ROATA SIMŢURILOR – în viziunea Shivaismului din Kashmir (II)

de profesor yoga Dan Bozaru
 
 
Citiţi aici prima parte a acestui articol: ROATA SIMŢURILOR – în viziunea Shivaismului din Kashmir (I)

A treia categorie (tattva) de percepţie senzorială (după intelect, buddhi, şi ego, ahamkara, care au fost prezentate sintetic anterior) este mintea, ale cărei funcţii şi atribuţii vor fi descrise în continuare.

Mintea (manas)

Ego-ul (ahamkara) sau simţul individualităţii reprezintă sursa de apariţie şi manifestare a minţii (manas), şi a celor cinci organe ale cunoaşterii (jnanendriya). Mintea este instrumentul prin intermediul căruia conştiinţa „trasează” reprezentări mentale specifice, care sunt clar definite, ale lumii senzaţiilor exerioare, care pătrund în „organul mental intern” (anthakarana) prin canalele senzoriale ale simţurilor exterioare, fiind mai apoi reflectate la nivelul intelectului (buddhi). Mintea are un rol deosebit de important în intergarea fiinţei umane în Manifestare, fiind precum un aparat de triere a diferiţilor stimuli cu care omul vine în contact.

Putem înţelege mai bine acest aspect dacă vom recurge la analogia unei bucăţi informe de marmură care este în mod gradat cioplită cu o daltă pentru a se obţine forma care era potenţial ascunsă în marmura iniţială. În acest exemplu, blocul iniţial de marmură, care era brut, corespunde nenumăratelor senzaţii ce ne asaltează din toate părţile, clipă de clipă, în timp ce dalta reprezintă mintea, care îndepărtează ceea ce ea consideră că este nofolositor nevoilor imediate ale fiinţei noastre, focalizându-se însă asupra ceea ce ne interesează la momentul respectiv (forma finală care este obţinută din blocul de marmură).

Fără ajutorul minţii şi al „filtrelor” ei specifice, câmpul conştiinţei noastre individuale ar fi realmente invadat de mii şi mii de senzaţii de tot felul, cărora nu le-am putea face faţă simultan. De pildă, ar fi imposibil să urmărim o succesiune relativ simplă de evenimente sau să îndeplinim o anumită sarcină atât timp cât nenumărate senzaţii exterioare ne-ar distrage atenţia în fiecare moment. Într-o astfel de situaţie, un sunet slab din depărtare ar fi perceput de noi la fel de puternic ca şi muzica pe care o ascultăm într-o sală de concerte. Manas selectează şi izolează anumite senzaţii din cele nenumărate care se reflectă în intelect. Senzaţia care a fost astfel selectată este apoi comparată cu senzaţiile similare care au fost percepute în trecut şi care au lăsat „urmele” sau, altfel spus întipăririle în intelect (buddhi).

Cele două senzaţii similare (una din trecut şi alta care a fost precepută în prezent) sunt corelate datorită continuităţii conştiinţei universale (care impregnează şi dă naştere la orice) între aceste două momente (din trecut şi din prezent). Fără această continuitate a conştiinţei, oricât de asemănătoare ar fi cele două senzaţii, ele ne-ar apărea totuşi ca două elemete distincte şi fără o legătură semnificativă reciprocă. Datorită însă faptului că mometul de timp din trecut şi cel din prezent sunt corelate de conştiinţa noastră (care este continuă şi care reprezintă o „scânteie” din conştiinţa universală a lui Shiva), noi suntem capabili să recunoaştem că cele două senzaţii aparţin aceleiaşi clase şi, astfel, manas (mintea) va fi atunci capabilă să-şi formeze o reprezentare discursivă (vikalpa) a senzaţiei care a fost percepută.

Prin urmare, manas, nu numai că analizează şi disociază senzaţiile individuale una de celalată, dar, de asemenea, sintetizează un set de senzaţii dintr-un întreg de senzaţii. De pilă, o serie de senzaţii separate care apar în momente succesive de timp sunt grupate de manas fie după conceptul acţiunii, fie după relaţiile cu alte elemente pe care această serie de senzaţii le declanşează. Fundamentul acestui tip de activitate determinativă a minţii (manas) este acela al unităţii în diversitate, iar funcţia ei principală este de a ordona şi de a structura diferitele senzaţii.

În starea normală de veghe sau de somn cu vise, manas se află într-o continuă mişcare de la o senzaţie la alta. Spre deosebire de organele externe ale cunoaşterii (cum ar fi ochii, urechile etc.), manas nu este specializat pentru un anumit câmp de operaţii senzoriale, putând deopotrivă să „sorteze” sunete, atingeri, mirosuri etc. şi astfel să coreleze unele cu altele, formând o singură şi coerentă imagine a lumii fizice obiective. Întrucât nicio activitate nu este posibilă în absenţa voinţei de a acţiona, manas ne apare ca fiind plin de voinţă (iccha) sau dorinţa de a se mişca şi de a procesa diferitele senzaţii. Mintea noastră (manas) este mereu impulsionată să desfăşoare această activitate specifică de către neîncetata dorinţă a ego-ului (ahamkara) de a asimila noi şi noi experienţe. Senzaţia pură, care este „înveşmântată” în haina gândului, diferenţiată de alte senzaţii de către manas şi personalizată de către ego (ahamkara) este mai apoi prezentată intelectului (buddhi) unde ea devine cunoscută conştiinţei noastre. Toate aceste aspecte subtile ale actului percepţiei în fiinţa noastră se petrec cu o viteză extraodinar de mare (fiind aproape instantanee) şi ele ne ajută foarte mult (atunci când sunt cunoascute) să ne clarificăm şi să aprofundăm multe aspecte în meditaţiile noastre.

Tradiţia spirituală shivaită menţionează că există două mişcări principale ale conştiinţei: de la interior spre exterior şi de la exterior spre interior, asemănându-se astfel cu un fel de pulsaţie (spanda) cosmică. Această mişcare fundamentală este complet liberă de orice condiţionări temporale (adică ea acţioneză în afara timpului) şi reprezintă „marele val” sau unda gigantică a ocenului de conştiinţă a lui Shiva. Din acest mare val apar mai apoi valurile mai mici care sunt de fapt mişcările simţurilor exterioare. Vom analiza în continuare natura şi funcţiile celor zece simţuri exterioare (care sunt organele de cunoaştere şi organele de acţiune).

Simţurile exterioare

Mai întâi vom face observaţia că, la modul general vorbind, întreaga Creaţie obiectivă poate fi divizată în două Categorii principale, care sunt manifestările conştiente şi manifestările inconştiente (adică fiinţele vii şi obiectele inerte). Astfel, abilitatea de a cunoaşte şi de a acţiona reprezintă o trăsătură distinctivă a fiinţelor vii, aspecte care sunt manifestate prin intermediul funcţiilor simţurilor.

Pe lângă puterea limitată de cunoaştere pe care o deţine o fiinţă individuală ignorantă în Manifestare, puterea ei limitată de acţiune constituie „liantul” de condiţionare care operează prin intermediul „oraganului mental intern” (antahkarana), impulsionând şi ghidând astfel funcţiile simţurilor, corelând clipă de clipă atât fluxurile de date ce parvin de la organele de percepţie, cât şi „răspunsurile” care sunt date prin intermediul organelor de acţiune.

Organele de cunoaştere (jnanedriya)

Cele cinci organe sau instrumente de percepţie (cunoaştere), care sunt simţurile auzului, pipăitului, vederii, gustului şi mirosului, reprezintă tot atâtea aspecte ale pulsaţiei radiante a conştiinţei. Fiecăruia dintre aceste cinci simţuri îi corespunde un loc precis în trupul uman, astfel încât el să capteze maximum de informaţii în cel mai eficient mod. De fapt cea care percepe şi radiază această cunoaştere prin intermediul simţurilor este conştiinţa noastră, care în acest fel şi prin liberă voinţă se limitează pe ea însăşi, astfel încât fiecare din aceste simţuri să aibă doar un anumit domeniu specific de operare.

Un aspect important pe care trebuie să-l subliniem aici este faptul că doctrina shiviasmului din Kashmir respinge în mod ferm ideea că simţurile îşi au sursa în cele cinci elemente grosiere (pancha mahabhuta, care sunt: akasha (eterul), vayu (aerul), tejas (focul), apas (apa) şi prithivi (pământul). În loc de această viziune eronată asupra realităţii fenomenale, înţelepţii din Kashmir afirmă că simţurile sunt un produs direct al ego-ului (ahamkara), deoarece orice percepţie senzorială este acompaniată de conştiinţa „eu”-lui: „eu gust”, „eu văd” etc. Aşa după cum am arătat anterior, percepţia reprezintă atât un gen de activitate, cât şi o anumită stare de conştiinţă. Cunoaşterea şi acţiunea sunt de fapt două categorii independente, care sunt strâns corleate şi care nu pot niciodată să aibă loc separat. Ca „instrumente” ale actului de percepţie, simţurile au deci nevoie de prezenţa ego-ului (ahamkara).

Totuşi, din punct de vedere al fenomenologiei percepţiei senzoriale, ego-ul nu poate fi singurul care susţine existenţa şi manifestarea celor 5 simţuri, deoarece acestea (adică simţurile) nu ar avea o existenţă reală fără prezenţa obiectelor exterioare cu care ele sunt direct corelate. În acest fel, împreună cu simţurile, ego-ul generează esenţa senzaţiilor (tanmatra) gustului, pipăitului etc., ce corespund fiecărui organ de simţ. Aceasta este modalitatea în care subiectul conştient (pramatri), adică fiinţa individuală, cunoaşte lumea exterioară lui prin intermediul elementelor fundamentale ale percepţiei senzoriale, care sunt: ego-ul (ahamkara) care percepe simţurile cunoaşterii (jananedriya) şi senzaţiile care sunt percepute (tanmatra).

Organele de acţiune (karmendriya)

Ca să poată să desfăşoare activitatea lor specifică, organele de acţiune necesită mai înainte de toate existenţa celorlalte organe de percepţie. Organele de acţiune sunt generate de asemenea de ego (ahamkara) ca instrumente necesare pentru a duce la înfăptuire răspunsurile sale (ale ego-ului) la senzaţiile pe care le primeşte. În timp ce activitatea organelor de acţiune este acompaniată de mişcările trupului, activitatea organelor de percepţie nu este supusă aceleiaşi reguli căci, de pildă, pentru a simţi gustul unui aliment nu trebuie să ne mişcăm trupul într-o anume direcţie.

Deşi mişcarea trupului este, la modul esenţial vorbind, una singură în tot ansamblul ei, totuşi ea este diferenţiată în cinci categorii distincte, în conformitate cu diferitele ei atribute. Astfel, putem vorbi despre apucare, ridicare sau strângere ca fiind activităţi ce se execută cu mâinile. Excreţia este activitatea organului de excreţie. Locomoţia este activitatea săvârşită cu picioarele, iar actul sexual este propriu organelor sexuale. Cea de-a cincea acţiune este vorbirea şi ea are un caracter intern, din care cauză nu aparţine clasei generale a celorlalte patru acţiuni. Deşi, aşa după cum am precizat, fiecărui organ de cunoaştere (jananedriya) îi este asociată o zonă specifică de acţiune în trup, această condiţie nu este valabilă însă şi pentru organele de acţiune (karmendriya). De exemplu, um om care suferă de o paralizie la ambele picioare se poate mişca dintr-un loc în altul fără să-şi folosească picioarele; de asemenea, putem ridica anumite obiecte şi cu anumite părţi ale trupului nostru, în afara mâinilor.

În concluzie, simţurile interioare şi cele exterioare ale fiinţei umane (care corespund celor două cercuri (interior şi exterior) figurative şi concentrice din tradiţia shivaismului din Kashmir) reprezintă, în esenţa lor, aspecte mai mult sau mai puţin rafinate ale conştiinţei. Prin intermediul lor, aceasta (conştiinţa noastră) se manifestă „în exterior” ca o veritabilă lume a percepţiilor. Considerate împreună ele sunt denumite „vibraţia gloriei nesfârşite a conştiinţei divine”. Datorită acestei vibraţii speciale ale conştiinţei noi putem sesiza, atunci când realizăm în mod vigilent şi spontan realitatea transecendentă a percepţiilor de orice fel, o scânteie din mirifica splendoare a conştiinţei divine care se manifestă plină de strălucire în propria ei Creaţie. Devenind conştienţi de lumina divină ce străfulgeră în această vibraţie cosmică, noi de fapt vom realiza ubicuitatea lui Dumnezeu Tatăl ca fiind toate lucrurile şi fiinţele din Manifestare şi că, în realitate, aceasta dovedeşte prezenţa Lui pretutindeni.

Articol preluate din YOGA MAGAZIN nr. 39

yogaesoteric
ianuarie 2008