Sarada Devi

Mama Sfântă a Indiei

Sarada Devi poate fi numită Maica Teresa a zilelor noastre. A fost plină de compasiune şi iubire şi a trăit pentru a uşura suferinţa şi durerile celor din jur. Ducând o viaţă strictă şi plină de austeritate, ea a învăţat oamenii să iubească totul.

Din învăţăturile mamei sfinte:

“Sri Ramakrishna m-a lăsat în urma lui să manifest în lume aspectul de Mamă Divină.”
“Nu voi putea să întorc spatele nimănui care mi se adresează cu « Mamă ».”
“Dacă fiul meu se joacă în praf sau în noroi, eu sunt cea care trebuie să curăţ toată murdăria de pe corpul său şi să îl ţin în braţe.”
“Ţelul vieţii este realizarea stării de îndumnezeire şi de a rămâne absorbiţi în contemplarea Divinului.”
“Dumnezeu singur este real, şi orice altceva este fals.”
“Cum pot fi oamenii împărţiţi în caste? Copiii sunt toţi egali.”
“Omul ar trebui să îşi dorească doar lipsa de dorinţe, deoarece dorinţa însăşi este rădăcina tuturor suferinţelor. Dar te poţi ruga pentru dăruire şi detaşare. Acestea nu pot fi clasificate drept dorinţe.”
“Iubirea este forţa noastră. Prin iubire, familia Maestrului a căpătat formă.”
“Dacă doreşti pace, nu căuta greşelile celorlalţi. Caută mai bine greşelile tale. Învaţă să te comporţi astfel încât întreaga lume să fie a ta. Nimeni nu este străin, copilul meu. Întreaga lume îţi aparţine.”
“Scopul vieţii unui om este atins numai atunci când el poate oferi bucurie altcuiva.”

O copilărie mai puţin obişnuită

Mama cea Sfântă s-a născut la 22 decembrie 1853, într-un sat din vestul Bengalului, numit Jayrambati. Numele său era Thakurmani, dar a fost cunoscută mai târziu ca Saradamani. Primii ei ani au fost plini de simplitate, petrecuţi în rugăciune şi meditaţie. Născută într-o familie de oameni umili şi foarte credincioşi, ea a crescut ca o simplă fetiţă de la ţară, făcând doar puţină şcoală, deoarece avea foarte mult de lucru acasă şi la câmp.

Sarada a avut convingerea că destinul ei a fost de a servi omenirea. Copil fiind încă, şi-a ajutat mama să gătească şi a avut grijă de sora şi fratele ei mai mici. Într-un an, în anotimpul de seceriş, lanul de orez a fost distrus de lăcuste. A mers pe întregul câmp culegând boabele de orez rămase şi le-a oferit fermierilor ca hrană. Mulţi cerşetori au venit la casa ei, iar ea împreună cu tatăl său le oferea acestora orez fiert.

Încă de mică, Sarada a manifestat o reală aptitudine pentru meditaţie. De asemenea, în locul păpuşilor sau al altor jocuri şi jucării specifice copiilor de vârsta ei, fetiţa prefera reproducerile din argilă ale unor zeităţi, precum Lakshmi sau Kali, cărora obişnuia să le consacre cu mare seriozitate flori şi frunze.

Trimisă de Providenţa Divină

Conform obiceiului foarte răspândit pe atunci în India, Saradamani a fost logodită de când era încă un copil. Nu avea decât şase ani când părinţii săi au adus-o în faţa bărbatului care avea să îi fie soţ. Era Sri Ramakrishna, ce urma să împlinească nu peste mult timp 23 de ani. Trecând printr-o fază de “nebunie” divină, el era complet detaşat de mâncare, somn şi alte necesităţi fizice, fiind absorbit zi şi noapte în meditaţie şi rugăciune.

Pentru că cei din jur l-au catalogat drept nebun, rudele lui au propus să i se găsească o soţie, astfel încât să revină la starea mentală normală. Deoarece  părinţii lui Ramakrishna erau săraci, singura mireasă posibilă era Sarada, care avea doar 6 ani. După încheierea ceremonialului de căsătorie, s-a întors la părinţii săi, fiind prea mică pentru a locui alături de soţ.

Următorii ani Sarada i-a petrecut la Jayrambati. Între timp, s-a răspândit zvonul că soţul ei a înnebunit, iar sătenii au început să o considere ca fiind soţia “nebunului”. S-a hotărât să viziteze Dakshineswar (unde Sri Ramakrishna se afla ca preot în templul lui Kali) pentru a vedea situaţia cu proprii ei ochi. Până în acel moment, Ramakrishna îşi dedicase întreaga viaţă căutării spirituale şi trăise ca un călugăr. Totuşi a primit-o pe Sarada cu multă dragoste, simţind că a fost adusă la el de Providenţa Divină.

După ce a ajutat-o să îşi revină de pe urma unei boli contactate în timpul călătoriei, Sri Ramakrishna a întrebat-o dacă a venit să îl îndemne către o existenţă lumească. Fără a ezita, ea îi răspunse: “Nu, sunt aici pentru a te ajuta să îţi atingi idealul ales”, care – după cum ea bine ştia – însemna drumul renunţării complete la toate legăturile lumeşti de dragul realizării lui Dumnezeu. De aceea, în loc să căute împlinirea conjugală, ea a devenit primul discipol al soţului său, care, la rândul lui, o adora ca fiind Shodashi (un aspect al Mamei Divine).

Privilegiul de a-l avea ca Maestru pe Ramakrishna

A  fost alături de Ramakrishna şi de discipolii lui timp de mulţi ani. După ce acesta a murit, ea a continuat misiunea lui spirituală, fiind ghid celor care urmau cu sinceritate calea spirituală. Sarada Devi i-a fost lui Sri Ramakrishna prieten spiritual, soţie dăruită, discipol, iar relaţia dintre ei a fost întotdeauna castă.

Starea de fericire şi de pace interioară erau în permanenţă atât de profunde, încât nici un obstacol lumesc nu o putea afecta. Ea era întruchiparea purităţii. Nu a pierdut niciodată comuniunea cu Dumnezeu, pe care îl descria ca fiind în inima ei, deşi era implicată zi şi noapte în diverse activităţi.
Soţul ei a fost cel care a iniţiat-o în multe discipline spirituale, a învăţat-o să o adore pe Mama Divină Cosmică. Îl vedeau pe Dumnezeu în ei înşişi şi unul în celălalt. Sri Ramakrishna i-a acordat iniţierea în importante mantra-e şi a instruit-o să îi ghideze spiritual pe cei care îi căutau ajutorul. Sarada Devi se considera discipolul umil al Maestrului său, iar acest lucru reprezenta pentru ea privilegiul suprem şi fericirea cea mai înaltă pe care o putea trăi.

Imediat după moartea soţului ei, în 1886, Sri Sarada Devi a început un pelerinaj în nordul Indiei. Pentru un timp a locuit la Vrindavan, unde a atins cea mai înaltă stare de conştiinţă, numită Nirvikalpa Samadhi, şi atunci a început cu adevărat şi  rolul său de guru.

Desăvârşirea spirituală cere umilinţă şi dăruire

La întoarcerea sa, Sri Sarada Devi a mers la Kamarpukur, unde a întâmpinat o intensă ostilitate din partea sătenilor. Fiindcă nu avea nici un ban, a fost nevoită să sape singură pământul pentru a putea cultiva câteva legume. Când discipolii lui Sri Ramakrishna au auzit despre situaţia dificilă în care se afla, au invitat-o la Calcutta. Acolo a devenit cunoscută ca Mama cea Sfântă şi a oferit multor oameni ghidare spirituală. S-a făcut remarcată prin tandreţea ei maternă şi prin ospitalitatea de care dădea dovadă, prin darul de a vindeca şi prin ajutorul permanent acordat discipolilor săi.

În 1909 Sri Sarada Devi s-a mutat în ceea ce este acum « Casa din Calcutta a Mamei cea Sfinte » şi a locuit acolo pentru următorii 11 ani, împreună cu alte câteva femei sfinte. Felul ei de a fi, natural şi spontan, făcea ca ceilalţi să o perceapă ca pe un copil, chiar dacă vârsta ei era destul de înaintată.
Învăţăturile spirituale ale acestei mari femei-profet sunt o fereastră spre frumuseţea sufletutui ei. “Precum norii sunt îndepărtaţi de vânt, aşa setea pentru plăcerile materiale va fi alungată prin rostirea numelui lui Dumnezeu”, spunea ea.    

“Dacă vreţi pace mentală, nu căutaţi greşelile celorlalţi”

În 1919 Sarada Devi s-a îmbolnăvit de febră neagră şi, chiar dacă avea dureri mari, a continuat să îşi ajute discipolii. La vârsta de 67 de ani, se afla în pragul morţii. La începutul anului 1920, febra i s-a amplificat şi a fost mutată la Calcutta pentru tratament, unde mulţimi de oameni au venit pentru a-i primi binecuvântarea.

Mesajul său final către o lume tulburată şi sfâşiată de ură, numai cu doi ani după încheierea primului război mondial, a fost rostit cu 5 zile înaintea morţii sale: “Dacă vreţi pace mentală, nu căutaţi greşelile celorlalţi. Căutaţi-le mai degrabă pe ale voastre. Nimeni nu este străin, copiii mei. Lumea întreagă vă aparţine.”

Marţi, 21 iulie 1920, la 1.30 noaptea, a respirat cu greu de câteva ori şi a intrat într-o stare profundă de samadhi (extaz divin) din care nu s-a mai întors niciodată la conştiinţa corpului fizic. Întregul corp, distrus de o lungă boală, s-a relaxat brusc şi a emanat o lumină celestă. Mulţi dintre discipolii ei au fost înşelaţi de această lumină crezând pentru un timp că Mama cea Sfântă încă era cu ei în această lume.

Întreaga sa viaţă, Sarada i-a privit pe toţi oamenii ca fiind proprii ei copii, chiar dacă erau hinduşi sau occidentali. A atras mulţi discipoli străini prin compasiunea sa, prin iubirea ce le manifesta permanent. A impulsionat discipolii lui Ramakrishna să ducă mesajul acestuia şi în ţările din care ei proveneau.

Trupul neînsufleţit al Sfintei, plin de ghirlande şi flori, a fost dus la Belur Math, peste Gange, şi ars pe un rug din lemn de santal. Pe acel loc a fost înălţat un templu alb, în memoria vieţii sale pline de puritate.

Un alt templu alb a fost ridicat în localitatea naşterii sale, la Jayrambati, în vârful căruia flutură un steag pe care este întipărit un singur cuvânt – “Ma”, amintind discipolilor ei, de aproape sau de departe, cuvintele sale: “Sunt mama celor slabi, precum sunt şi mama celor virtuoşi. Oricând te simţi pierdut, spune-ţi cu încredere: « Eu am o mamă. »”

Un articol preluat din revista Yoga Magazin nr. 26

yogaesoteric

Also available in: English