Rostiri despre dragoste – Sfântul Maxim Mărturisitorul

 

• Dacă doreşte cineva ceva, se luptă ca să şi dobândească. Dar dintre toate cele bune şi vrednice de dorit, cel fără asemănare mai bun şi mai vrednic de dorit este Dumnezeu. Câtă sârguinţă nu suntem aşadar datori să arătăm ca să dobândim acest cel mai bun şi vrednic de dorit prin fire?

• De vrei să nu cazi din dragostea cea după Dumnezeu, să nu laşi nici pe fratele tău să se culce întristat împotriva ta, nici tu să nu te culci scârbit împotriva lui; ci mergi şi te împacă cu fratele tău, şi venind, adu lui Hristos, cu conştiinţă curată, prin rugăciune stăruitoare, darul dragostei.

• Când îţi va veni vreo încercare pe neaşteptate, nu învinovăţi pe cel prin care a venit; ci întreabă pentru ce a venit? Şi vei afla îndreptare. Deoarece fie prin acela, fie prin altul, este nevoie să bei amărăciunea judecăţii lui Dumnezeu.

• Necazurile încercărilor sunt aduse peste unii pentru ştergerea păcatelor săvârşite, peste alţii pentru oprirea celor ce vor avea să le facă. Dar afară de acestea mai sunt şi cele ce vin pentru dovedire, ca de pildă cele venite asupra lui Iov.

• Omul cuminte, gândindu-se la puterea tămăduitoare a judecăţilor dumnezeieşti, poartă cu mulţumire necazurile care-i vin prin ele, nefăcând pe nimeni vinovat pentru ele decât păcatele sale. Iar cel nebun, necunoscând Providenţa atotînţeleaptă a lui Dumnezeu, păcătuieşte şi când e mustrat, socotind fie pe Dumnezeu, fie pe oameni ca pricinuitori ai relelor sale.

• Conştiinţa, unindu-se cu Dumnezeu şi petrecând în El prin rugăciune şi dragoste, se face înţeleaptă, bună, puternică, iubitoare de oameni, milostivă, îndelung răbdătoare şi, simplu vorbind, poartă în sine aproape toate însuşirile dumnezeieşti. Dar despărţindu-se de El şi lipindu-se de cele materiale, sau se face dobitocească, ca una ce a devenit iubitoare de plăcere, sau sălbatică, războindu-se cu oamenii pentru acestea.

• Monah este cel ce şi-a desfăcut conştiinţa de lucrurile pământeşti şi, prin înfrânare, prin dragoste, prin cântare de psalmi şi prin rugăciune, se lipeşte statornic de Dumnezeu.

• Precum trupul murind se desparte de toate lucrurile vieţii, la fel şi conştiinţa omului, murind când ajunge la culmea rugăciunii, se desparte de toate cugetările lumii. Căci de nu moare cu această moarte, nu poate să se afle şi să trăiască cu Dumnezeu.

• De vrei să afli calea ce duce la viaţă, caut-o în „Cale” şi acolo o vei afla pe ea, adică în „Calea” care a zis: „Eu sunt Calea, viaţa şi adevărul”. Dar caut-o cu mare osteneală, căci „puţini sunt cei care o află pe ea”; şi nu cumva rămânând pe din afara celor puţini, să te afli cu cei mulţi.

• Dumnezeu a zidit şi lumea nevăzută şi pe cea văzută; deci El a făcut şi sufletul şi trupul. Dacă lumea văzută este aşa de frumoasă, cu cât mai mult va fi cea nevăzută? Iar dacă aceea este mai frumoasă şi mai bună decât aceasta, cu cât nu le va întrece pe amândouă Dumnezeu, care le-a făcut pe ele? Dacă prin urmare Făcătorul tuturor bunurilor e mai bun decât toate cele făcute, pentru care pricină părăseşte conştiinţa omului pe Cel ce e mai bun decât toate şi se ocupă cu cele mai rele decât toate, adică cu patimile trupului? E vădit că pentru faptul că a petrecut şi s-a obişnuit cu trupul de la naştere, iar experienţa Celui mai bun şi mai presus de toate încă n-a făcut-o desăvârşit. Dacă prin urmare printr-o deprindere îndelungată cu înfrânarea de plăceri şi printr-o îndeletnicire cu cele dumnezeieşti rupem puţin câte puţin această legătură şi afecţiune, conştiinţa se lărgeşte în cele dumnezeieşti înaintând treptat în ele, şi-şi descoperă demnitatea proprie. Iar sfârşitul este că îşi mută tot dorul spre Dumnezeu.

• Prieten adevărat este acela care îndură necazurile, nevoile şi nenorocirile aproapelui atunci când acela e încercat, ca pe ale sale, fără zgomot şi fără tulburare.

• Smerita cugetare este o rugăciune neîntreruptă, împreunată cu lacrimi şi cu durere. Căci aceasta, chemând pururea pe Dumnezeu într-ajutor, nu lasă pe om să se încreadă nebuneşte în puterea şi înţelepciunea proprie, nici să se ridice peste alţii, aspecte care sunt boli înfricoşate ale patimii mândriei.

• Timpul se împarte în trei. Credinţa se întinde împreună cu toate trei părţile; nădejdea, cu una dintre ele; iar dragostea, cu două. Atât credinţa cât şi nădejdea sunt până la o vreme; dar iubirea, supraunindu-se pentru veacuri nemărginite cu Cel supranemărginit, rămâne pururea, crescând mereu mai sus de ea. De aceea „mai mare decât toate este dragostea”.

• Mai întâi se minunează mintea, gândindu-se la nemărginirea lui Dumnezeu în toate privinţele şi la acel ocean nestrăbătut şi mult dorit. În al doilea rând se uimeşte, întrebându-se cum a adus toate lucrurile din nimic la existenţă. Dar precum „măreţia Lui nu are margini”, la fel „înţelepciunea Lui nu poate fi iscodită”.

• Să nu dispreţuieşti porunca dragostei, fiindcă printr-însa vei fi fiul lui Dumnezeu. Dar călcând-o, te vei afla fiul gheenei.

• Ţi-a venit vreo ispită de la fratele şi supărarea te-a dus la ură? Nu te lăsa biruit de ură, ci învinge ura în dragoste. Şi vei învinge în chipul acesta: rugându-te pentru el cu adevărat lui Dumnezeu, primind apărarea lui, sau chiar iscodindu-i tu apărarea şi socotindu-te pe tine cauză a ispitei şi fiind cu îndelungă răbdare până va trece norul.

• Cel ce iubeşte pe Hristos, desigur că-L şi imită, după putere. Astfel Hristos n-a încetat să facă bine oamenilor; iar răsplătit cu nerecunoştinţă şi cu hulă se purta cu îndelungă răbdare; în sfârşit, bătut şi omorât de ei, răbda neînvinuind pe nimeni. Aceste trei sunt faptele dragostei faţă de aproapele, fără de care cel ce zice că iubeşte pe Hristos sau că va dobândi împărăţia Lui, se amăgeşte pe sine: „Căci nu cel ce-mi zice Mie Doamne, Doamne, va intra întru împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu”. Şi iarăşi: „Cel ce mă iubeşte pe Mine păzeşte poruncile Mele”… şi celelalte.

• Dacă „Hristos locuieşte în inimile noastre prin credinţă”, după dumnezeiescul Apostol, şi pe de altă parte „toate comorile înţelepciunii şi ale cunoştinţei sunt ascunse în El”, atunci toate comorile înţelepciunii şi ale cunoştinţei sunt ascunse în inimile noastre. Şi se vor face cunoscute inimii pe măsura curăţirii fiecăruia prin porunci.
De aceea zice Mântuitorul: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”. Deci îl vor vedea pe El şi comorile din El atunci când se vor curăţi pe ei înşişi prin dragoste şi înfrânare; şi cu atât mai mult, cu cât vor spori curăţirea.

• De aceea iarăşi zice: „Vindeţi averile voastre şi daţi-le milostenie şi iată toate vor fi vouă curate”. Adică nu vă mai îndeletniciţi cu cele din jurul trupului, ci străduiţi-vă de vă curăţiţi conştiinţa de ură şi neputinţă, prin inimă înţelegând Domnul conştiinţa. Căci acestea, întinând conştiinţa, nu o lasă să vadă pe Hristos, care locuieşte în ea, prin harul Sf. Botez.

• „Căi” numeşte Scriptura virtuţile. Iar mai mare decât toate virtuţile este dragostea. De aceea a zis Apostolul: „Vă arăt vouă încă o cale mai presus de orice altă cale”, ca una ce-i înduplecă să se detaşeze de aspectele materiale şi să nu pună nimic din cele vremelnice mai presus de cele veşnice.

• Mulţi sunt prietenii, dar la vreme bună. În vremea încercărilor însă, abia de vei afla vreunul.

Extras din „Cele patru sute de capete despre dragoste”, ale Sfântului Maxim Mărturisitorul, din Filocalia


Citiţi şi:

Cele 12 culori ale dragostei

Cum se ruga Sfântul Maxim Mărturisitorul neîncetat?

 

yogaesoteric
2 februarie 2020

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More