Reportaj special Yoga Magazin nr. 59

de Alexandra David

A fost odată-n Costineşti

Potopul din septembrie a înecat străzi, case, vieţi. Apele au muşcat din faleză, au rupt calea ferată, au culcat la pământ Obeliscul de câteva tone. Ceea ce a supravieţuit este speranţa. Costineştiul şi-a găsit resursele să ia totul de la capăt. Pentru reconstrucţie însă nu sunt de-ajuns cărămizile şi mortarul. Revista noastră crede în puterea miraculoasă a memoriei şi reînvie acum o vară exuberantă. De aceea îţi prezintă imagini insolite, mărturii şi istorii despre cea mai mare Tabără internaţională de yoga din Europa, locul unde se întâlnesc în fiecare an mii de aspiranţi de pe cinci continente.

„Doriţi cazare?” – aud de peste tot, odată ce pun piciorul în halta de la barieră. Forfotă mare, multe feţe tinere cu aer de vacanţă. „Sunteţi de la yoga?” – întreabă gazda, cu ochii pe izoprenul cocoţat deasupra rucsacului meu. „Eu am numai yoghini în casă, că nu beau, nu fumează şi sunt respectuoşi.” Zâmbesc. Parcă nu-mi vine să zic „da” din prima – nici nu mai ştii la ce să te aştepţi. Pe de o parte oamenii locului sunt amabili, pe de alta afli din ziare ce n-ai făcut.

Important este că am ajuns în Costineşti. Vila este retrasă şi, într-adevăr, vecinii mei sunt cu toţii yoghini – mă simt ca într-un ashram. Nu pot să nu mă gândesc cum era la început, în urmă cu vreo cincisprezece ani, când pentru o conferinţă ajungea o sală de la hotelul Forum. Erau cel mult o sută de oameni. Cum a fost cu putinţă să se ajungă la o tabără cu peste patru, cinci mii de participanţi, din care vreo mie vin din toată lumea, la un curs care nu şi-a făcut mai multă publicitate decât afişele lipite pe stâlpi, e o poveste care îi face pe mulţi să-şi pună întrebări.
Pentru unii răspunsul e limpede. Oamenii au nevoie de spiritualitate. Au nevoie să înţeleagă cine sunt şi care este rostul lor pe lume. Şi nu numai aşa… teoretic. Iată că patru, cinci mii de inşi se strâng şi meditează împreună în fiecare zi. O oră dimineaţa şi o oră seara. Orice ar spune unii – atâta mulţime de oameni care, pe un fond de pace a minţii, se raportează la stări de înţelepciune sau iubire paradisiacă – pot să schimbe atmosfera subtilă a locului, măcar pentru un timp.

Programul taberei este plin de opţiuni – de dimineaţă şi până noaptea târziu ai ce să alegi. Mă uit pe malul mării, înspre epavă, acolo unde ştiu că îi voi găsi pe yoghini. Nici urmă de trupuri care zac pe cearceafuri, întorcându-se plictisite de pe o parte pe alta. E un freamăt special, fiecare are „o treabă”: de la programul de asane, până la „o oră de plajă înainte de conferinţă”. Ceea ce e cu totul altceva decât: „mă prăjesc la soare până leşin, că oricum n-am ce face”. Este şi impresia lui Herbert, un austriac venit pentru prima oară în tabără. Îmi spune că e grozav să întâlnească atâtea feţe vioaie la un loc. E profesor de matematică într-o şcoală din Viena şi a venit la curs de-abia de un an. Are 40 de ani şi caută de ceva timp o cale spirituală – niciodată nu a fost mai mulţumit de ceea ce a găsit.

L-am întâlnit într-o seară, în grupul pentru revelarea Sinelui, pe plajă. În scurtă vreme s-au adunat în jur de cincizeci de persoane şi am început meditaţia. Era ora şase şi destul de multă lume prin jur. În câteva minute s-a făcut linişte, iar după o oră jumătate, când s-a terminat totul, se făcuse un culoar în dreptul nostru. Cine trecea, chiar şi dacă nu era yoghin, parcă păşea în vârful picioarelor. Un exemplu simplu de „câmp subtil” creat în meditaţie.

Pentru cine ştie, hiatusul anual este un fenomen astrologic de maximă importanţă. Meditaţia în acel moment provoacă adevărate salturi în conştiinţa celui care este „pe fază”, iar efectele pot fi menţinute foarte mult timp. Iată de ce nu-i de mirare că yoghinii străini vin mereu şi mereu în taberele din România. Chiar şi cei care au ajuns să fie mai aproape de maestru – fizic vorbind – decât practicanţii de la noi… Mă refer, spre exemplu, la cuplul de danezi care-mi sunt prieteni – Serafim şi Magdalena. Numele acestea creştine le-au primit când s-au botezat în credinţa ortodoxă. Şi au dorit să facă asta după ce au simţit – paradoxal, prin practici yoga – că aşa vor fi cel mai aproape de Dumnezeu. Serafim şi Magdalena sunt nerăbdători să-şi întâlnească amicii de prin alte ţări. Atâta căutare spirituală împreună cu revărsare de bucurie şi poftă de viaţă ca aici ei n-au mai văzut, îmi spune Magdalena. Pentru nimic în lume nu ar renunţa să vină în tabără.

La fel şi australianul Tony Morland care s-a înscris acum doi ani la cursul de yoga al şcolii MISA. E inginer de resurse petroliere şi nu-i încap pe o singură valiză numele ţărilor prin care a fost. Compania lui multinaţională îl trimite pe unde nici nu se aşteaptă, pentru câteva luni, un an, doi. La un moment dat l-a trimis în România, la Mediaş, unde a început să practice yoga. În Tibet fusese mai demult, din proprie iniţiativă, ca să-şi răspundă la întrebările care îl preocupă de-o viaţă şi să cunoască tradiţia la izvoarele ei.

Are cincizeci şi ceva de ani, a colindat locurile sacre din Orient, a experimentat şi a văzut mai multe decât mi-ar putea povesti într-o vacanţă. De un lucru e sigur – şi mă asigură că nu exagerează – e primul grup în care descoperă genul acesta de coeziune, bucuria spontană în a adera la scopuri dintre cele mai profunde. După câte spune, asta l-a şi făcut să vină din nou, măcar în vacanţe, chiar dacă între timp are de lucru până peste cap în Rusia.
Deşi, când te uiţi de departe, nimic spectaculos nu pare să se întâmple, mii de oameni se îndreaptă, toţi, în aceeaşi direcţie. Mii de oameni ascultă acelaşi mesaj. În jurul meu ei comunică în tot felul de limbi – unele îmi sunt necunoscute. Cine crede că practicanţii de la cursurile şcolii de yoga MISA au suferit repetate spălări pe creier merită să vadă, la conferinţe, cum arată sfertul de sală rezervat străinilor. Interpreţii vorbesc fără oprire în microfoane, iar ei, străinii, echipaţi cu dispozitive audio pentru traducere, sunt concentraţi asupra scenei. Şi au priviri vii, care strălucesc literalmente de curiozitate.

Nimic nu stârneşte mai mult curiozitatea opiniei publice şi a presei decât spiralele yoghine. Şi cum să nu o facă? Şase mii de oameni care s-au adunat azi şi se ţin de mâini în tăcere, aşezaţi într-o formă perfectă, nu e o privelişte banală. Cu atât mai mult cu cât liderul şcolii de yoga lipseşte de un an, cu atât mai mult cu cât imaginea grupului în societate a ajuns să fie atât de controversată.

Locuitorii din staţiune s-au obişnuit, însă. Şi parcă nici presa nu mai este aşa de pornită. Cotidianul Adevărul, spre exemplu, titrează a doua zi după meditaţia de hiatus: „Adepţii MISA i-au dezamăgit pe curioşii veniţi să vadă „orgia”. Şi o mostră de comentariu jurnalistic: „Câteva televiziuni şi-au trimis reprezentanţii la faţa locului, pentru a filma „orgia”. Dezamăgiţi că nu s-a întâmplat nimic, reporterii au plecat rând pe rând. Nimeni nu a râs, nimeni nu a plâns, nu a tremurat, nu s-a întâmplat nimic. Peste 6.000 de membri MISA au bătut sute şi chiar mii de kilometri pentru a veni în România şi a participa la spirala de hiatus.”

Poate că data viitoare ziariştii vor intra şi ei în spire, să scrie ce au simţit pe pielea lor. Oricum, Gabriel Andreescu, expert în drepturile minorităţilor şi membru al APADOR-Comitetul Helsinki România, le-a luat-o înainte. Aflat la Costineşti pentru documentare în cazul MISA – Gregorian Bivolaru, el a fost prezent la meditaţia de hiatus din 27 august şi nu s-a mulţumit să privească de pe margine. Înarmat cu o şepcuţă de soare, a făcut împreună cu yoghinii meditaţia de o oră şi patruzeci şi cinci de minute. De ce? „Pentru că prefer să vorbesc în deplină cunoştinţă de cauză, adică să fac investigaţii, pe cât posibil personale, despre subiectele care mă interesează. E impresionant faptul că se adună aici aşa de mulţi oameni, că îşi doresc în continuare să fie la asemenea evenimente, chiar dacă autorităţile, mass-media, opinia publică îi marginalizează şi îi acuză de tot felul de lucruri.”

Spectacole de la noi

„Arta cere sacrificii” – se spune mai în glumă, mai în serios. Dacă luăm proverbul de bun, avem toate şansele să creştem prin artă – şi noi, şi spectatorii noştri. Cam aşa şi-au pus problema yoghinii talentaţi pe care i-am văzut vara aceasta. Aşa s-a născut, cu mulţi ani în urmă, grupul de teatru iniţiatic Sophrozin, în Bucureşti. Aşa a luat fiinţă, mai demult, Teatrul Mandala, la Sfântu Gheorghe, şi tot aşa, celelalte grupuri de artişti veniţi din toate colţurile lumii. Mai mult sau mai puţin profesionişti, în orice caz, plini de bune intenţii.
Zborul – s-a numit unul din spectacolele care au deschis stagiunea în tabără. A fost prezentat de Sophrozin, într-o seară în care s-a meditat pe tema „Dumnezeu manifestat în natură”. Actorii au jucat excepţional. Fără nici un fel de decor, folosind pantomima, au dat viaţă unei poveşti tulburătoare despre setea sufletului omenesc de a se avânta tot mai sus, de a căuta tot mai departe, până când ajunge să înţeleagă că ceea ce caută, se afla, de fapt, în el însuşi, de la început. O oră plină, în care am râs, am plâns şi… am zburat împreună cu personajul principal, la final. O oră care a cerut un timp de meditaţie suplimentar – împreună – şi fiecare pentru el, după aceea.

Am fost astfel încurajaţi să venim încă o dată la o reprezentaţie în care i-am regăsit pe unii dintre actorii grupului Sophrozin, de data aceasta împreună cu Teatrul Mandala, în spectacolul Turnul. Început surprinzător: pe un ecran e proiectată o secvenţă de film cu personajul principal – un călător în bătaia vântului, pitoresc în felul său. Are un geamantan plin de etichete, o umbrelă bună şi de soare, şi de ploaie şi o pălărie de paie despre care nu ştii dacă îl ajută sau îl încurcă… Ajunge în marginea ecranului şi… iese chiar pe scenă! Acelaşi personaj, aceeaşi imagine. Aplauze surprinse – şi de-abia acum începe povestea. Un drum iniţiatic în care fiecare episod reprezintă o etapă esenţială pentru evoluţia unui om. Singura piesă de decor este ecranul de proiecţie. Restul obiectelor sunt, pur şi simplu, jucate. Un umor debordant, plin de prospeţime, o mişcare scenică impecabilă. Şi ca să fie de-a dreptul copleşitor, în stânga scenei un grup de muzicieni cu instrumente cântă live. O oră de muzică pe care au compus-o în întregime la Costineşti. La sfârşit, minute în şir de aplauze şi ovaţii. Dacă sclipea măcar un pic de inspiraţie în tine, ţi-ai fi dorit să fii pe scenă în spectacolul acesta, atât de reuşit a fost.

… şi de la „ei”…

Adică de la străini. Mai multe seri la rând fiecare ţară şi-a urcat pe scenă reprezentanţii, în dorinţa de a-şi arăta adevărata faţă şi de a aduce astfel un dar. Dacă ai să vii vreodată în tabără, am să-ţi spun: să nu-i ratezi, în nici un caz, pe englezi! De doi ani încoace, spectacolele lor stârnesc valuri de emoţii şi ropote de aplauze. Sub „bagheta” instructorului lor român, Rafael Achirei, stilul lor de mare rafinament pune pe tapet problemele englezului, până la urmă problemele omului de oriunde, în societatea bolnavă în care trăim. Memorabil momentul în care, ajuns acasă, personajul principal îşi dă jos masca de carton alb şi se dezbracă de hainele negre pe care le poartă „afară”. Se leapădă de mecanicismul zilelor trăite mereu la fel (este un grup de personaje, îmbrăcate în costume stas, care se mişcă, muncesc, îşi beau ceaiul, traversează strada ca nişte roboţi, cu gesturi teleghidate, ignorându-se unii pe alţii, fără să comunice). Ei bine, personajul principal se bucură atât de tare că este acasă, că a ieşit din uniforma socială, încât se îndrăgosteşte de papucii lui roşii, ba are chiar un solo a la Charlie Chaplin, autoironic şi dureros în acelaşi timp. Muzica şi interpretarea te pun în mare dificultate. Nu ştii ce să faci mai întâi: să râzi, să plângi?…

Fiecare naţiune şi-a spus mesajul. Cehii au cucerit prin naturaleţe şi candoare, evreii prin trăirea intensă, ritualică, italienii prin forţa modelelor spirituale… Iar seara în care s-au desfăşurat spectacolele acestor culturi diferite, a avut un final neaşteptat. Pe scenă au urcat câte doi actori ai fiecărei ţări. Bărbat şi femeie. Privindu-se în ochi, au spus cu glas liniştit rugăciunea Tatăl nostru. Fiecare cuplu de străini pe rând, în fiecare limbă. Pe măsură ce tăcerea interioară a luat în stăpânire spectatorii, străinii au coborât apoi printre ei şi toţi, actori şi yoghini din public, au început să-şi şoptească rugăciunea. Fiecare pe limba lui. Un murmur vechi s-a aşternut peste sala plină de oameni, din ce în ce mai pătrunşi de magia care făcea să vibreze aerul. Până s-a lăsat deodată tăcere deplină, până la contemplarea lipsită de cuvinte a aceluiaşi Dumnezeu, din sufletele tuturor.

Emmanuel este danez. A venit în tabără ca în fiecare vară, chiar dacă Gregorian Bivolaru, profesorul care i-a trezit curiozitatea pentru yoga, nu se află acum aici. Emmanuel a fost botezat chiar pe plaja din Costineşti, acum câţiva ani, când a simţit pentru prima oară în viaţă că îi este dor de Dumnezeu. Pentru el, România înseamnă o patrie spirituală, iar prietenii de la MISA sunt familia pe care şi-a ales-o. „Dacă şcoala aceasta era o sectă, acum nu mai vedeai picior de yoghin în Costineşti. O sectă nu rezistă nici cinci minute fără idolul ei. Gregorian Bivolaru este un maestru şi nu un manipulator de conştiinţe tocmai pentru că, iată, elevii lui au forţa spirituală să continue şi fără prezenţa sa fizică.“

Cristina N. din Bucureşti îmi spune că o asemenea vacanţă îţi încarcă de-adevăratelea bateriile. Simţi că ai putere să mişti munţii din loc, cum ai fost, o lună întreagă, hrănit cu atâta încredere şi ardoare. De fapt, nici nu ai nevoie de toată luna. Îmi povesteşte că a simţit „câmpul” imediat ce a ajuns în tabără. „Este ceva care te învăluie, te face să-ţi dai seama deodată că îţi scăpa, poate, ceea ce era esenţial. Dar aici parcă toate lucrurile se aşază în matca lor firească şi ştii sigur ce ai de făcut.” Ea nu a putut să vină în tabără de la începutul lui august şi nici nu a rămas până la sfârşit. „Dar gura de aer proaspăt îmi este de ajuns ca să mă simt ca nou-născută…”, râde Cristina.

Majoritatea celor pe care îi întrebi vorbesc despre acest câmp subtil pe care îl simt în taberele yoghine. De fapt, conştiinţa noastră, încă nedesăvârşită, ia mai tot timpul forma lucrurilor cu care ne înconjurăm. „Deci e firesc”, îmi explică Foca Yariv, un israelian care s-a stabilit de trei ani în Bucureşti pentru a practica yoga ca la carte, „într-o perioadă în care avem un program spiritual intensiv, cu multe meditaţii, să devenim mai receptivi la chemarea sufletului. Cu atât mai mult cu cât există un număr mare de participanţi, datorită căruia efectul se amplifică exponenţial. Dacă se mai adaugă şi susţinerea subtilă a maestrului, reuşita saltului este aproape asigurată: trebuie doar să fii puţin atent…”, spune Foca şi aerul lui fericit face cât o mie de cuvinte.

Şi a fost potopul

Ploaia a căzut ore în şir, a strâns puhoaiele în câmp şi le-a revărsat până în zona barierei de la halta Costineşti, unde terenul este mai adâncit. La un moment dat apele au ţâşnit peste calea ferată, smulgând şinele pe o distanţă de o sută de metri şi năvălind peste sat. În câteva minute, au crescut la o înălţime de peste un metru, doi. Au fost bătrâni care nu au mai avut timp să iasă nici până în pragul casei. Acolo i-a prins inundaţia, acolo au rămas, unii o zi sau mai mult, până când corpurile lor au fost scoase de sub zidurile prăbuşite de inundaţie.

În staţiune, cu greu recunoşti aleile pe care te-ai plimbat sub clar de lună astă vară. Sătenii nu mai vor să vorbească despre ce a fost, spală covoare, fotolii îmbibate de apă, dulapuri, mese înnegrite. Pluteşte încă mirosul de ud şi stătut, iar mâlul a rămas peste tot – până la glezne, până la genunchi pe alocuri. Televiziunile au venit, au transmis reportaje, au adus ceva ajutoare de la vedete şi i-au lăsat pe oameni să-şi vadă de treburile lor – sau, mai bine zis, să nu-şi vadă capul de treabă.

Yoghinii au muncit din greu

MISA a sunat la primăria din Costineşti şi s-a oferit să dea o mână de ajutor. Sunt ani buni de când sătenii găzduiesc fără prejudecăţi yoghinii care vin în tabăra de vară, iar tinerii se simt aici ca acasă. La început primarul a mulţumit politicos, apoi a sunat el să-i cheme pe băieţi.

Au fost peste treizeci de yoghini care au lucrat în Costineşti timp de trei zile. S-au format echipe, câte cinci-şase oameni pe plajă, câte doi-trei pe la casele localnicilor. De la epavă la Vraja Mării au făcut lună. Şoferul maşinii care încarcă resturile de lemn şi obiectele distruse este uimit de entuziasmul băieţilor. În primele zile după inundaţii au mai fost şi alţi voluntari:  veneau în grupuri compacte, dar într-o oră-două se împuţinau văzând cu ochii. Aşa că le spunea mai în glumă mai în serios yoghinilor: „Lăsaţi-o mai uşor, măi băieţi, că terminăm prea repede!”

Programul de voluntariat a fost de la opt dimineaţa la şase seara, cu pauză de masă. Dar nimeni n-a muncit cu ochii pe ceas, aşa că bărbaţii nu lăsau lopeţile jos până nu încheiau ce aveau de lucru. Prin curţi totul era amestecat cu noroi: haine, mobilă, plăpumi, sârme, perne, ici şi colo calculatoare, adidaşi, borcane, lemne sfărâmate… Utilajele grele nu puteau intra aici, a fost nevoie de oameni care să sorteze obiectele unul câte unul, să încarce mâlul cu lopata şi să-l scoată în stradă, de unde l-au ridicat maşinile primăriei.

Yoghinii au venit pregătiţi la Costineşti – au avut roabe, lopeţi, cizme de cauciuc, mănuşi, salopete. Echipament de protecţie şi de lucru. Toată lumea a fost foarte mulţumită  de ei, Primăria, localnicii. Munca lor se numeşte Karma yoga – a face acţiuni benefice pentru care nu aştepţi recompensă. E ceva natural, şi, de fapt, atât de creştin.
„Au muncit, mamă, au muncit din greu – spune o femeie. Dacă la vară vor să locuiască la noi, toată vacanţa îi ţinem şi nu le luăm nici un ban.”