Rețeaua care urmărește și azi să sugrume România a fost creată de Soros și Brucan, tăticii lui Liiceanu. Articolele pentru care am fost dat în judecată de lăudătorul lui Bolojan. Colegul lui de fondare a GDS a cerut și moartea lui Maniu și a lui Ceaușescu (III)

Citiți părțile precedente ale articolului: partea I și partea II

Afacerea privatizării Humanitas de către Pleșu și Liiceanu, într-un dosar aflat la CEDO

Curtea Europeană a Drepturilor Omului are pe rol o cerere în care este atinsă între altele și privatizarea fostei Edituri Politice a PCR transformată de Andrei Pleșu în Editura Humanitas și atribuită prin Ordin de ministru al Culturii, în Guvernul FSN Iliescu-Roman, prietenului și colegului său din Grupul pentru Dialog Social, Gabriel Liiceanu. Mai mult: conform procesului aflat pe rol la CEDO, în Afacerea Humanitas a fost implicat și un alt membru al GDS și totodată al Consiliului Frontului Salvării Naționale (CFSN): cunoscutul activist Gabriel Andreescu.

Dacă DNA ar lua la puricat operațiunile ilegale ale tuturor guvernelor post-decembriste, Andrei Pleșu ar fi necesar să fie invitat pentru a da explicații, alături de Petre Roman și Ion Iliescu, nu numai despre mineriada din 1990. În contextul în care Pleșu și-a publicat toate cărțile la Editura pe care i-a făcut-o cadou prietenului său Liiceanu, conflictul de interese ar putea fi cea mai mică infracțiune la care s-a dedat, ca ministru al Guvernului FSN-GDS. Guvern rezultat din conspirația „grupului preconstituit anterior datei de 22 decembrie 1989”, ca să cităm din Comunicatul Parchetului General cu privire la punerea în mișcare a acțiunii penale față de inculpatul Ion Iliescu și compania lui sub aspectul săvârșirii de infracțiuni contra umanității.

„Ilegalități nesfârșite” pentru GDS

După publicarea de către EvZ a materialului despre înființarea Grupului pentru Dialog Social de către un agent KGB – Silviu Brucan – și unul al Ungariei comuniste – Alin Teodorescu, de mână cu Pleșu și Liiceanu, s-au ridicat mai multe aspecte legale, pe care am dorit să le sintetizăm, conform unei opinii avizate. Una dintre cele mai avizate. Este vorba de Valerian Stan, fondator al CADA în 1990, fost șef al Departamentului de Control al Guvernului CDR, poziție din care a inițiat primele acțiuni de anticorupție la nivel înalt, care vizau devalizarea statului de către demnitari ai acestuia, fost director de programe și vicepreședinte al Asociației pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki (APADOR-CH), fost președinte al Alianței Civice, colaborator al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului în România la elaborarea unor proiecte legislative și pentru redactarea de sesizări penale specifice ș.a.m.d., în prezent membru al Consiliului director al Fundației Centrul de Resurse Juridice (CRJ). Astfel am aflat și faptul că ilegalitățile prin care s-a făcut „transferul de proprietate” al Editurii Politice a PCR „au fost practic nesfârșite – fapte de neimaginat în ordinea de drept de atunci” sau de acum.

Filiera Brucan-Pleșu-Liiceanu

Reamintim pe scurt faptele, dovedite prin documente apărute în exclusivitate în EvZ: La data de 8 ianuarie 1990, Silviu Brucan, fondator al Grupului pentru Dialog Social, în calitate de reprezentant al Consiliului Frontului Salvării Naționale le aprobă colegilor săi de Grup, Gabriel Liiceanu și Alin Teodorescu, sediul impozant din Calea Victoriei 120, care aparținuse UTC (pentru Nicu Ceaușescu) și care fusese trecut în acte în administrarea Ministerului Culturii, respectiv a Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti”. La data respectivă organizația nu era constituită legal. Cei doi au preluat patrimoniul de lux al UTC transferat Ministerului Culturii fără acoperirea legii. Înregistrarea ca persoană juridică a GDS a avut loc după 22 ianuarie 1990.

Tot înainte de înființarea legală a GDS, Ministerul Culturii, prin Andrei Pleșu, la rândul lui membru fondator al GDS, aprobă înființarea asociației și acordă și o subvenție financiară neprecizată, în bani peșin, din fondurile Ministerului Culturii, pentru funcționarea organizației sale și a colegilor săi de Grup. Apoi, la 20 februarie 1990, Andrei Pleșu, în calitate de Ministru al Culturii, emite Ordinul nr. 82, prin care anunță retroactiv că de la data de 1 februarie 1990 „se înființează editura Humanitas” și „cu aceeași dată se numește drept director al editurii Humanitas domnul Gabriel Liiceanu”, tovarășul și colegul său de GDS. Prima librărie Humanitas apare pe domeniul GDS de pe Calea Victoriei 120: „Librăria din fundul curții”.

Conform memoriilor artistului Eugen Mihăescu, membru de Onoare al Academiei Române și fost ambasador al României la UNESCO, totodată cel care l-a găzduit pe Silviu Brucan la New York, în turneul acestuia din 1988, GDS a fost fondat de fapt în casa lipită de cea a lui Pleșu, de pe strada Paris, lângă Guvern, unde stătea cumnatul lui Pleșu, arhitectul Ascanio Damian, la rândul său membru fondator al GDS, și unde își făcuseră cartier general Iliescu și Brucan în zilele „revoluției”.

Abuz în serviciu contra intereselor publice, trafic de influență și alte fapte penale

Iată opinia avizată a expertului consultat de EvZ în această speță, Valerian Stan: „La vremea săvârșirii lor, toate aceste fapte constituiau infracțiuni de abuz în serviciu contra intereselor publice, infracțiuni ce se pedepseau cu închisoare până la 5 ani. Mă refer la ce-au făcut Brucan și Pleșu. În cazul celor care au intervenit pe lângă ei, avem de-a face cu infracțiunea de trafic de influență, care se pedepsea cu închisoare până la 10 ani. În același timp, prin modalitatea concretă în care au fost săvârșite, ele mai îmbrăcau și forma altor infracțiuni prevăzute și pedepsite la acea vreme de legea penală”. În ceea ce privește sediul GDS, având în vedere că acesta a fost însușit fraudulos, „responsabili de toate cheltuielile statului din cei 29 de ani sunt cei care l-au atribuit ilegal, respectiv Ministerul Culturii în solidar cu Andrei Pleșu”, ne spune specialistul în anti-corupție.

Pleșu a secretizat Ordinului de atribuire a Editurii PCR lui Liiceanu

„Pentru fundamentarea unei cereri cu care m-am adresat CEDO, cerere pe care Curtea a comunicat-o în urmă cu șase ani Guvernului, am documentat atribuirea Editurii Politice de către ministrul Pleșu dlui Liiceanu, editură care a devenit Editura Humanitas. Și care a adus apoi, din 1990 și până azi, frumoase beneficii și dlui Pleșu și atâtor membri ai GDS”, afirmă Valerian Stan, pentru a ne furniza apoi și o informație care ar fi necesar să dușeze puțin, cu apă rece, apologeții celor doi intelectuali de rasă și de casă ai tuturor regimurilor: „Ilegalitățile prin care s-a făcut acest «transfer de proprietate» au fost practic nesfârșite – fapte de neimaginat în ordinea de drept de atunci. Ordinul dlui Pleșu nu doar că n-a fost publicat niciodată în Monitorul Oficial, dar, cum aveam să descopăr cu ocazia de care spun, potrivit «dispozițiilor interne» ale Ministerului era stabilit inclusiv că «acest document nu se fotocopiază și nu se scoate în afara instituției»”. Dacă îl studiem puțin, înțelegem și de ce.

Ordinul în cauză, Nr. 82, prezintă niște ciudățenii: el este semnat și ștampilat pe 19 februarie 1990 dar înregistrat pe 20 februarie și se referă la viitor la o acțiune care deja s-a desfășurat, de la 1 februarie, în baza unei Hotărâri din……. 5 februarie. Dar, totuși, de ce era necesar să fie ținut secret? Poate doar pentru a triumfa minciuna. Pentru că nu mai departe de acum doi, Mircea Vasilescu, fost redactor șef al revistei lui Andrei Pleșu Dilema Veche, mințea printre dinți într-o luare de poziție (drepți) pentru patronul său, afirmând că, cităm: „Dl Liiceanu a fost de fapt numit director la fosta Editură Politică: administrativ și birocratic, ăsta-i adevărul, pe bază de documente. Denumirea «Humanitas» (și nu doar denumirea) a apărut după”. Dar, după cum stă scris în Ordinul care trebuia să rămână secret, adevărul „pe bază de documente” este tocmai invers: începând cu data de 1 februarie se înființează Editura Humanitas și cu aceeași dată se numește în funcția de director Liiceanu, cu un salariu de 5.610 lei și o indemnizație de conducere de 300 lei, ocazie cu care editura nou înființată preia patrimoniul Editurii Politice (document mai jos).

Pomanagii tuturor regimurilor

Mircea Vasilescu este normal să mintă. Din 1993, Ion Iliescu i-a oferit lui Andrei Pleșu plata integrală a revistei Dilema, cu salarii, angajați intelectuali (sau intelectuali angajați?), șoferi, mașini, sediu, birouri, secretare, căldură, electricitate, apă caldă, hârtie igienică, tipar, portar. Era vremea când Iliescu limita apariția ziarului România liberă prin stoparea difuzării hârtiei de tipar de la unicul distribuitor, Fabrica Letea. La Dilema nu existau însă……. dileme existențiale. Salariul gros, inclusiv al lui Mircea Vasilescu, revărsat din buzunarele contribuabililor în conturile intelectualilor, curgea valuri. Chermeza ideologică decontată de Fundația Culturala Română a mers ca unsă peste un deceniu, și sub Constantinescu și apoi, din nou, sub Iliescu. Ar putea oare un contabil bun să facă un total, pentru o firmă cu zeci de angajați și o publicație cu cheltuielile aferente, timp de 11 ani? Oare se putea face un spital pentru copiii bolnavi de cancer din banii aceștia?

Revista Dilema a fost finanțată ani de zile de Fundația Culturală Română, a cărui patron era Ion Iliescu

Patrimoniul exact al celei mai importante edituri din România, responsabilă de tipărirea color la calitate de lux a „Operelor” lui Nicolae Ceaușescu, sub atenta îngrijire a lui Walter Roman, tatăl lui Petre Roman, a rămas până azi necunoscut. Jurnalistul Ion Spânu afirma în Cotidianul că patrimoniul Editurii Politice era format și din „mijloacele fixe (inclusiv tipografie color) și mobile existente la acea dată. Nimeni nu a spus niciodată câți bani erau în contul celei mai bogate edituri din România, știindu-se că Editura Politică era chiar editura PCR!”. Chestiunea aceasta se regăsește, sub un anumit aspect, chiar și într-o cauză aflată în prezent pe rolul CEDO. Este vorba în principal despre un proces care, în prealabil, a avut loc în țară și a vizat libertatea de exprimare. În cererea depusă pe masa judecătorilor de la Strasbourg, se arată că un personaj cu rang înalt din CFSN și CPUN a „ajutat și el” la „privatizarea” Editurii Politice, și apoi a devenit membru al GDS – coleg cu Pleșu și Liiceanu, deci.

Am corelat această informație cu documentarea pe care am avut-o întocmită pentru apărare în procesul pe care Gabriel Liiceanu mi l-a intentat mie și colegului Ion Spânu pentru devoalarea grupului de interese GDS/Humanitas și l-am identificat imediat pe personajul aflat și în CFSN / CPUN și în GDS în persoana lui Gabriel Andreescu.

Ion Spânu ne-a furnizat rapid și un pasaj pe care l-a copiat la Tribunal în timpul desfășurării paralele a procesului nostru, în februarie 2013, și a celui ajuns acum la CEDO, și situația este așa (rezumăm din documente și folosim prescurtarea numelor și a unor instituții):

„În timp ce avea calitatea de membru al „organului suprem al puterii de stat” (Consiliul Frontului Salvării Naționale – CFSN, transformat la 9 februarie 1990 în Consiliul Provizoriu de Uniune Națională – CPUN), Gabriel Andreescu, alături de colegii săi din Dialog Social (GDS) Gabriel Liiceanu (G.L.) și Andrei Pleșu (A.P., acesta din urmă ocupând și el la acea dată o importantă poziție publică, aceea de ministru de resort, al Culturii), a fost unul dintre autorii controversatei privatizări (inclusiv în beneficiul propriu) a celei mai mari Edituri de stat, Editura Politică. Astfel cum G.A. însuși a arătat prin Întâmpinarea sa de la instanța de fond – ca urmare a dezvăluirilor din presă pe tema „privatizării” Editurii Politice și a „favorurilor financiare” de care Editura care i-a preluat patrimoniul (Humanitas) beneficiase, în anii următori, pe seama bugetului public – el s-a văzut nevoit să recunoască faptul că, împreună cu colegul său de la GDS, G.L., a „creat, la începutul anului 1990”, Editura Humanitas SRL, al cărei acționar a și devenit. Înființarea Editurii Humanitas și preluarea de către aceasta a întregului patrimoniu al Editurii Politice au fost făcute prin Ordinul nr 82 din 20.02.1990 al ministrului Culturii de la acea dată, A.P., colegul de la GDS al lui G.A. și al lui G.L. Este foarte important de precizat că Ordinul menționat nu a fost niciodată publicat iar potrivit „dispozițiilor interne” ale Ministerului „acest document nu se fotocopiază și nu se scoate în afara instituției”; pentru obținerea documentului, pe timpul derulării proceselor din țară, a fost nevoie de formularea mai multor cereri către Ministerul Culturii, una dintre acestea urmând un circuit birocratic care a reușit să ocolească „dispozițiile interne” contrare în mod evident accesului liber la informațiile de interes public.

Foarte important de precizat, de asemenea, pentru a se da o aparență de corectitudine „operațiunilor” și „manevrelor” transferului patrimoniului Editurii Politice către Editura Humanitas SRL, inițial a fost înființată Editura Humanitas – aflată „în subordinea” Ministerului Culturii și al cărui director a fost numit G.L. (de către colegul său de la GDS, ministrul Culturii). La scurt timp, această Editură s-a „privatizat”, devenind Editura „Humanitas SRL” – cea despre care G.A. a recunoscut într-un articol de presă că „a participat la crearea ei”, și la care, de asemenea, cum a recunoscut pe timpul procesului din țară, a devenit acționar (alături de colegii de la Grupul pentru Dialog Social). „Privatizarea” Editurii Politice și „preluarea imensului ei patrimoniu” de către Editura Humanitas – inclusiv în beneficiul lui G.A., în perioada când aceasta era membru al CFSN / CPUN („organul suprem al puterii de stat”) – au fost considerate în repetate rânduri de către presă drept „manevre”, operațiuni „extrem de ciudate”, „subevaluarea Editurii Politice” etc. Mai arătăm că din articolele menționate (inclusiv al lui G.A.) a reieșit că Editura la care el a devenit acționar prin „privatizarea” Editurii Politice a beneficiat de „favoruri financiare” de ordinul sutelor de mii de euro de la bugetul public.”

Un control al Curții de Conturi din primăvara anului 2002 releva faptul că editura Humanitas SA, patronată de Gabriel Liiceanu și coordonată financiar atunci de directorul economic Ioana Patapievici, soția lui Horia Roman Patapievici, a beneficiat de generoase reeșalonări ale datoriilor către Bugetul de stat și de scutiri de la plata penalizărilor de peste 235.000 euro. Cifra de afaceri a Editurii Humanitas este azi în jur de 20 de milioane lei iar cea a întregului Grup Humanitas tinde spre 11,5 milioane de Euro. Oare acum că s-a redresat financiar, ar putea Liiceanu să doneze cei 235.000 de euro de care a beneficiat de la stat pentru un spital? Sau, de ce nu, pentru Catedrala Națională?

„S-au dus vremurile cu Minima moralia”

Conchidem, cu câteva rânduri istorice, despre cum a ratat Pleșu să devină candidatul Convenției Democrate la alegerile din 1992 – și, deci, președintele României – pentru că a vrut să rămână de mână cu Petre Roman, inculpatul de azi din Procesul Mineriadei și al Revoluției. Monica Lovinescu, Jurnal, 1990-1993, pagina 253: „Duminică, 21 iunie 1992. (…….) Va să zică Manolescu nu e eligibil drept candidat al Convenției pentru că l-a dus Mihnea [Berindei] la……. socialiștii francezi, dar Pleșu, care a rămas până la capăt în Guvernul Român, da. (…….) Pleșu trimite prin faxul lui Mihnea (el e încă la Berlin) o punere la punct: refuză. N-ar accepta decât dacă ar fi candidatul și al Convenției, și al FSN-ului lui Roman! Egal deci în ambiguitatea pe care a cultivat-o din ianuarie 1990 încoace și pe care constat c-a ținut-o proaspătă în frigiderul berlinez de vreo șase luni încoace. S-au dus vremurile cu Minima moralia.”

Seniorul Coposu reproșa Guvernului FSN-GDS monopolul. Politic și cultural

E bine să rememorăm și momentul în care se desfășoară tranzacția Humanitas: suntem după prima mineriadă, când Corneliu Coposu era să fie linșat de hoardele asmuțite asupra PNȚ de specialiștii FSN în manipulare și operațiuni murdare. Ce cerea bătrânul lider țărănist înainte de a fi asaltat în prima mineriadă și băgat apoi în tanchetă de colegul lui Andrei Pleșu, Petre Roman? Citez din memoriile lui Coposu: „Ca reprezentanții puterii politice să anunțe că, având în vedere schimbarea lor de atitudine și dorința de a intra în competiție cu partidele politice, ei renunță la monopolul puterii politice, urmând să se găsească un sistem provizoriu de exercitare a acestor puteri”.

Nu au renunțat. Niciunul dintre ei. Ba au mai instaurat și monopolul cultural. Ne întrebăm, totuși, de ce intelectuali fini ca Andrei Pleșu și Mihai Șora, membri fondatori ai GDS, nu au tresărit la acel moment criminal din 29 ianuarie 1990 sau la mineriada din 19 februarie 1990, care a demonstrat din nou, dacă mai era nevoie, modalitatea de operare a FSN? Cei doi, însoțiți de secretarii lor de stat din GDS și Fundația Soros proaspăt înființată, au rămas în continuare, cuminți, la locurile și în fotoliile lor călduțe de miniștri ai FSN, chiar și după sângeroasa mineriadă din iunie 1990, când sângele studenților a împroșcat sălile devastate ale Universității și Arhitecturii și cadavrele bucureștenilor s-au rostogolit pe caldarâmul din Km 0 al Capitalei României, inclusiv în brațele subsemnatului.

Autor: Victor Roncea

Addenda

Mai jos vă prezentăm integral unul dintre primele articole care au dat tonul campaniei de arestare și condamnare la moarte sau închisoare pe viață a liderilor partidelor istorice.

Da! Nici o cruțare!

de Silviu Brucan, Scânteia, 16, nr. 823, 17 mai 1947

Victoria repurtată asupra fascismului a dat un puternic imbold avântului democratic. În numeroase țări europene, forțele populare au reușit să taie rădăcinile fascismului și nu au stat pe gânduri când au aplicat o pedeapsă binemeritată capilor neastâmpărați ai uneltirilor răsboinice și dușmănoase popoarelor.

A crescut și s-a întărit democrația în lumea întreagă. În arena internațională, raportul de forțe s-a schimbat fundamental în favoarea ei.

Totuși, suntem încă departe de a putea spune că fascismul a fost sdrobit într-așa măsură încât omenirea să aibă siguranța că nenorocirea abătută asupra ei în ultimul deceniu nu s-ar mai putea repeta. Abea atunci ea ar putea respira în voe și obstacolele cari mai stau în calea unei vieți libere și liniștite ar dispare.

Da! Fascismul a fost sdrobit, dar nu lichidat. Balaurul acesta cu multe capete a fost răpus, dar capul lui Franco și al altor bandiți de teapa lui n-a fost retezat. El provoacă și astăzi motive de îngrijorare făuritorilor păcii, mai ales că cercurile reacționare internaționale, după ce i-au scăpat de osândă, se ocupă serios de alimentarea lui, ca nu cumva să dispară această sămânță blestemată.

Străduința aceasta de a salva din fascism tot ce se mai poate salva este vizibilă și în alte colțuri ale lumii ca și pe malurile Dâmboviței. Metodele de oblăduire și camuflare sunt din ce în ce mai perfide și cinice.

Când poporul român, scăpat de cătușele antonesciene, a trecut la opera de sancționare a fascismului român, d. Maniu și-a amintit de un vechiu proverb popular: „Nu scuipa în fântână, vei avea nevoe să bei apă din ea”.

Și nu numai că n-a ridicat nici un moment mâna ca să lovească în bunii săi amici legionaro-antonescieni, dar s-a făcut luntre și punte să-i adune în partidul național-țărănesc, ba declarând ritos, că i-a înghițit pământul, ba luându-le apărarea ori de câte ori erau amenințați de furia populară și mergând până la a-i întinde mâna în boxă călăului și trădătorului Antonescu.

Era doar vorba de copiii legitimi ai regimurilor „istorice” nășiți și finanțați de „fratele” Vaida Voevod și Inculeț cu banii faimosului fond O.P. Se putea să fie atât de ingrat încât să-i lase din brațe, după ce au făcut exact ceiace au fost învățați de tineri?

Povestea ar putea să pară dubioasă, dacă n-ar fi vorba de pleava politico-morală a acestei țări, de cei mai odioși asasini și bandiți de codru cari au trăit vreodată pe pământul românesc, crescuți tocmai pentru a stropi cu sânge acest pământ și a deveni ucigași ai poporului.

Și astăzi când „Dreptatea” și „Liberalul” în cor, cerșesc pentru toți aceștia îndurare, așa cum, sfidând voința poporului, au cerșit-o pentru antoneștii, pentru bandiții din „Sumanele negre”, gata să împlânte cuțitul în spatele Armatei Române ca și pentru gâzii de la Aita Seacă – nu din sentimentalism o fac, ci pentru a-și salva încă odată propriile cadre teroriste de partid.

Sub masca „blândeții”, a luptei contra „urii” pe cari o poartă cu cinism oficioasele lor, se ascund nenumărate crime puse la cale împotriva țării, împotriva intereselor poporului, împotriva regimului democrat, împotriva însăși a păcii și conviețuirii frățești între popoare.

„Dreptatea” îndrăznește să vorbească de „omenie, bunătate de suflet” iar slujbașii casei Brătianu își apără puii din cuibul verde, subliniind – fără să-și dea seama că se înfundă mai rău – amnistia acordată undeva celor înregimentați în armata secretă care luptase împotriva guvernului. De ce nu s-ar acorda și în România? – sugerează oficiosul familiei, de al cărei blazon atârnă Crucea de Fier nazistă.

Care „armată secretă”? Doar în fiecare zi susțin că fac o „opoziție democratică” la lumina zilei, că activitatea lor este legală, așa cum au cutezat să se apere și la procesul „Sumanelor negre”, cu toate că le stăteau în gât depozitele de arme pitulate prin munți și planurile de împărțire a țării pe zone de luptă capturate de organele Siguranței!

Ba în argumentarea lor, ajung să dea ca exemplu „metodele” pe cari le-au folosit când au fost la putere. Ca și cum peste ultimele decenii de viață publică românească s-ar fi așternut valul opac al uitării!

Sentimentali Brătianu și Maniu? Când? Atunci când nu le-a tremurat mâna ca să ucidă peste 14.000 de țărani în 1907, sau atunci când aruncau deavalma în cuptorul crematoriului sutele de ceferiști mitraliați în 1933?

S-ar putea părea că între timp s-au pocăit și și-au turnat cenușă pe cap. Dar oare la 25 aprilie 1947 au fost sentimentali bandiții manisto-szalașiști care la I.T.A. au chinuit timp de 4 ore cu cuțitele pe cei doi muncitori cari – cu prețul vieții – au apărat sediul partidului lor? Au avut ei oare „omenia” și „bunătatea de suflet” de a da măcar o picătură de apă acestor doi muncitori cari se zbăteau între viață și moarte și au procedat ei „fără ură”, când au adus soția și copilul unuia din ei să asiste la nemaipomenita barbarie pe care o săvârșeau?

Pentru acești călăi din școala lui Himmler, setoși de sânge muncitoresc, cari vor să reediteze în România teroarea „echipelor morții”, asasinatul și provocarea împotriva clasei muncitoare, imploră dumnealor „bunătate și omenie”!

Pentru ce? Pentru că aceștia sunt oamenii potriviți la aplicarea planurilor manisto-brătieniste de a răscoli virulența fascistă și provoca agitații huliganice în țară, agitații menite să îngreuneze situația din producție și să lovească astfel în regimul democratic. Pe aceștia îi trimit din vizuinele „istorice” să răspândească svonuri de răsboi, de „bombardament” sau alte știri de acelaș calibru, pentru că duhul lor fascist se împacă foarte bine cu „atmosfera” și cu „perspectivele” pe care i le trezesc imaginea torentelor de sânge popular scurs pentru cauze străine.

Și atunci când culeg roadele acțiunii lor, când înregistrează indignarea clocotindă a clasei muncitoare, gazetarii din slujba Brătienilor se-ngrozesc că „pumnul de fier al unității și forței muncitorești va izbi fără cruțare orice provocare”.

Democrația nu este răsbunătoare. Ea are însă dreptul sacru și legitim de a se apăra. Și forțele democratice din România au puterea și capacitatea politică de a o face.

Ele au tras adânci învățăminte din istoria ultimilor ani. Prea mari și grele au fost și sunt încă suferințele și jertfele cu care s-a ales poporul din acei ani, pentru ca să aibă astăzi slăbiciunea de a sta cu brațele încrucișate în fața atacurilor furioase pe cari le îndreaptă rămășițele fasciste împotriva democrației și a libertăților populare.

Apelurile îmbietoare la „omenie” ale celor cari încurajează și conduc aceste atacuri nu pot slăbi vigilența populară și hotărârea de a lovi fără nicio cruțare în dușmanii democrației și ai păcii, doritori de convulsiuni și setoși de sânge.

Este și o îndatorire internațională, foarte precis exprimată în Tratatul de Pace de a proceda la lichidarea rămășițelor fasciste și la apărarea libertăților democratice. Această îndatorire de care poporul român este hotărât să se achite fără șovăială, își va găsi în curând expresia și într-o lege specială. (Legea Vexler, peste ani – n.n.)

România are nevoie de liniște și muncă.

Cei care nu sunt de acord cu acest aspect să nu scoată din răbdări poporul român.

 

Citiţi şi:
Memoriile Generalului Iulian Vlad: Brucan a fost şi agent MOSSAD. Ceauşescu n-a vrut să-l arestăm
Dezvăluiri făcute de Iulian Vlad, fostul șef al Securității: Ideologul Revoluției din 1989 a fost Silviu Brucan

 

yogaesoteric
22 iunie 2026