Regulile de smarald ale jocului de şah

 

Îmi place şahul. Nu este vorba de şahul Persiei, ci de binecunoscutul sport al minţii. Primele noţiuni despre acest joc le-am căpătat în copilărie. Când aveam vreo 13 ani, o vecină de bloc, cam de vârsta mea, a manifestat un interes debordant pentru o partidă în aer liber. Aşa că ne-am dat întâlnire în spatele blocului.

Nici nu am apucat să ne arătăm bine piesele, că părinţii ei au apărut de niciunde. Ne-am furişat cum am putut, iar eu m-am împiedicat printre tufişuri şi în cădere am atins-o. Atunci am realizat prima şi cea mai importantă regulă din şah: piesa atinsă este piesă mutată.

Soarta a făcut în aşa fel încât familia s-a mutat departe de acea lume a pasionatelor de şah.

Prima partidă cu adevărat importantă am avut-o pe la vârsta de 20 de ani. Am cunoscut o mare amatoare, cum de altfel eram şi eu, şi ne-am aruncat în joc cu toate piesele. Eu jucam la sacrificiu, ea juca la sacrificiu. Aşa că, în foarte scurt timp, am ajuns la pat. Este foarte bun şi un pat în şah. Multe partide celebre au plecat de acolo.

Experienţele pe care le-am trăit în acea perioadă au fost sublime. Un adevărat paradis în doi. Dar toată bucuria noastră a durat până în ziua în care am întâlnit un maestru emerit, care mi-a spus: „Nu poţi deveni un adevărat jucător de şah până nu înveţi să joci fără regină!”.

Când regele face pe nebunul

Parcă era rudă cu Nostradamus. La două zile după aceea, am aflat că regina îmi fusese luată într-o partidă neoficială. Doliu mare. O săptămână am jucat numai cu negrele. Dar ea părea că se simte foarte bine jucând şi la două mese simultan.

Nu am mai rezistat la stilul acesta de joc, prea deschis pentru gustul meu, şi am trecut la atac: „Ce are el şi eu nu am? Hm? Dă şah mai frumos decât mine? Are regele mai înalt? Hai zi, zi ceva!”.

Dar ea? Nimic! Numai zâmbet şi tehnică ireproşabilă. Îmi venea să-i mănânc toate piesele, să-i jignesc pionii, orice, numai să îi alung zâmbetul de pe buze, Aşa că am reluat jocul. Eu mut, ea mută. Dar, de data aceasta, am urmărit să fiu extrem de vigilent, îi pândeam toate mişcările, pas cu pas, pătrăţică de pătrăţică, Căutam să nu-i las niciun culoar liber, printr-un joc ultrapreventiv, sub un tir neîntrerupt: Cu cine ai vorbit la telefon? Şah! Cu cine te întâlneşti? Şah! De ce nu-mi vorbeşti? Şah!
Nu a mai durat nici două săptămâni şi a cedat partida, cică joc prea ofensiv, vreau să controlez permanent jocul, intru prea des în spaţiul ei de manevră şi că, deşi sunt rege, fac pe nebunul.
Eu? Eu, care nu sărisem calul niciodată? Care jucasem numai cu jumătatea mea? În fine, i-am spus să joace la orice masă vrea şi să mă lase în pace.

Din ziua aceea mi-am dat seama cât de legat era jocul meu de al ei. Nu mă simţeam în stare să fac niciun pas fără regină. Nici măcar nu mă puteam gândi la o nouă deschidere, fără ca imaginea ei să îmi treacă prin faţa ochilor. Câtă dreptate avusese maestrul emerit…

Doar tehnica nu e de ajuns

Am rezistat eu cât am rezistat singur şi, când am simţit că mi se urcă pionii la cap, am căutat-o la serviciu, i-am cerut o întâlnire în cazul în care ar avea o tură liberă, dar ea mi-a zis să îmi mut calul cât mai departe de ea. Din ziua aceea nu am mai văzut-o, iar viaţa şi-a reluat cursul, aparent normal.

A urmat o partidă de consolare pe care am susţinut-o cu o colegă de serviciu, o partidă în care am obţinut un mat foarte uşor, chiar fără strategie, apoi o altă partidă, cu o fostă colegă de şcoală. Un mat aproape instantaneu. Apoi… nimic, Nu mă simţeam mai fericit. Am privit tabla goală preţ de câteva luni, cu speranţa într-o partidă care să-mi meargă la inimă, şi rugile mi-au fost ascultate.

Câteva zile mai târziu, am cunoscut o jucătoare profesionistă, în sfârşit, cineva care mă putea ajuta să descifrez tainele acestui joc. Începutul a fost memorabil; eu am deschis pe centru cu gândul să o surprind plăcut, dar ei îi convenea să desfacă jocul mai mult pe laterale. Bine şi aşa. Apoi toate piesele grele au fost scoase la vedere, atac poziţional în şapte etape şi şah la rege prin învăluire, expertă, ce mai la deal la vale.

Dar o partidă în doi presupune ceva mai mult decât o tehnică infailibilă, jocul a început să scârţâie destul de curând şi nu înţelegeam de ce. Ştia totul despre piese, strategie, partide celebre şi totuşi ceva nu mergea. Am început să mă gândesc la mai multe mutări, să modific perspectiva asupra partidei şi foarte curând trucurile ei mi-au apărut mai clar decât lumina zilei.

Daaaaaa. Păi ea nu punea deloc piesele la bătaie, când veneam şi eu cu o propunere de consolidare a apărării făcea rocada imediat şi îmi spunea mereu unde să mut: cal la P5, cal la P22. Dar ce să caut eu la căminele studenţeşti? Aşa că i-am atras atenţia la jocul ei distructiv.

Dar ea mi-a mâncat o piesă. Atunci i-am mâncat şi eu una. Şi uite-aşa a început mâncătoria între noi. Eu şah, ea şah, eu şah, ea şah, până la urmă am cedat partida. Nu se mai putea în stilul acesta. Să vrei doar să îl domini pe celălalt, să manipulezi jocul doar pentru a fi în avantaj, pentru a ieşi în câştig, orice ar fi…

Adevărul e în pauza dintre două mutări

Am luat o pauză şi bine am făcut. Pentru că de pe margine se vede cel mai bine. Am început să privesc retrospectiv şi să îmi analizez mişcările din trecut. Daaa. Greşisem foarte mult. Dar, mai mult decât atât, am înţeles că regele fără regină este Shava. Un biet pion care se străduieşte să ajungă pe linia de fund.

Apoi am observat că piesele sunt dispuse pe două linii. În primul rând sunt dorinţele, iar în spatele lor ne ascundem noi. Mda, nu fusesem sincer deloc. O acuzam pe ea, dar în realitate visam mereu să mai scot o regină, să joc simultan la mai multe mese şi, în loc să fiu atent şi detaşat de rezultat, vânturam doar teorii culese de pe la unii sau alţii.

În liniştea observării lucide am putut să văd clar că răspunsul la căutările mele era acolo, în toiul disputei, în spaţiul dintre două mutări. Că nu jocul era cel mai important, ci atitudinea cu care îl însufleţeam, viziunea pe care o aveam asupra lui.

Pentru că, în definitiv, mai devreme sau mai târziu, cu toţii o să realizăm că piesele dansează pe o tablă de smarald. Şah!

Articol preluat din Revista Yoga Magazin nr. 81.

Citiţi şi:

Feriţi-vă fără încetare să manifestaţi nu contează ce formă de orgoliu, în cadrul relaţiilor amoroase

Relaţii toxice. Cum să renunţi la o relaţie nepotrivită

Alegerile conştiente ale sufletului determină reuşita relaţiei de cuplu (1)

 

yogaesoteric
15 ianuarie 2020

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More