România are de câștigat de pe urma războiului din Ucraina

Când vine vorba de război, de regulă nu prea poți găsi aspecte benefice pe care să le menționezi. Dominanta morală este clar definită. Opinia publică este la fel de bine conturată. Emoțiile sunt în totalitate funeste. Frică, teamă, strângere de inimă, suferință, moarte, distrugere.

Ce să poți vorbi de bine când oamenii mor, iar tu ești aproape graniță în graniță cu conflictul? Mai mult de-atât, există chiar și o însemnată presiune morală la adresa felului în care abordezi subiectul. E cam necuvenit să cauți să extragi valoare dintr-o asemenea catastrofă. Denotă o anumită slăbiciune etică. Drept pentru care discursul public este unul puternic moralizator și fără nuanțe.

Și totuși, geostrategia are alte reguli, de multe ori cinice. Dincolo de presiunea morală puternic existentă zilele acestea la adresa felului în care avem voie să vorbim despre război, cineva este necesar să vină să spună și adevărul. Prea multă propagandă. Mai e nevoie și de analiză pe lumea asta.

Iar adevărul sună bine, deși sună cinic. În mod paradoxal, România beneficiază de pe urma acestui trist eveniment care se desfășoară chiar acum sub ochii noștri, la câteva sute de kilometri de țara noastră. În termeni geostrategici, practic la o aruncătură de băț.

Sunt două tipuri de beneficii de care are parte România de pe urma acestui conflict. Unele pe termen scurt, tactice. Altele pe termen lung, strategice.

„We’ve told you so” („V-am spus noi”)

În primul rând, România beneficiază de pe urma reconsiderării rolului ei în flancul estic al alianței geostrategice occidentale.

Până la izbucnirea conflictului, rolul României era unul minor, mai ales în comparație cu alte gubernii de graniță ale Occidentului, cum ar fi Polonia sau țările baltice. Ei erau premianții, cărora li se acorda toată atenția și toate fondurile. Noi eram elevul loază, îngăduit cu greutate la masa bogaților.

De multe ori, semnalele de alarmă trase de oficialii români la adresa pericolului unui conflict cu Rusia erau tratate cu o superioritate ușor amuzată, chiar ușor deranjată, în marginea iritării. Ori de câte ori diplomații sau militarii noștri le atrăgeau atenția marilor puteri cu care suntem în alianță – americanii, germanii, francezii – că este necesar să fim pregătiți, răspunsurile acestora erau aceleași, aruncând subiectul într-o cheie minoră, chiar în deriziune.

„Voi, românii, aveți o marotă, o idee fixă. Indiferent ce se discută, voi o țineți langa cu rușii. Cum făcea pe vremuri Cato când își încheia orice discurs cu solicitarea «Carthago delenda est» (Cartagina e necesar să fie distrusă). Lasă, nu ne mai frecați la cap, balcanici mici și isterici, că nu e necuratul așa de negru. Care e problema? Uite, facem afaceri cu ei, luăm gaz de la ei, Putin ne este partener de discuții. Ce tot urmăriți voi să întărâtați spiritele? Aveți un resentiment pe care nu vi-l puteți controla. Stați la locul vostru acolo, de elev mediocru din fundul clasei, și nu ne mai bâzâiți cu asemenea prostii.”

Cam ăsta a fost în ultimii ani mesajul superior-disprețuitor pe care diplomații noștri l-au tot primit, în diverse variații. Evident, nu pe față, căci în diplomație ești înjurat cu zâmbetul larg, din vârful buzelor și cu fraze de lemn, complicate și solemne. Dar o analiză elementară de conținut putea ușor să despoaie poleiala de politețe și să ajungă la miezul de dispreț superior al mesajului primit de români. Vedeți-vă voi de lungul nasului vostru, că nu sunteți miezul la dodoloață, ci mai degrabă gaura la covrig. Stai în banca ta acolo, că bați câmpii, țărane.

Și a venit războiul din Ucraina. Rușii au invadat. Dintr-o dată, marile puteri occidentale, America, Germania, Franța, Anglia, n-au mai putut ocoli realitatea. Ce să vezi, panicarzii de români chiar au avut dreptate. Istericii de țărani români ziceau bine când ziceau de Rusia.

A fost un exemplu clasic de Schadenfreude instituțional, de tip „We’Ve Told You So” (V-am spus noi). Carthago delenda est? Rusia e o amenințare.

Drept urmare, vocea României a crescut în ultimul timp ca importanță în marile afaceri geostrategice ale Occidentului. Nu cu mult, dar orișicât. Decât zero barat, mai bine ceva acolo. Efectele acestei reconsiderări se vor vedea probabil în lunile și anii următori.

Portul Constanța

În al doilea rând, va crește puternic importanța portului Constanța în economia schimburilor internaționale din regiune.

Dacă până acum portul Constanța a suferit puternic de pe urma șantajului mascat realizat de olandezi și a fost ținut în umbră în comparație cu alte porturi din preajmă, Varna, Burgas, Pireu, iată că de la izbucnirea războiului marile puteri și-au adus brusc aminte de el.

De ce? Simplu. Pentru că rușii au blocat ieșirea bunurilor comerciale ucrainene pe mare. Chiar și după distrugerea recentă a crucișătorului Moskva, rușii în continuare controlează transportul maritim care iese din porturile ucrainene.

Mai mult de-atât. Toate aceste porturi, cu excepția Odessei, sunt deja practic sub control terestru rusesc. Doar Odessa e încă la ucraineni. Nu știm încă ce se va petrece cu Odessa. Dar chiar și dacă aceasta va rămâne necucerită, rămâne cam degeaba. Comerțul său va fi puternic limitat de către controlul naval al Rusiei la ieșirea înspre Marea Neagră. Rușii nu controlează portul, dar controlează o sută de mile marine în adâncime. Cam tot aia.

Problema Ucrainei este că, încet încet, pas cu pas, pe baza acestei strategii rusești este făcută să devină o țară fără ieșire la mare (landlocked). Iar asta o afectează imens. Pentru că Ucraina își bazează în mare parte existența economică pe exporturi pe mare. Fie de cereale, fie de minereuri, fie de produse siderurgice.

Dacă nu mai poate scoate prin porturile sale, pe unde să-și scoată marfa? Fie prin Polonia, pe la Gdansk. Fie prin România, prin Constanța.

Problema cu Gdanskul este că e în Polonia. Ucraina are o istorie complicată cu vecina ei de la vest. Dacă te uiți la istoria ultimelor trei secole, îți dai seama că Polonia emite pretenții considerate de mulți justificate la partea vestică a Ucrainei.

Dincolo de faptul că vreo trei secole Ucraina de fapt a cam fost parte din marele regat al Poloniei (Rzeczpospolita), pe vremea când Polonia chiar era o mare putere regională în zona noastră, istoria recentă e și mai importantă în această privință.

La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, partea estică a Poloniei a fost luată de Stalin și încorporată în Belarusia și în Ucraina. O fâșie bine definită de teritoriu care a trecut la sovietici, pe linia Curzon, pentru a se crea un buffer (zona tampon) spațial în cazul atacului clasic, cu tancuri. La schimb, Polonia a primit o suprafață ceva mai mică din Germania de Est, inclusiv portul Gdank, fostul Danzig, oraș istoric vorbind german, membru al Ligii Hanseatice. Le-a luat mult, le-a dat puțin. Dar măcar le-a dat. În detrimentul Germaniei învinse.

Stalin pur și simplu a translatat la vest Polonia, cum fac inginerii cu unele clădiri. Le pun pe șine și le mută două sute de metri mai încolo. Așa a făcut și Stalin. A luat din dreapta, de la est. I-a dat în stânga, la vest. A translatat Polonia cu vreo două sute de kilometri mai la vest. Au avut loc transferuri impresionante de populație, despre care se vorbește mai puțin. Multă suferință, multă curățenie etnică.

Indiferent ce discurs virtuos ar clama în public, e clar că în privat Polonia tânjește după aceste zone care istoric i-au aparținut. Inclusiv Lvov, unul din principalele orașe ucrainene de azi. E la fel de clar că Ucraina știe asta și că îi va veni greu să accepte să ajungă dependentă de Polonia pentru a-și scoate mărfurile internaționale pe la vest.

Polonia nu-i va face acest favor Ucrainei pe gratis. În geopolitică nu există nici prieteni, nici favoruri. Doar interese. Și istorie. În consecință, Ucraina va urmări să ocolească acest glonț amar. Se va strădui ca o parte semnificativă a mărfurilor sale să nu iasă prin Polonia, ci prin România.

România are mai puțin de cerut de la Ucraina decât Polonia. Negocierea s-ar putea să fie mai favorabilă. Noi n-avem ce avem cu Ucraina, ci cu Olanda. În plus, portul României nu este la Marea Baltică, ci la Marea Neagră, pe unde oricum Ucraina își scotea mărfurile înainte de război. Cerealele Ucrainei merg spre Egipt, spre Africa și spre China. Adică prin Bosfor și de acolo mai departe. Ucraina are mai mare nevoie de ieșire la Marea Neagră decât de ieșire la Marea Baltică.

Care e acel port al României la Marea Neagră? Constanța.

Uitați-vă la toate subiectele despre acest port care au înflorit în ultima vreme. Dintr-o dată, toată lumea e interesată de el. Dintr-o dată, vagoane ruginite care blocau de ani buni de zile o parte însemnată din liniile ferate ale acestui port au fost scoase de acolo în câteva zile. Nu s-a putut douăzeci de ani, s-a putut în mai puțin de-o săptămână. Dintr-o dată, sute de milioane de euro au fost alocați infrastructurii portului Constanța. Nu s-a putut ani de zile, sub diverse pretexte? Lasă, că s-a putut într-o săptămână. Dacă e necesar, e necesar.

Dintr-o dată, chiar avem ce pune pe masă la negocierea Schengen și să scăpăm în cele din urmă de șantajul practicat cu perseverență de către olandezi. Vreți să ajutăm Ucraina să-și continue exporturile? Vă punem la dispoziție Constanța cu cea mai mare plăcere. Ce ziceați cu Schengenul ăla? Doamna Olanda, cum vă mai simțiți în această privință? Îl mai vreți, sau putem și noi să-l folosim? Doamna Germania, ce părere aveți? O mai întărâtați pe ascuns pe Doamna Olanda să ne pună bețe în roate, sau ne lăsați și pe noi să ne dezvoltăm? Doamna America, ne ajutați pe acest subiect sensibil? Hai, că aveți și dvs. un interes pe acest subiect.

Încă un motiv pentru care România beneficiază de pe urma războiului din Ucraina. Ghinion.

Back to Europe, țuruk na rabota (Înapoi în Europa, înapoi la lucru)

Până acum, am vorbit despre consecințele favorabile pe termen scurt ale acestui conflict. Poate și mai importante, însă, sunt cele pe termen lung. Cele strategice.

E din ce în ce mai clar că lumea intră din nou într-un Război Rece de anvergură, în care două mari blocuri geostrategice se vor confrunta în deceniile care urmează. Blocul occidental față în față cu BRICS. BRICS, unde China joacă rolul principal, la fel cum America joacă rolul principal pentru aliații occidentali.

În jurul Chinei, actori juniori. Rusia cu resursele sale și cu tehnologia sa militară. India, cu marele său potențial. Brazilia, cu un potențial aproape la fel de mare. În mai mică măsură Africa de Sud și alte țări care se vor alătura – cum ar fi, bunăoară, Iran sau țările arabe producătoare de petrol.

Situația este din ce în ce mai bine definită. America vrea să contracareze ascensiunea economică și militară a Chinei, noul hegemon care amenință întâietatea vechiului hegemon global. În oglindă, China se străduie, alături de aliații săi, îndeosebi de țările petroliere, să neutralizeze importanța petro-dolarului în schimburile internaționale.

Globalizarea primește un cot în gură. O să cam luăm o pauză de la globalizare în următorii ani. E din ce în ce mai probabil că fiecare își va lua jucăriile și se va juca la el în curte. Occidentalii cu occidentalii. Țările lumii a doua ele între ele.

Această retragere a jucăriilor fiecare la el în curte va implica inclusiv o readucere a capacităților industriale pe teritoriile occidentale.

De patruzeci de ani, lumea dezvoltată occidentală și-a externalizat producția propriu-zisă în întreprinderile asiatice, unde forța de muncă era mult mai ieftină. Occidentalii au căzut încetul cu încetul într-o capcană din care acum caută să iasă. I-au învățat meserie pe chinezi, i-au tehnologizat, i-au transformat în fabrica lumii. Acuma occidentalii și-au dat seama de greșeala pe care au făcut-o și caută să cârpească buba. Se străduie să-și aducă înapoi capacitățile de producție, înapoi acasă.

O să fie greu. Ca să acoperim acest subiect, ar fi nevoie de pagini bune. E suficient să spunem că România va beneficia de pe urma acestui efort de relocalizare industrială și tehnologică.

Suntem de departe țara cu forța de muncă cea mai ieftină din Uniunea Europeană. Și destul de bine pregătită. E drept că nu suntem la fel de ieftini precum chinezii, vietnamezii, filipinezii sau indonezienii. E drept că mulți români au plecat spre vest. Cam o treime din forța de muncă a țării. Dar încă mai sunt.

Și de data asta geostrategia bate ca importanță eficiența economică. Europa va dori să producă aproape de casă, în curtea ei, chiar dacă va costa mai mult. Românii rămași în țară vor beneficia de pe urma nevoii țărilor dezvoltate de recăpătare a autonomiei de producție.

Culcat, pe burtă, salt înainte

Probabil efectul pe termen lung cel mai subtil, aș putea spune cel mai pervers al acestui război din Ucraina îl va reprezenta reconsiderarea de către populație a rolului instituțiilor de forță în conducerea țării.

Vedeți voi, dragii moșului, de vreo douăzeci de ani încoace, după ce au trecut obsedanții ani nouăzeci, militarii au scos din nou capul și s-au așezat din nou la masa puterii.

În primii zece ani după Revoluție, au cam rămas ascunși. Opinia publică le era puternic defavorabilă. Unul dintre principalele subiecte ale acelor zile era felul în care armata a tras în populație, iar securitatea a oprimat societatea pe vremea comuniștilor. Imaginarul colectiv era bântuit preponderent de atribute nefavorabile la adresa purtătorilor de stele pe umeri.

Încet încet, pas cu pas, imaginea instituțiilor de forță în ochii românilor s-a modificat din 2000 încoace. Au devenit din ce în ce mai frecventabili și au ajuns să fie considerați o alternativă mai bună la clasa politică. Prea multă corupție la politicienii ăștia penali. Prea multă mermeleală. Nimeni nu face nimic. Și atunci a venit Băsescu și a călărit această furie populară. Și a pus oamenii cu stele pe umeri înapoi la masa puterii.

De atunci, ofițerii n-au mai părăsit decizia politică. Eu fac parte dintre aceia care spune asta de ceva timp. Am tot scris despre felul în care partidele politice și instituțiile de forță se luptă pentru putere în România. Și despre felul în care, de ceva timp, instituțiile de forță cam câștigă meciul.

E clar că nu sunt văzut cu ochi buni de către ofițeri, când spun asta. Pentru că le știrbesc prestigiul și influența. Dar ce să vezi? Chestia asta a ajuns să fie remarcată de din ce în ce mai multă lume. Zilele astea, până și cozi de topor ofițerești cum ar fi Emilia Șercan, Violeta Alexandru sau Cătălin Tolontan au ajuns să se jelească pe acest subiect. Ah, ce dureros.

Dominarea instituțiilor de forță în peisajul politic românesc va mai dura. A început de pe vremea lui Băsescu, slăvit fie numele lui de Pavlov, consiliera sa intimă Elena Udrea, cât și Monica Macovei și restul țuțerilor care au preschimbat România într-o dictatură mascată. După zece ani de Băsescu, zece ani de Iohannis. Importanța ofițerilor a crescut și mai mult pe vremea sa. Stai să vezi cum o să fie după zece ani de Kodruța. O să fie bine. Și mai bine.

Doar că până acum ofițerii aveau prudența să se ascundă în spatele unor politicieni aproape civili, tunși corect, întocmai și la timp, care ascultau prețioasele indicații și care funcționau pe post de paravan. Se erodează micuții? S-au umplut de substanțe urât mirositoare? Îi urăște lumea pentru deciziile tâmpite luate pe bază de ordin, pentru proasta guvernanță întocmai și la timp? Nicio problemă. Îi schimbăm ca pe pamperși. Să vină alții.

Problema cu războiul din Ucraina a fost că i-a forțat pe ofițeri să preia conducerea României pe față, nu din spatele paravanului politicienilor de unică folosință. Odată ajunși pe față la putere, vor continua acest regim de tip sud-american. Vor fi în uniformă, pe față, acolo sus, în vârful țării. În curând, vor face ei greșeli, nu țuțării lor în spatele cărora se ascundeau. Inevitabil, când ajungi la putere, faci greșeli și nu poți mulțumi pe toți.

Pe măsură ce această guvernare ofițerească se va consolida, oamenii de rând își vor da seama că nu mai e paravan, că de fapt chiar ofițerii sunt la conducerea țării. Și atunci românii vor transfera toate nemulțumirile lor direct asupra acestora, nu asupra paravanelor de unică folosință. Prețuri, sărăcie, compromisuri, mermeleală, nepricepere, chiar și un pic de corupție? Vor încasa direct ofițerii. Nemulțumiri peste nemulțumiri. Dezamăgiri peste dezamăgiri. Supărări peste supărări.

Ca urmare a acestei acumulări de tensiune socială, probabil societatea românească va ajunge să discute din nou despre cât de mult ar fi nevoie ca instituțiile de forță să participe la actul de decizie politică.

Dacă își vor face treaba cum se cuvine, evident că nu se va supăra nimeni. Românii vor asculta în continuare de ordinele înțelepte: culcat, pe burtă, salt înainte. Dar pe lumea asta, îndeosebi în România, unde întotdeauna realitatea nu corespunde așteptărilor, nu există decident care să-și facă treaba corespunzător. Drept urmare, e foarte probabil ca nici ofițerii să nu reușească să fie perfecți, fără de prihană. Mitul lor, care în momentul de față domină imaginarul colectiv, va suferi crăpături din ce în ce mai urâte.

Eu cred că peste vreo zece ani vom asista din nou la o nemulțumire a românilor la adresa felului în care ofițerii gestionează țara. La fel cum era în anii ’80.

Istoria e ciclică. Războiul din Ucraina ajută cu atât mai mult istoria să fie ciclică. E foarte probabil ca, drept urmare a acestui război și a purtării pe față a uniformei la guvernare, în anii următori să avem parte de o largă, necesară dezbatere publică, însoțită inevitabil de emoții puternice, la adresa rolului instituțiilor de forță la conducerea țării. Până și pe Antonescu s-au supărat românii. Darămite pe ăștia de acum.

Ghinion.

Autor:Mirel Palada

Citiți și:
În cazul Federației Ruse nu doar războiul cu Ucraina contează, ci și reacția irațională a Occidentului
Paradoxul dictaturii din Ucraina

 

yogaesoteric
3 iulie 2022