Rusia ‒ Occident, alt război de 100 de ani (III)
În a doua parte am descris fazele războiului ruso-occidental de 100 de ani și am arătat cum s-au legat împreună pentru a conduce Occidentul către „epoca nerațiunii” în care se luptă astăzi. Redefinim apoi conflictul dintre SUA și Rusia, ca unul dintre țările producătoare de bunuri și cele care le consumă, și observăm consecințele, în special în ceea ce privește slăbirea Occidentului.
Cum se vede din Rusia: Finalizează victoria din 1945 și câștigă războiul de 100 de ani
În ceea ce privește Rusia, conflictul este existențial în sensul clasic al termenului. Pierderea poate însemna dispariția țării, în același mod în care URSS a încetat să mai existe. Este probabil ca statul rus să fi intrat în acest război fără a fi pe deplin conștient de acest aspect.
Obiectivele de război declarate au fost denazificarea și neutralizarea Ucrainei. Pare puțin obscur, permiteți-mi să le reformulez într-o lumină istorică: a fost pur și simplu o chestiune de a recupera o parte din terenul geopolitic considerabil pierdut sub presiunea permanentă a Statelor Unite, de la acordurile de la Yalta. Acest conflict a fost în germene încă de la prima extindere a NATO. Cred că rușii erau convinși, în februarie 2022, că intervenția armată va aduce rapid toate părțile la masa de negocieri pentru discuții, de data aceasta sincere. Ei subestimaseră importanța, în ochii clicii neoconservatoare, a proiectului de distrugere a statului rus, hotărârea de a-și sacrifica toți aliații europeni și supunerea fără crâcnire a acestor aliați la presiunea SUA. Astfel, europenii înșiși au intervenit pentru a sabota primele două tentative de negocieri. În timpul celei de a doua, Boris Johnson însuși a venit la Kiev pentru a-i interzice lui Zelenski să negocieze. Deci, prin faptă și cuvânt, Boris Johnson a convins Rusia că Occidentul este adevăratul său dușman și că nicio negociere nu va fi posibilă. Și amintiți-vă că Angela Merkel, dar și François Hollande, au condus la idee, declarând public că acordurile de la Minsk au fost doar o tactică de întârziere pentru a-și acorda timp să facă din Ucraina un cap de pod NATO.
Dezvăluim astfel opiniei publice ruse că:
1) ostilitatea actuală a Europei nu s-a născut din decizia de a recurge la arme din 24 februarie, ci a format deja axa călăuzitoare a întregii politici occidentale,
2) orice acord diplomatic cu noi este absolut imposibil.
Consecința logică a acestui fapt este că întreaga strategie a Rusiei este indicat să fie aceea de a dezgusta Occidentul de proiectul său ostil sau, mai simplu spus, de a scăpa de el o dată pentru totdeauna. Cu riscul de a șoca oamenii, permiteți-mi să o spun astfel: pentru URSS/Rusia, victoria din 1945 a fost o victorie de Pyrrhus. (O victorie pyrrhică este o victorie obținută cu prețul unor pierderi atât de mari pentru învingător, încât este aproape echivalentă cu o înfrângere). A lăsat-o fără vlagă, iar Occidentul a profitat imediat în mod scandalos. În mod unic în istorie, Statele Unite și-au întemeiat imperiul pe baza unei victorii care a fost plătită mai ales cu sângele unui aliat, Rusia. Apoi au folosit forța rezultată pentru a urmări să reducă acest fost aliat. Și, este necesar să recunoaștem, au fost foarte aproape de a reuși în anii 1990.
Astfel, conflictul izbucnit la 24 februarie este un conflict global, militar, diplomatic și economic care are ca miză încheierea războiului de 100 de ani pe care Occidentul îl poartă împotriva Rusiei și, prin urmare, revizuirea condițiilor pentru ieșire din cel de-al Doilea Război Mondial. Este o luptă „până la moarte”, în care Rusia își joacă supraviețuirea. O înfrângere ar însemna dispariția statului și fragmentarea țării în state colonizate, precum și o sărăcire drastică a populației, toate resursele fiind deturnate în beneficiul celor mai importante interese financiare occidentale. În cele din urmă, cultura rusă va dispărea.
O strategie pentru Rusia: Bzrezinski tradus în limba rusă!
Deci, care este strategia care ar permite Rusiei să-și atingă obiectivul: să pună capăt celor 100 de ani de ambiții occidentale pe teritoriul și resursele sale? Să ne ridicăm, să ocolim masa și să ne uităm la harta întinsă acolo, din punctul de vedere al Moscovei. Raționamentul strălucit al lui Brzezinski, Rusia fără Ucraina este doar o putere regională, poate fi inversat. Ce este SUA fără aliații ei europeni? Răspuns: fără Europa, SUA este o singură putere printre altele. Sunt convins că acesta este un concept care îi agită astăzi pe strategii din Rusia.
O victorie totală a Rusiei ar necesita distrugerea sistemului imperial pe care Statele Unite l-au pus în aplicare în 1945 și pe care, în mod ironic, rușii l-au plătit cu sângele lor. Și asta ar implica distrugerea Europei, nu fizic, ci diplomatic și economic. Dar amintiți-vă, războiul economic este un adevărat război, iar cele două războaie mondiale s-au desfășurat și ele, în mare parte pe acest teren. Pentru că Statele Unite au fost câștigătorii economici ai celui de-al Doilea Război Mondial, au reușit să „anuleze” efectele victoriei militare a Rusiei. Să ne amintim, de asemenea, că nu trece o săptămână fără să ne declarăm angajamentul neclintit pentru victoria Ucrainei, golindu-ne depozitele pentru a trimite arme care nu pot schimba nimic pe teren. Și pe măsură ce situația pare din ce în ce mai „complicată” pe câmpul de luptă, aici promitem să înarmam și să sprijinim o forță de gherilă pentru a angaja Rusia într-un nou Afganistan. Această ultimă prostie le dovedește rușilor, dacă mai era nevoie, că victoria lor militară, care se anunță, va fi insuficientă pentru a pune capăt conflictului. Ceea ce este necesar să fie realizat este distrugerea NATOstanului. Și să ne amintim, din nou, că declarația de război economic a venit într-adevăr de la noi, Occidentul, și într-un moment în care Rusia căuta sincer să-și aprofundeze legăturile cu Europa și chiar să integreze unele dintre instituțiile sale. Am fost primii care ne-am poziționat ca inamic. Prin urmare, dacă Rusia este nevoită să ne provoace suferință pentru a-și atinge obiectivele geopolitice, va face aceasta cu un sentiment de îndreptățire și, este important de remarcat, cu acordul poporului.
Rusia nu comunică, așa că suntem nevoiți să analizăm faptele pe care le cunoaștem în mod incontestabil în tentativa de a determina o parte din gândirea strategică a Rusiei.
Este clar că primele luni ale conflictului s-au desfășurat pe baza presupunerii că toată lumea va veni rapid la masa negocierilor pentru a construi noul sistem de securitate european pe care Rusia îl cerea de ani de zile. Nu cred în ipoteza speranței unei prăbușiri a statului ucrainean, pentru că, în acest caz, ar fi fost nevoie de mai multe trupe pentru a asigura securitatea în timpul tranziției către un stat care ar fi fost vasal al Rusiei. Numărul mic de trupe angajate la 24 februarie 2022 sugerează mult mai mult că scopul a fost acela de a determina SUA și UE să negocieze.
Pentru ca un acord să aibă o șansă rezonabilă de a fi pus în aplicare după ce a fost semnat, ar fi necesar să existe un guvern ucrainean rezonabil de legitim pe care populația să-l accepte. Speranța că un stat instalat de o putere străină ar putea juca acest rol este absurdă. Pentru Rusia, aceasta ar fi însemnat repetarea greșelii loviturii de stat din 2014, în urma căreia o întreagă parte a populației s-a revoltat împotriva noii puteri instalate de SUA. După ce tentativele de negociere au fost sabotate de țările europene, în special de Regatul Unit, Statul Major rus a ordonat revenirea la o linie de front mai scurtă, pe care o fortificase. Concluzia logică este că s-a pregătit pentru un război de uzură. Acest demers este însoțit, în mod remarcabil, de manevre diplomatice majore și de o redistribuire a piețelor energetice către Asia. Semnalul pe care Rusia îl transmite este că ceea ce se petrece pe câmpul de luptă este, în ultimă instanță, secundar; că adevăratul front este cel al diplomației și al economiei: primirea de noi țări în BRICS, înlocuirea dolarului cu yuanul pentru anumite tranzacții (în număr tot mai mare) și așa mai departe.
La doar câteva săptămâni de la începutul conflictului, un prieten întors din Donbass mi-a spus că luptele vor fi lungi acolo, pentru că fortificațiile construite de armata ucraineană timp de 8 ani vor fi foarte greu de străpuns. Acest fapt era cunoscut militarilor din Donbas de mult timp. Prin urmare, este greu de imaginat că statul major rus a ignorat acest aspect și, prin urmare, ar fi putut spera la un marș victorios de tip blitzkrieg pe Kiev, și să se stabilească acolo definitiv. La fel, în acești ani, Rusia a construit un instrument militar de dimensiuni potrivite mijloacelor și ambițiilor sale, fără a se lansa într-o cursă a înarmărilor epuizantă. Dimpotrivă, a investit în arme hipersonice, făcând ca orice atac nuclear preventiv să fie sinucigaș, dar și făcând imposibil sprijinul logistic din SUA către Europa în cazul unui război deschis. Prin urmare, a existat într-adevăr o reflecție strategică multi-vectorială în cei 8 ani care separă ostilitățile de lovitura de stat din 2014.
Prin urmare, putem presupune că strategia diplomatică desfășurată în acest moment a fost la fel de bine gândită și este articulată cu strategia strict militară. Asta nu înseamnă că nu au existat greșeli, iar subestimarea entuziasmului Europei pentru autodistrugere este cu siguranță principala. Dar nu cred că subestimarea grosolană a rezistenței fortificațiilor ucrainene și a realității din teren în ansamblu este una dintre ele.
Dimpotrivă, cred că rezistența ucraineană a fost destul de bine estimată, tocmai pentru că proximitatea culturală dintre cele două țări le permite să se evalueze destul de precis. Ucrainenii rezistă ca rușii și invers. Prin urmare, strategia Rusiei este de a lovi în punctul slab, și anume UE.
Ea face aceasta ajutându-ne să ne închidem într-un „cazan diplomatic”. Și joacă pe gheață subțire. Războaiele noastre neocoloniale din ultimii douăzeci de ani și diplomația noastră „wokistă” ne-au făcut odioși în ochii majorității populației lumii. Supunerea noastră față de SUA ne-a făcut demni de dispreț.
Ne pierdem rapid influența asupra cursului istoriei mondiale, în beneficiul Rusiei și, mai ales, al Asiei în general. Acțiunile și transformările societăților vest-europene din ultimii douăzeci de ani au arătat lumii că valorile noastre au fost în esență niște jonglerii folosite pentru a justifica politicile de prădare și pentru a genera inegalități sociale insuportabile. În cele din urmă, autoproclamarea noastră ca imperiu al binelui, după ce ne-am angajat într-o cruciadă internațională pentru drepturile minorităților sexuale, subminează toată eficacitatea puterii noastre soft. Rusia ar fi o prostie să nu profite de aceasta.
Funcționează? Pentru moment, așa se pare. Economiile noastre sunt pe cale să se epuizeze, iar țările non-occidentale urmăresc să se elibereze de sistemul financiar centrat pe SUA. Lumea multipolară este în curs de apariție. Rusia și China sunt din ce în ce mai apropiate, combinând o bază industrială puternică cu toate resursele necesare pentru a o alimenta. Rusia împărtășește avansul Chinei în ceea ce privește tehnologia militară. Între timp, în Europa, oamenii demonstrează, iar presa se laudă că Ucraina urmează să câștige, Ucraina câștigă, iar noi îi trimitem din când în când patru tancuri sau câteva rachete, cât pentru o zi. În ceea ce privește morții ucraineni, care ar fi normal să fie principala noastră preocupare, aceștia abia dacă apar în mass-media. Și nici măcar nu putem supraestima talentul rusesc, pentru că o mare parte din eficacitatea Rusiei provine din propriile noastre greșeli, în special din politicile energetice haotice din ultimii douăzeci de ani, precum și din cele de relocalizare industrială masivă.
Strategia SUA: planul B
Strategia inițială a SUA a fost de a dezmembra Rusia prin impunerea de sancțiuni economice la o scară fără precedent. În mod clar, acest demers a fost un eșec. Iar odată cu acest eșec vine un altul, mult mai grav: pierderea încrederii în sistemul financiar centrat pe dolar. Așa cum am menționat mai sus, în poziția sa imperială, SUA are nevoie de fluxuri financiare din restul lumii. Confiscarea activelor statului rus, fără prăbușirea economiei sale, ar însemna sfârșitul sistemului dolarului, mai devreme sau mai târziu. Prin urmare, rațiunea ne-ar dicta să luăm act de acest aspect și să „reducem”. Departe de asta, Statele Unite tocmai au anunțat o creștere faraonică a bugetului militar pentru următorii ani.
De unde vor veni banii? De la explozia North Stream, răspunsul este evident: din jefuirea neîngrădită a Europei. Presupun că Statele Unite au luat deja act de înfrângerea lor: Rusia nu se va scufunda. Nu vom putea să ne reapropiem de resursele sale așa cum am făcut-o în anii 1990. Iar China nu mai este doar atelierul lumii. Ea a devenit prima putere economică a lumii, cu ambiții geopolitice (a nu se confunda însă cu o poziție imperialistă). Dar Europa este încă suficient de bogată. Prin urmare, SUA vor accepta multipolaritatea și se vor concentra asupra imperiului lor „central”, cel pe care l-au dobândit la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, format din Europa, Japonia și Anglosfera (Australia, Canada, Noua Zeelandă etc.).
Pentru Europa, aceasta este o veste foarte proastă. Statele Unite nu mai sunt puterea victorioasă din 1945, incomparabil cea mai bogată țară de pe planetă, responsabilă pentru 50% din producția industrială mondială și, prin urmare, nu numai generoasă, ci și cu mijloace pe măsura generozității sale. Dimpotrivă, este o putere mai degrabă umilită, care a suferit înfrângere militară după înfrângere militară timp de 20 de ani, sărăcită, sfâșiată de conflicte interne de o mare gravitate și care, prin urmare, este răzbunătoare și prădătoare. Modul în care profită de dependența energetică pe care ei înșiși au creat-o este cel mai clar semn în acest sens, și este doar începutul. Din nefericire, putem paria că, în zece ani, Mercedes, BMW, Airbus, Ariane etc., vor fi toate companii americane.
În condițiile în care Rusia este încă în picioare, economiștii prevăd chiar o creștere solidă pentru 2023 și 2024, iar ideea ca Ucraina să recupereze Donbass și Crimeea este absurdă, SUA și Europa vor fi nevoite să se confrunte cu ceea ce reprezintă un eșec, dacă nu o înfrângere.
Pentru Statele Unite, nu este nimic înspăimântător în această situație. De ani de zile suferă înfrângeri răsunătoare, însoțite de imagini umilitoare cu personalul diplomatic fugind în elicoptere de pe acoperișurile ambasadelor lor. Ultima a fost în Afganistan, după care au atacat Rusia! Se pare că țara a dobândit capacitatea de a fi indiferentă la aceste înfrângeri în teatrele de operațiuni străine. Își abandonează aliații de odinioară și merg mai departe. Dacă rana stimei de sine chiar îi mănâncă prea tare, fac câteva filme pentru a o vindeca. La fel va fi și cu Ucraina și, într-adevăr, primele semne de modificare de atitudine apar în presă. Pentru SUA, înfrângerea militară nu pune probleme deosebite.
Consecințele conflictului pentru ordinea economică mondială sunt foarte grave, dar, încă o dată, planul B este deja pus în aplicare. Dar cum va face față societatea americană ultrapolarizată la consecințele tot mai mari ale conflictului cu Rusia și China, care va lua amploare? Este greu de spus. Dar dacă se va produce un eveniment grav, cum ar fi destrămarea statului federal după modelul fostei URSS, conflictul nu va fi decât un declanșator, motivele de bază fiind, ca și în cazul URSS, contradicțiile interne care au devenit prea intolerabile.
Pentru Europa, riscul este foarte diferit.
Europa înconjurată
Privind Europa în acest conflict, putem vedea că toate siguranțele rațiunii au sărit. Chiar și din punctul de vedere al oligarhiei, faptul că SUA a pus Europa sub tutela și vasalitatea sa nu este o veste bună. Bineînțeles, nu vor fi nevoiți să cerșească pentru cina lor. Dar rezultatul va fi o retrogradare în termeni de bogăție, dar și, mai ales, în termeni de putere, ceea ce ar fi cazul să-i facă să se teamă. Cu toate acestea, întregul establishment european susține o atitudine foarte agresivă față de Rusia. Gândiți-vă că, pentru industriașii germani, sabotarea North Stream a însemnat o alegere între ruină sau capitulare în fața intereselor americane. Cu toate acestea, nu a existat niciun murmur de protest de peste Rin, chiar și atunci când Seymour Hersh a confirmat că acțiunea a venit într-adevăr din partea SUA.
După toate probabilitățile, impotența politică a Europei, chiar neputința sa, își are rădăcinile în proiectul idiot de a uni într-un singur stat populații care nu împărtășesc nici aceleași valori, nici aceeași viziune asupra istoriei. Europa este un continent, o construcție geografică. În această viziune, granița sa terestră este reprezentată de Urali. Dar, de îndată ce decidem să-i dăm o definiție politică, se pune problema frontierelor în sens geopolitic. Atâta timp cât a existat URSS, situația era clară: granița era acolo unde țările aflate sub influența americană se întâlneau cu cele aflate sub influența sovietică. În termeni triviali, identitatea trans-europeană era definită în raport cu un inamic. Când inamicul a dispărut, s-a pus problema unei identități adevărate, endogene. Astfel, frontiera s-a deplasat spre est, reunind din ce în ce mai multe țări care nu împărtășeau nici aceeași viziune asupra istoriei, nici aceleași interese, nici aceleași valori. Cu toate acestea, există o formă de identitate europeană, care este una culturală. Într-adevăr, știm intuitiv că Saint-Sens, Chopin și Ceaikovski sunt compozitori europeni, că Dickens, Zola și Tolstoi sunt autori europeni și așa mai departe. Deși continentul a fost sfâșiat de multe războaie, a dezvoltat o formă de cultură comună, care este definibilă dincolo de diferențele de limbă și de obiceiuri, de forme etc. La fel de intuitiv, un francez se va simți mai puțin acasă la Vladivostock decât la Beijing. De fapt, există o fraudă istorică considerabilă în încercarea de a confunda granița Uniunii Europene cu cea a Europei ca obiect și proces istoric.
Fără valori împărtășite, fără o viziune istorică comună, Uniunea Europeană adoptă caricatura progresismului pe care SUA o exportă sub numele de „wokism” și, pentru a găsi un substitut de identitate, reconstruiește un inamic extern, reciclându-l convenabil pe cel care i-a asigurat coeziunea în timpul Războiului Rece. În acest fel, poziția sa față de Ucraina combină bunele și vechile tradiții imperialiste cu necesitățile politice generate de o încercare de unificare anistorică. Prin urmare, ea face parte dintr-un proces politic irațional care este perfect autodistructiv. Dar dacă Rusia ar recunoaște atât partea sa de identitate europeană, cât și partea sa de alteritate, împreună cu recunoașterea intereselor sale particulare în destinul Europei, acest demers ar duce-o inevitabil la renunțarea la definirea unei identități europene transnaționale. În acest fel, factorii obiectivi și subiectivi se consolidează reciproc pentru a o împinge la sinucidere.
Prin urmare, Europa se află în centrul unei rețele de tensiuni care sunt greu de susținut. Rusia are tot interesul de a slăbi Europa și, de preferință, de a face să dispară instituțiile europene, pe care le vede ca pe un releu pentru voința Washingtonului. Pe de o parte, ea face aceasta lăsând-o să se epuizeze în susținerea Ucrainei. La urma urmei, ar fi probabil destul de ușor să se taie liniile de aprovizionare cu arme occidentale, dând astfel UE un motiv bun pentru a opri sprijinul său. Pe de altă parte, face acest demers prin dezvoltarea unor instituții care, fie și numai din punct de vedere economic, sunt mai atractive decât cele ale UE, în special prin utilizarea exemplului descurajator al confiscării activelor sale în euro.
Pe de altă parte, SUA au un interes direct în înrobirea Europei. Și au început să facă aceasta făcând Europa dependentă de energie și atrăgând pe teritoriul său companii care au nevoie de energie mai ieftină.
Drept urmare, politicile absurde ale UE, rupte de orice realitate istorică, au făcut ca aceasta să fie înconjurată de dușmanul și de „aliatul” său (dacă îmi permiteți să adaug ghilimele). Cu toate acestea, niciunul dintre ei nu are interes în „moartea” sa, într-o criză sistemică și mai gravă decât cea pe care a cunoscut-o Rusia în 1991. Când se va petrece, Rusia nu poate da vina decât pe ea însăși.
Concluzia militară a conflictului
Care ar putea fi concluzia în termeni militari? Este încă foarte greu de spus. Au existat previziuni privind o ofensivă rusă majoră, care încă nu a avut loc. Unul dintre motive este că, pentru a menține sprijinul popular în Rusia, este important să fie evitată o bătălie majoră care să coste vieți omenești. Este clar că statul major rus nu este preocupat de o victorie sângeroasă. Și apoi mai este și problema reacției occidentale. În cazul unei înfrângeri spectaculoase, suntem la adăpost de o spirală spre un conflict generalizat? Există atât de multă investiție emoțională în Europa încât acesta este un parametru care este necesar să fie luat în considerare. Pentru moment, impresia este că alegerea este să așteptăm ca armata ucraineană să se prăbușească din lipsă de personal. Atunci ar fi posibil să se avanseze până la granițele Donbassului și să se reia negocierile. Ucraina ar ieși din conflict învinsă, dar cu onoare. Nu umilită, ar putea relua negocierile cu capul sus. Ar fi o concluzie logică. De asemenea, ar permite SUA să se retragă fără umilință și să își amortizeze înfrângerea în ochii publicului, așa cum a făcut-o de la Vietnam încoace. Dar adevărata întrebare este dacă Europa, pierdută în delirul său ideologic, nu ar interzice din nou negocierile. Din nefericire pentru noi, am devenit cu siguranță cel mai imprevizibil jucător în acest conflict. Chiar și Ucraina, în ciuda corupției, a dat dovadă de o mai mare maturitate politică. Să nu uităm că a încercat de două ori să deschidă negocieri, iar Europa a fost cea care le-a sabotat. Dacă acum pare tentată de ideea nebunească de a determina NATO să lanseze o campanie militară pe teritoriul său, este pentru că NATO a pus-o într-o situație disperată.
Este necesar să menționăm și cazul special al Odessei. În imaginarul rusesc, aceasta joacă un rol comparabil cu cel al orașului Marsilia pentru francezi. Este sursa unei culturi și a unui umor aparte. Cu toate acestea, dacă va rămâne într-un stat ucrainean născut din conflict, identitatea sa va fi distrusă, iar populația va suferi violența extremiștilor, așa cum s-a petrecut în trecut. Prin urmare, există două soluții pentru acest oraș: fie cucerirea, cu toate violențele și distrugerile pe care le implică, fie acordarea unui statut special, garantat de țările europene și de Rusia. Pentru ca această soluție, care ar fi preferabilă, să fie posibilă, ar fi necesar să existe un minim de încredere între părți. Sabotarea declarată a acordurilor de la Minsk de către Franța și Germania a spulberat în Rusia însăși ideea că se pot purta negocieri oneste cu țările occidentale.
Această considerație nu se referă doar la cazul Odessa, ci și la soluționarea conflictului în general. Pentru ruși, europenii nu mai sunt negociatori sinceri și vor fi mereu suspectați că urmăresc să câștige timp pentru a pregăti următorul act ostil. Acest fapt are două consecințe deosebit de grave:
În primul rând, Rusia va dori să se asigure că armata ucraineană este definitiv distrusă, ceea ce înseamnă, de asemenea, că Europa și SUA nu vor mai avea mijloacele de a o reconstrui. Distrugerea resurselor militare și epuizarea resurselor occidentale implică un cost uman teribil. Trădându-și cuvântul dat, Franța și Germania poartă o mare parte din responsabilitate.
În condițiile în care diplomația celor două mari puteri europene a fost discreditată, orice acord de încetare a focului sau de pace va avea nevoie de un garant non-european. Acest aspect este absolut șocant dacă ne gândim bine: indiferent de linia de încetare a focului, noua graniță, acordul și noua geografie europeană vor fi garantate de China, India, Turcia, poate. Franța și Germania ar putea fi invitate să se așeze pe un scaun rabatabil și să parafeze acordul mult sub semnătura lui Xi Jinping, de exemplu, dar asta va fi doar pentru spectacol. Realitatea este că Europa va fi exclusă de la rezolvarea unui conflict care se va desfășura pe teritoriul său, pentru prima dată în istoria sa!
Dacă insist atât de mult asupra dimensiunii diplomatice, este pentru că, în analizele noastre asupra conflictului care începe la 24 februarie 2022, suntem împiedicați de obiceiuri de gândire care provin din mama tuturor războaielor: cel din 1940. Atunci, dimensiunea militară a fost predominantă, iar amploarea luptelor, pierderile și suferințele afectează încă ideea noastră despre ce este războiul. Episodul Războiului de o sută de ani pe care îl observăm astăzi și care, în opinia mea, ar fi necesar să îl încheie, diferă profund prin faptul că aspectele diplomatice și economice le depășesc cu mult pe cele militare. În modul în care Rusia folosește un teatru de operațiuni limitat ca întindere geografică și ca resurse militare angajate, pentru a provoca o răsturnare a ordinii mondiale, suntem tentați să vedem o extindere a artei operative la diplomație, atât politică, cât și economică.
În perioada 14-17 iunie a avut loc SPIEF (Forumul economic de la Sankt Petersburg). Acesta a reunit personalități eminente din întreaga lume pentru a lua parte la ceea ce a devenit un eveniment major pentru economia eurasiatică, cu tot ceea ce poate reprezenta aceasta din punct de vedere strategic. Oameni din India, China, Africa, Orientul Mijlociu și America Latină au sosit confortabil și rapid cu zboruri directe. Pe de altă parte, europenii care au dorit să participe au fost nevoiți fie să ia un zbor bun spre Turcia, Armenia sau Georgia, apoi un al doilea zbor spre Moscova sau Sankt Petersburg, cu câteva ore de așteptare între timp, la un cost de aproximativ patru ori mai mare. Alternativ, ar putea călători via Helsinki, apoi să petreacă noaptea într-un autocar până la Sankt Petersburg. Iar noi ne-am impus voluntar aceste constrângeri! Așadar, puțini europeni vor face această călătorie, mai ales că vor fi adesea descurajați de colegii lor. În orașul pe care Petru cel Mare l-a construit, în mod ironic, pentru a se apropia de Europa, atât de aproape de noi, dar acum atât de departe din cauza prostiei noastre, lumea s-a reunit și, în absența noastră, au luat decizii importante care vor afecta viitorul nostru și al lumii.
Poate exista o ilustrare mai bună și mai simbolică a splendidei mediocrități intelectuale a elitei europene decât această excludere deliberată din noile mecanisme și organizații în jurul cărora evoluează lumea? Aceasta amintește în mod crud de excluderea care a caracterizat elitele din URSS în declin. Pentru cei care sunt șocați de această paralelă, le sugerez să găsească o fotografie a unui Brejnev geriatric, la sfârșitul vieții, la podiumul din Piața Roșie, și să folosească photoshop pentru a-i înlocui fața cu cea a lui Joe Biden cu ochelari de soare. Amuzant și convingător, nu-i așa?
O concluzie provizorie: cicatricile istoriei
Este bine cunoscut faptul că geopolitica are prea puțin de-a face cu moralitatea. Dar este dificil să încheiem fără să vorbim despre suferința sau, pentru a ne exprima cu franchețe, despre răul pe care l-am răspândit.
În primul rând, sunt sutele de mii de morți care vor constitui, după toate probabilitățile, bilanțul final al războiului fratricid pe care l-am provocat și prelungit (a se vedea declarațiile lui Naftali Benett). Deși recunosc că Ucraina este cea care plătește cel mai greu preț, permiteți-mi să îi invoc împreună pe ucraineni și pe ruși. Pentru că nu cred că lacrimile unei mame care plânge pe mormântul copilului ei sunt afectate de culoarea pașaportului său. Ele sunt la fel de fierbinți și la fel de greu de uscat. Dar asta, fără a-i nega importanța crudă, este doar vârful icebergului.
Căci, pentru a pune în aplicare delirul escatologic al lui Zbigniew Brzezinski (împrumut expresia de la geniala recenzie a cărții lui Olivier Berruyer pe blogul său Les Crises), SUA, și apoi restul Occidentului, s-au angajat într-un remarcabil program de inginerie socială pentru a separa Ucraina și Rusia. Grație declarațiilor Viktoriei Nuland, știm chiar cât a costat! Dar nimeni din elita occidentală nu s-a întrebat cât de periculos era materialul istoric cu care lucrau. Ignorarea lor crasă a istoriei i-a făcut să piardă orice simț al acesteia.
Când URSS s-a destrămat, a despărțit popoarele rus, belarus și ucrainean, care aveau secole de istorie comună. Acestea au fost nevoite să reconstruiască sau să inventeze o nouă identitate națională. Pentru Ucraina, ecuația a fost cea mai dificilă. Frontierele sale, moștenite de la Uniune, erau parțial artificiale, așa cum spunem adesea. Dar și ce dacă? Ar fi fost oare singurul stat, născut din turbulențele istoriei, ale cărui limite sunt într-o bună zi trasate pe hartă de „fait du prince” (act arbitrar al autorităților, la care sunt nevoite să se supună persoanele private)? Da, este mai dificil să faci să conviețuiască o populație multietnică, multilingvistică și multireligioasă decât dacă este omogenă. Acest stat tânăr ar fi fost necesar să fie ajutat să își depășească diviziunile. Noi, campionii autoproclamați ai diversității, am resuscitat vechile stări de ură și am săpat în rănile istoriei. Nu este de mirare că statul s-a destrămat.
Așa că, într-un fel, cele trei popoare ale sale au fost nevoite să se „reinventeze”. Așa că au pornit în căutarea unei continuități istorice care să acopere rupturile violente ale secolului al XX-lea și să le redea sentimentul unui destin comun. Pentru Ucraina și Rusia, acest demers nu putea fi realizat decât împreună, având în vedere legăturile lor vechi de secole. Realizarea acestui gest, respectând noile suveranități, nu a fost atât de dificilă și, fără intervențiile noastre, este probabil că aceasta oricum s-ar fi petrecut. Dar, pentru că am urmărit să creăm un antagonism, am căutat cea mai urât mirositoare carie de pe fundul celebrelor coșuri de gunoi ale istoriei. Am exploatat o minoritate ultranaționalistă care se identifica și împărtășea ideile foștilor colaboratori naziști, așa-numiții bandériști.
Cu toate acestea, în această căutare a ceea ce ar putea da sens și unitate vieții în comun, amintirea războiului, a imensului sacrificiu și a victoriei din mai 1945, a jucat rapid un rol central. Și aceasta este normal. Când doi ruși, sau doi ucraineni, se întâlnesc, este posibil ca bunicul unuia dintre ei, poate un cekist (membru al CEKA, poliția secretă sovietică), să-l fi arestat cândva pe bunicul celuilalt. Poate că a făcut-o! Dar este aproape sigur că majoritatea membrilor celor două familii ale lor fie au luptat umăr la umăr împotriva germanilor, fie că unii au murit în urma acțiunilor acestora.
Așadar, jucându-ne pe vechile antagonisme dintre cei care au colaborat și cei care au luptat împotriva naziștilor, am atins ceva foarte profund, chiar inima unei identități regăsite. Revolta care s-a aprins în sud-estul Ucrainei în 2014 a fost, prin urmare, spontană. Era imposibil pentru oamenii care se identificau cu lupta împotriva nazismului să trăiască sub un guvern care a făcut din Stepan Bandera un erou.
Războaiele se sfârșesc, iar durerile se sting atunci când propria moarte le eliberează pe mame de doliu. Rănile istoriei se vindecă mult mai greu. Se scufundă în trecut, pentru a acționa precum plăcile tectonice care, sub picioarele noastre, acumulează tensiuni care, în cele din urmă, sunt eliberate. Acestea reapar în erupții de violență, care sunt adesea cu atât mai puternice cu cât au fost mai adormite. Acesta este tipul de forță cu care ne-am jucat și cu care continuăm să ne jucăm, orbi și surzi la suferința pe care o generăm. Ne vor putea ierta pentru această crimă?
Dar uităm că aceleași tensiuni traversează întreaga Europă. Pentru că împărtășim acest trecut. Granița pe care vrem să o trasăm la est de Uniunea Europeană nu are sens din punct de vedere cultural și este și mai mult în dezacord cu istoria. Strămoșii noștri naziști, fasciști, colaboraționiști și franciști ne privesc cu satisfacție. În timp ce noi cântăm laudele diversității în toate modurile cunoscute și necunoscute, toată această moștenire se ridică și se infiltrează prin crăpăturile pe care le-am deschis în Ucraina.
Sunt un pic ezitant când vine vorba de conceptul de justiție imanentă și nu sunt foarte profetic, dar aș fi foarte surprins dacă nu am ajunge să plătim un preț mare pentru această trădare a tuturor valorilor noastre. Poate chiar mai mult decât Ucraina.
În cele din urmă, din moment ce acum este de notorietate publică faptul că nu numai că am dorit și am pregătit acest război, dar și că l-am prelungit prin sabotarea negocierilor, a venit momentul să ne punem următoarea întrebare: în ziua în care o mamă ucraineană va veni să ne ceară socoteală pentru fiul ei care a murit apărându-și patria, precum și pentru fiul surorii ei, o rusoaică, care a murit de cealaltă parte a liniei frontului, care va fi răspunsul nostru?
Autor׃ Daniel Arnaud
Citiți și:
The Times: Problema Occidentului nu este Putin, ci toată Rusia
Dan Diaconu: De ce critic Occidentul şi nu Rusia, China etc.
yogaesoteric
7 octombrie 2023