție antropologică radicală. Astăzi omul din centrul universului filosofilor antropocentriști capătă chipul hidos al lui Soros, care parcă e decupat din capriciile lui Goya sau din tenebrele de coșmar ale Tartarului, populate cu pocitanii înfiorătoare. Masca funestă a acestuia face parte dintr-un portret de grup al gerontocrației bancare internaționale, care se vrea a fi un Guvern Mondial, adunat în cluburi de elită demonică precum Comisia Trilaterală, Clubul Bildelberg, Forumul Economic Anual de la Davos etc.

Efortul întreprins de Pierre-Antoine Plaquevent merită toată prețuirea. El vădește un spirit de cruciat angajat profund în lupta cu „taina fărădelegii”. Un bărbat pentru care aventura luptei împotriva răului acestei lumi reprezintă însuși rostul existenței. Iar această carte este ca o armă, o spadă care spintecă întunericul, făcând loc pentru țâșnirea luminii.

Iurie Roșca

Notă: Acest text a fost publicat ca Prefață la ediția română a cărții lui Pierre-Antoine Plaquevent, SOROS și societatea deschisă. Metapolitica globalismului.

Citiţi şi:
De la marxism-leninism la neomarxism, marxismul cultural și corectitudinea politică
Într-o lume care cu greu își mai păstrează cumpătul, este greu să existe așa ceva, dar nu este imposibil
Soros vrea să creeze ‘homo sorosovici’. Cum ‘sponsorizează’ Soros și Bill Gates OMS, Consiliul Europei și ONU

yogaesoteric
2 aprilie 2021