Românul de Nobel alungat din ţară pentru că a îndrăznit să critice sistemul medical: «Bolile morale ne macină»

Toate universităţile româneşti i-au trântit uşa în nas lui Constantin Levaditi, care a fost nevoit să-şi continue cariera în Franţa, acolo unde era recunoscut deja ca unul dintre cei mai mari savanţi ai medicinei. Numele românului este legat de realizarea vaccinului antipoliomielitic, de punerea bazelor chimioterapiei şi de dezvoltarea antibioticelor.

Povestea vieţii lui Constantin Levaditi, românul genial care a influenţat major medicina mondială, arată că România a fost mai mereu predispusă să-şi devoreze viitorul. Eminentul savant a fost pur şi simplu alungat din propria ţară, după ce a fost declarat indezirabil în toată cercetarea românească pentru că îndrăznit să critice deschis clasa politică, administraţia şi sistemul sanitar.

Deşi a fost unul dintre cei mai importanţi savanţi români din medicină, Constantin Levaditi este în zilele noastre aproape anonim. Este necunoscut până şi pentru locuitorii de pe strada ce-i poartă numele în Galaţiul natal: o străduţă banală, care se strecoară gropiş printre câteva blocuri anoste, cenuşii, dar care poartă cu mândrie nume de flori. Calea de acces, care este sufocată de maşinile parcate de-a stânga şi de-a dreapta, dă ocol cimitirului Sfântul Lazăr, apoi coteşte brusc printre blocuri şi se termină anonim – înghiţită fiind de strada Combinatului – chiar la poarta locului pentru odihnă veşnică.

Oamenii nu mai ştiu cine a fost savantul Constantin Levaditi şi nici măcar nu poţi să-i judeci pentru asta, căci păstrarea memoriei înaintaşilor nu-i tocmai punctul forte al naţiei noastre. Dar să rememorăm povestea vieţii unuia dintre cei mai mari oameni pe care i-a dat România.

Constantin Levaditi s-a născut la Galaţi, pe 19 iulie 1874, într-o familie modestă, fără avere. Tatăl său, emigrant grec (se născuse în Livadia), muncea ca salahor în portul Galaţi, iar mama lui era dintr-un sat din apropiere de Galaţi. N-a avut un destin deloc simplu. Pe când avea doar şase ani şi începea şcoala primară, ambii părinţi i s-au îmbolnăvit grav (posibil de tuberculoză; sursele istorice nu sunt prea clare), iar el a fost nevoit să lucreze, pentru supravieţuire, ca băiat de prăvălie. Ducea la domiciliul clienţilor diverse comenzi de la băcănia unui unchi de-al său.

După doi ani, în anul 1882 (pe când avea opt ani), îşi pierde ambii părinţi, la doar câteva luni unul de altul, fiind luat în grija unei rude din Bucureşti, care lucra ca infirmieră într-un spital. Aceasta îi remarcă potenţialul intelectual şi îl dă la şcoală. A urmat liceul şi, apoi, facultatea de medicină la Bucureşti, unde l-a avut ca îndrumător pe celebrul Victor Babeş. Specializarea, cu un interesant proiect de cercetare despre tuberculoză (deloc întâmplător dacă ne gândim la împrejurările în care au murit părinţii săi) şi-a făcut-o la Paris, la Institutul Louis Pasteur şi Laboratorul de Patologie Generală, dar şi la Frankfurt, la Institutul de Terapie Experimentală.

În 1902, a obţinut titlul de doctor în medicină în capitala Franţei, după care a continuat să lucreze la Paris, la Institutul Pasteur şi Institutul Fournier, fiind unul dintre cei mai apreciaţi cercetători de acolo. Studiile sale despre poliomielită, herpes şi encefalita letargică au fost considerate de mare interes practic şi teoretic. În 1913, a reuşit, pentru prima dată în lume, să cultive virusul poliomielitic pe alte celule decât cele nervoase, contribuind astfel decisiv la crearea vaccinului antipoliomielitic.

Levaditi a revenit în ţară în 1919 (la vârsta de 45 de ani, în plină carieră de cercetător), pentru a preda la facultăţile de medicină, dar Iaşiul şi Bucureştiul l-au respins, iar Clujul l-a declarat „indezirabil”, după ce savantul criticase dur sistemul sanitar românesc, clasa politică şi, în general, grija statului faţă de starea socială a poporului.

„Nu este de acceptat ca zone întinse din teritoriul ţării să fie lipsite cu desăvârşire de medici şi de spitale, pentru că toate guvernele aşteaptă să se ocupe de sănătatea naţiei străinii şi oamenii cu stare. Nu este de acceptat nici ca românii fără stare materială să fie lăsaţi să moară pentru că nu au cu ce plăti doctorii şi doctoriile”, scria Levaditi despre „bolile morale ale românilor”, în anul 1926, rememorând încercarea lui de a se întoarce în România.

Ca urmare a ostilităţii administraţiei, dar şi pe fondul invidiei unor colegi, care fac „eforturi” (mai ales pe canale politice) pentru a compromite ambiţiosul program derulat de profesor în combaterea sifilisului, alege să se întoarcă în Franţa, la cercetare. În 1920 este invitat să preia conducerea Institutului Rockfeller din New York, însă refuză. În 1926, devine membru titular al Academiei Române, al cărei membru corespondent era încă din 1910.

Este considerat decanul incontestabil al şcolii franceze de bacteriologie, iar ultimii ani au coincis cu studii importante asupra antibioticelor: penicilină, streptomicină, bacitracină, subtilin, polymyxin, aureomycin, cloramfenicol. Savantul român este considerat unul dintre fondatorii virusologiei, imunologiei şi inframicrobiologiei moderne, studiile sale asupra sifilisului, poliomielitei, encefalitei, rabiei sau chimioterapiei fiind printre cele mai valoroase la nivel mondial.

Munca lui a primit fireasca recunoaşterea internaţională. A fost premiat de Academia franceză de Ştiinţe şi de universităţi celebre din Marea Britanie, Germania şi SUA. A primit patru nominalizări la Premiul Nobel, evident pentru medicină, însă, din păcate, nu a câştigat niciodată prestigiosul premiu. Lucrările şi activitatea lui Constantin Levaditi sunt încă puncte de referinţă în cursurile unor universităţi şi în dezbaterile din cadrul congreselor de virusologie şi imunologie.

A murit pe 5 septembrie 1953, la Paris, având marele regret că nu a fost lăsat să ajute la dezvoltarea cercetării româneşti. „Am fost forţat să lucrez printre străini pentru că nu m-au vrut cârmuitorii românilor mei”, scria Levaditi, în anul 1951, în autobiografia sa.