ROATA SIMŢURILOR – în viziunea Shivaismului din Kashmir (I)

de profesor yoga Dan Bozaru

Categoriile (tattva-ele) de percepţie senzorială

După cum ne putem da seama cu uşurinţă, activitatea senzorială (cu alte cuvinte, percepţiile pe care le avem prin intermediul simţurilor) reprezintă cea mai tangibilă expresie a puterii conştiinţei noastre de a cunoaşte realitatea înconjurătoare şi de a acţiona în cadrul acestei realităţi. Din această perspectivă organele fizice ale vederii şi auzului, de exemplu, care sunt ochii, respectiv urechile nu reprezintă altceva decât „porţi” (dvara) sau „canale” senzoriale specializate prin intermediul cărora „circulă” puterea conştiinţei. Prin urmare, ochii şi urechile noastre (în mod analog ne putem referi şi la celelalte organe fizice ale simţurilor mirosului, gustului şi pipăitului, care sunt nasul, limba şi pielea) nu sunt răspunzătoare prin ele însele de percepţia senzorială a luminii şi a sunetului. Ele reprezintă un fel de anexe sau prelungiri ale unor aspecte particulare ale puterii conştiinţei universale a lui Shiva, care oferă puterea de a cunoaşte toate lucrurile din manifestare în toate modurile posibile.

Înţelepţii şcolii shivaite din Kashmir precizează că Stăpânul Conştiinţei Atotpătrunzătoare (care este însuşi Supremul Shiva) acţionează asupra fiecărei fiinţe prin intermediul propriei sale puteri a iluziei (maya). Simţurile sunt instrumente ale puterii conştiinţei proiectate (de aceasta) în Creaţia obiectivă, însă tot aceeaşi putere infinită a conştiinţei divine este cea care realizează percepţia şi cunoaşterea prin simţuri. Prin urmare, percepţiile şi activităţile nenumăratelor fiinţe din Manifestare constituie, de fapt simţurile Supremului Shiva fiind deci tot atâtea aspecte ale puterii Conştiinţei Sale. În mod figurativ, tradiţia shivaită din Kashmir aranjează simţurile în două cercuri concentrice. Astfel, cercul exterior constă din zece simţuri care sunt cele cinci simţuri ale cunoaşterii (jnanendriya) şi cele cinci simţuri, ale acţiunii (karmendriya). Cercul interior este reprezentat de „aparatul cognitiv intern” (antahkarana), care implică funcţiile mentale de percepţie. Acest cerc cuprinde intelectul (buddhi), simţul eu-lui efemer (ego-ul) (ahamkara) şi mentalul inferior (manas). Marii iniţiaţi şi înţelepţi din Kashmir au precizat că, prin efort constant (practică spirituală intensivă) şi prin graţia lui Shiva, yoghinul care este sincer devotat căutării Adevărului Suprem poate să atingă starea de perfectă trezire a conştiinţei, stare ce îi permite să sesizeze în fiecare clipă adevărata „pulsaţie” (spanda a Creaţiei), dincolo de orice iluzie sau dualitate. În această stare supremă de conştiinţă, yoghinul iluminat (care este atunci numit prabuddha, adică „cel trezit faţă de Realitatea Supremă”) percepe spanda ca fiind o tainică şi indescriptibilă vibraţie a conştiinţei sale îndumnezeite, care îi animă corpul fizic şi corpurile sale subtile şi care totodată reprezintă impulsul generator ce dă viaţă simţurilor, coordonându-le în mod perfect. Printr-o atentă integrare a acestei supreme realităţi, yoghinul respectiv ajunge să realizeze unitatea deplină între el însuşi şi, Shiva (care este Conştiinţa Universală) şi întreaga lume a obiectelor şi percepţiilor. Pentru a înţelege modalitatea în care această stare de supremă eliberare este, în mod gradat, conştienizată de yoghinul perseverent în antrenamentul său spiritual, vom prezenta sintetic în continuare principalele caracteristici ale fiecărui simţ din cele menţionate anterior (care formează cele două cercuri concentrice din tradiţia shivaită, adică „roata simţurilor”).
 
Intelectul (buddhi)

Atunci când ne aflăm în starea de somn profund fără vise, sufletul nostru (jivatma) este liber de orice percepţie senzorială sau gând şi se află atunci intim unit cu „substanţa primordială” (care este prakriti) din care izvorăşte lumea obiectivă (incluzând organismul nostru la nivel fizic şi psihic).

În tradiţia shivaismului din Kashmir, această materie sau substanţă primordială este înţeleasă ca o putere (shakti) a conştiinţei şi tocmai de aceea ea este numită shamshavishakti. Echilibrul iniţial (primordial) dintre cele trei calităţi fundamentale (guna) ale materiei primordiale (prakriti) este „deranjat” de o anumită putere a conştiinţei (care este personificată de zeul Ananta sau Svatartresha) astfel încât sunt generate pricipiile inferioare (ce apar din cele trei guna: sattva, rajas şi tamas). În acest proces complex de acţiune a energiei universale a lui Shiva, primul principiu care se „desprinde” din starea iniţială de perfect echilibru al celor trei calităţi este intelectul (buddhi). Înţelepţii yoghini descriu experienţa la acest nivel ca fiind asemănătoare cu cea trăită în momentul trezirii din somn: pentru câteva clipe aproape că nu suntem pe deplin conştienţi de noi înşine şi cu atât mai puţin de lucrurile din jurul nostru sau de faptul că ne-am trezit. În mod analog intelectul este liber atât de „presiunea” limitatoare a ego-ului, cât şi de activitatea mentală obişnuită. Din această cauză, imaginile care apar sunt percepute în mod direct, fără intermediari (cum ar fi mintea sau ego-ul). Funcţia intelectului este prin urmare aceea de a ilumina (printr-un gen de hotărâre discriminatoare) diferitele situaţii ale activităţii senzoriale şi mentale ale fiinţei umane.

Ego-ul sau simţul individualităţii

Apariţia acestei categorii de existenţă (tattva) marchează următoarea fază distinctă în procesul de conştientizare a propriei noastre fiinţe ca individualitate aparent separată în lumea înconjurătoare. Funcţia principală a ego-ului este aceea de a „acapara” experienţele pe care le trăieşte fiinţa umană, îmbrăcându-le în haina lui „al meu” şi „a mea”. Această particularizare, într-un anumit fel dramatică pentru fiinţa individuală (deoarece o separă de conştiinţa întregului şi a unicităţii) care se reflectă în intelect (buddhi) şi este „colorată” de fenomenele ce sunt percepute în mod obiectiv, reprezintă de fapt adevărata natură a Sinelui Suprem Etern (Atman). Astfel, ego-ul identifică în mod fals Sinele cu ceea ce, de fapt, nu este Sinele şi viceversa. Din această cauză, fiinţa umană este efectiv robită de eroarea fundamentală a înţelegerii ei reale, eroare care se aplică nu numai în relaţia cu operaţiile subtile ale intelectului (buddhi), dar, de asemenea, (şi mai cu seamă) în relaţia fiinţei umane cu obiectele fizice, grosiere). Totuşi, trebuie să avem în vedere faptul că acest ego (care face parte, aşa după cum s-a precizat anterior, din organul mental intern (antahkarana)) nu trebuie în nici un caz confundat cu Eu-l suprem pur al Conştiinţei lui Shiva. În timp ce conştiinţa universală a lui „Eu” suprem şi absolut este complet liberă şi necondiţionată (caracteristica ei principală fiind autonomia perfectă), ego-ul efemer şi impur (ca principiu sau categorie senzorială inferioară) este un produs al lui Maya (puterea iluziei în Manifestare), fiind limitat şi efemer. Identificarea falsă „condiţionează” Eu-l suprem pur, limitând-ul la un organism psiho-fizic, adică la starea obişnuită a unei fiinţe umane. Individualitatea care a fost astfel creată este imperfectă şi supusă mai mereu de diferite limitări ce îi sunt impuse de condiţiile fizice şi mentale care o înconjoară. Prin urmare, în timp ce Eu-l pur şi suprem este necreat şi perfect liber, eu-l individual este o creaţie care se obiectivează în Manifestare ca un act al voinţei purei conştiinţe al lui Eu suprem şi absolut. Aceasta ne inidică faptul că în realitate există doar un singur ego (Eu) care însă operează în cadrul unor parametri diferiţi. Eu-l pur, suprem, apare doar la nivelul universal al subiectivităţii cosmice, în timp ce eu-ul impur şi efemer acţionează doar la nivelul individual al subiecţilor care sunt supuşi rigorilor iluziei (maya). Procesul eliberării spirituale devine astfel extrem de simplu din punct de vedere conceptual: prin recunoaşterea condiţiei că Eu (aham) este Shiva  şi că acesta nu reprezintă sufletul individual limitat, se realizează identitatea de conştiinţă cu Shiva şi se obţine eliberarea supremă. Totuşi, a avea un ego (cu alte cuvinte, o individualizare) nu este ceva rău sau neplăcut, deoarece atunci însăşi conştiinţa divină transmite prin intermediul acestui ego, ca printr-un filtru, impulsurile conştiinţei individuale care activează suflurile vitale în corp, animând astfel şi trupul.

Eu-l individual (adică ego-ul sau simţul individualităţii) reprezintă sursa tuturor celorlalte simţuri, fiind numit Soarele Cunoaşterii. În jurul ei rotesc cei doisprezece sori ai celorlalte simţuri, care apar din Soarele central (ahamkara) şi în final se resorb din nou în acesta. Astfel, funcţia ego-ului este aceea de a-şi atribui toate experienţele fizice, psihice şi mentale prin intermediul identificării false pe care o realizează între conştiinţă şi celelalte simţuri, acestea din urmă fiind, de fapt, instrumentele de cunoaştere şi de acţiune ale conştiinţei. Cu toate acestea, direcţionând în mod eficient activitatea sa mentală şi senzorială, ego-ul (ahamkara) reflectă în microcosmosul fiinţei individuale supremaţia Eu-lui universal (care este Shiva), ce reprezintă sursa şi totodată stăpânul absolut a tot ceea ce se petrece în domeniul Manifestării.

Preluat din Revista YOGA MAGAZIN nr. 38
 

yogaesoteric

decembrie 2007