Sărbătoarea Crăciunului. Simbolistica întrupării Fiului lui Dumnezeu

 

„Dumnezeu s-a făcut om, ca omul să devină Dumnezeu.” – Sfântul Atanasie din Alexandria

Semnificaţia sărbătorii Crăciunului trebuie privită în contextul anului liturgic. Încarnarea Fiului lui Dumnezeu, Iisus, se împlineşte în timpul solstiţiului de iarnă, la miezul nopţii celei mai lungi, în inima tenebrelor, într-o peşteră. Putem simţi astfel semnificaţia ascunsă, misterul profund ce însoţeşte naşterea lui Mesia, moment care marchează totodată trecerea de la Zodia Săgetătorului la Zodia Capricornului.

Christos se desăvârşeşte în înţelepciune până la vârsta de treizeci de ani. El va arăta Calea spre Dumnezeu Tatăl în următorii trei ani petrecuţi până la împlinirea misiunii sale, moment ce corespunde sărbătorii Paştelui. Patruzeci de zile mai apoi, la Înălţare, Iisus „părăseşte” lumina Pământului pentru a se naşte în Împărăţia Tatălui Ceresc. Mai târziu, la sărbătoarea Cincizecimii, în mijlocul adunării discipolilor, el trimite celor doisprezece apostoli Focul sfânt al Spiritului (Duhul Sfânt).

Să folosim următoarea analogie: un ţăran plantează o sămânţă iarna, într-un moment ales cu atenţie, în armonie cu fazele Lunii şi cu cele patru elemente (Foc, Pământ, Aer, Apă); actul său simbolizează, în analogia noastră, sărbătoarea Crăciunului. Paştele creştin se regăseşte simbolic în naşterea delicatului mugure ce străpunge coaja seminţei. Paştele reprezintă trecerea de la o stare potenţială, de germene, la Realitatea cea Vie. Ego-ul se dizolvă iar Spiritul străluceşte în toată măreţia Sa. Sămânţa care dă viaţă unui mugure, adică moartea care naşte Fiinţa, este manifestarea unei legi dumnezeiești. Ghinda este, în mod potenţial, stejar, dar între ghindă şi stejar, între imaginea lui Dumnezeu şi asemănarea Sa, există o cale interioară către împlinire, o trecere prin creuzetul morţii ego-ului care separă tot ceea ce este pieritor de tot ceea ce este nepieritor.

Cel ce refuză moartea ego-ului ucide în el viaţa

La o primă vedere, ideea de „a muri pentru a se naşte” ar putea fi interpretată drept o simplă şi naivă exaltare mistică. Ea trezeşte neliniştea în faţa neantului şi a morţii, nelinişte care a marcat într-o mare măsură filosofia occidentală.

Sfântul Ioan Evanghelistul ne spune în Apocalipsă: „Fiţi atenţi la cea de-a doua moarte”. Cel ce refuză moartea ego-ului va ucide în el Viaţa. Moartea reprezintă trecerea către Viaţă. Cel ce refuză moartea „agăţându-se” de ego-ul său intră în panică deoarece toate concepţiile sale limitate, toate raportările sale la mediul exterior, toate „valorile” sunt anulate. Dimpotrivă, pentru cel care se sprijină pe naşterea Fiinţei interioare, moartea devine eliberare, transfigurare şi beatitudine. Credinciosul învinge moartea fără a o refuza, tocmai prin acceptarea ei.

Revenind la analogia cu sămânţa, copacul, sprijinindu-se pe rădăcinile sale, „părăseşte” pământul pentru a creşte în spaţiul vid pe care noi îl numim Cer, şi descoperă lumina. Tot astfel, la înălţare, Christos nu ne părăseşte, ci intră în Noul Pământ. La sărbătoarea Cincizecimii, fructul părăseşte arborele ca să intre în Pământul Mamă, unde este gata pentru împlinirea unui nou ciclu.

Omul nu absentează de la propria sa transformare

Să apelăm la parabola biblică a semănătorului, care ne vorbeşte despre tipologiile umane şi despre credinţele lor. Un ţăran seamănă boabe de grâu pe drum, apoi pe un teren pietros, după aceea în mărăcini şi, în final, pe un teren fertil. Seminţele care au căzut pe drum corespund celor ce ezită. Ele nu vor da roade, fiind în final ciugulite de păsări. Astfel de oameni sfârşesc prin a fi înghiţiţi de valul lumii, nelăsând nimic de valoare în urma lor, şi neavând absolut nicio contribuţie la evoluţia omenirii.

Seminţele ce au căzut pe terenul pietros nu vor trăi, se vor usca din cauza pământului puţin care nu poate nici hrăni şi nici susţine rădăcinile lor firave. Ele corespund oamenilor care au un nivel ceva mai ridicat de înţelegere, dar cărora condiţiile materiale şi sociale în care s-au născut nu le permit să evolueze.

Ghimpii, mărăcinii care sufocă seminţele de grâu corespund gândurilor, dorinţelor, ambiţiilor, teoriilor seci şi fricilor care ne împiedică să trăim, sufocând orice aspiraţie şi orice speranţă. Degeaba au unii oameni idei inimoase şi idealuri înalte, dacă ei se lasă copleşiţi de tot ce este trecător, aparent, inferior, acceptând sau chiar cultivând o atitudine negativă faţă de viaţă.

Ceea ce contează pe drumul spiritual nu este intensitatea fluctuantă şi superficialitatea, ci stabilitatea în credinţă, fermitatea şi atenţia, însoţite de revărsarea copleşitoare a Apei Vieţii.

Această parabolă (Matei 13.3,23) descrie într-un mod cât mai criptic stările noastre inferioare de conştiinţă dominate de iluzii. Drumul pe care cad seminţele simbolizează gândurile noastre confuze. Terenul pietros este propriu inimilor noastre secate, care nu pot hrăni dragostea faţă de Dumnezeu, iar mărăcinii sunt impulsurile noastre, preocupările noastre mărunte, atracţia înşelătoare a bogăţiilor lumeşti, care sufocă seminţele iubirii.

Acestui tablou sumbru al tenebrelor îi urmează cel în care sămânţa cade în brazda pregătită în pământul roditor. Câteva versete mai apoi, Evanghelia lui Matei expune parabola neghinei şi a bobului de grâu cel bun. Împărăţia Domnului este asemenea omului care a semănat sămânţa cea bună, dar vrăjmaşii au aruncat neghina pe ţărâna pregătită cu grâu. Slugile omului care au observat neghina l-au întrebat dacă doreşte s-o plivească. Omul a spus:
„Nu, ca nu cumva, plivind neghina, să smulgeţi odată cu ea şi grâul. Grâul şi neghina vor creşte împreună până la seceriş, când eu voi strânge neghina şi îi voi da foc.”

Nu poţi elimina ceea ce nu cunoşti deloc. Binele şi răul (grâul şi neghina) trebuie lăsate „să crească” (deci să fie „cunoscute”), iar momentul opţiunii reprezintă intervenţia discernământului, singurul apt să separe „grâul” de „neghină”.

În sfârşit, seminţele de grâu căzute în pământul cel bun reprezintă acţiunile de întoarcere şi de purificare pe care omul trebuie să le împlinească mai întâi în el însuşi, înainte de a primi Cuvântul Dumnezeiesc în toată plenitudinea sa. Omul nu absentează de la propria sa transformare, ci participă activ şi intens la ea.

Ceea ce distinge o sămânţă de grâu de altă sămânţă de grâu este pământul care o acceptă, altfel spus, omul însuşi. De altfel, Lumina străluceşte şi asupra celor drepţi şi asupra celor răi, fiecare reflectând Lumina prin propria sa privire.

Icoana invită credinciosul să împlinească mariajul dintre Cer şi Pământ

Icoana, aşa cum este ea privită în tradiţia ortodoxă, invită credinciosul să participe în mod activ la propria sa evoluţie; ea indică transformările ce trebuie să se producă în el pentru a chema Prezenţa Dumnezeiască asupra sa.

În inima noastră, de Crăciun, Cuvântul Dumnezeiesc se întrupează, Spiritul se încarnează iar Suflul fecundează materia; de Paşti, pe Golgota, materia se spiritualizează, fiind apoi primită în Sânul Tatălui. Virginitatea corespunde unei stări de puritate pe care fiecare dintre noi este necesar să o dobândească, ea reprezintă pământul cel bun care primeşte cu umilinţă sămânţa de grâu a semănătorului.

Icoana invită credinciosul să împlinească mariajul dintre Cer şi Pământ; Apa şi Focul se unesc în inimă, într-un dans.
Rolul icoanei este, deci, acela de a ne revela, de a dinamiza şi de a orienta potenţialul nostru spiritual. Omul este făcut după imaginea lui Dumnezeu, iar icoana este făcută după cea a potenţialităţilor sale.

Icoana Crăciunului, prezentată aici, ne arată prin culoarea neagră că ne aflăm în inima nopţii, în peştera în care se încarnează Fiul Domnului. Dumnezeu este Vidul ultim care, trecând prin vidul peşterii, devine Totul. În această icoană, vedem că încarnarea se realizează într-o peşteră conţinută într-o piramidă, simbolizând viaţa. Dumnezeu se încarnează în inima adâncurilor. Este necesar ca noi să găsim în interiorul nostru aceste spaţii virgine care pot să primească Puterea Dumnezeiască. Virginitatea este o stare de integritate şi de autenticitate. Maria trăieşte Eternitatea în întreaga sa fiinţă, fiind acoperită cu o mantie maro, simbolizând încarnarea; culoarea albastră de sub mantie reprezintă Spiritul care vibrează. Dumnezeu ne penetrează din interior, iar poarta Edenului se află chiar în profunzimile fiinţei noastre.

Ca Dumnezeu să se încarneze, este necesar ca noi, în prealabil, să ne purificăm. Dumnezeu nu se impune, El se dăruieşte necondiţionat celor care îl primesc într-un „pământ” virgin, adică celor cu inimile pure. Dacă noi suntem, potenţial, o matrice a lui Dumnezeu, înseamnă că avem un fruct pe care să i-L oferim. Acest fruct este inima noastră.

Înţelepciunea Dumnezeiască este Iubire

Omul este, ontologic, liber, dar, cu toate acestea, nu atinge iluminarea de unul singur. El este doar receptaculul care primeşte Lumina Dumnezeiască. Pentru a înţelege ceea ce este, omul este necesar să pătrundă prin efort voluntar propriile sale tenebre, insuflând aici Lumina Spiritului. Asceza este o mare luptă interioară; prin post, de exemplu, şi prin veghe, omul conştientizează propriile sale slăbiciuni şi realizează esenţa conflictelor care îl separă de Dumnezeu.

O etapă hotărâtoare, dezarmantă atunci când ea este trăită autentic, este punctul-cheie în care emoţia, instinctualitatea, în loc să fie respinse, sunt acceptate.

În adâncul peşterii, în apropierea pruncului, măgarul gri-cenuşiu şi boul simbolizează înţelepciunea umană şi, respectiv, Înţelepciunea Dumnezeiască. Omul are înscris încă de la început în el această polaritate: înţelepciunea umană/Înţelepciunea Dumnezeiască. Dar Înţelepciunea Dumnezeiască este de neînţeles, pentru că ea este Iubire, în timp ce înţelepciunea umană este putere, dorinţa de a avea şi de a şti.

Înţelepciunea Dumnezeiască este nebunie pentru omul ignorant, dar pentru căutătorul de adevăr este Iubire şi Putere Creatoare Infinită, care nu condamnă pe nimeni şi nimic. Ea transfigurează absolut totul prin Iubire.

Dualismul bun/rău este exprimat mai bine în ebraică prin termenii: perfect, desăvârşit (binele) şi neîmplinit (rău); altfel spus, Haos sau „neîmplinit”, şi Cosmos sau „împlinit”. Diferenţa care se impune aici este cea dintre armonie şi dizarmonie.

Omul are în el pământuri (brazde) care este necesar să fie transformate. El deţine, de asemenea, un potenţial energetic ce trebuie transfigurat şi nu reprimat.
Omul poate realiza această transfigurare doar coborând în interiorul său.
 
Cele trei puteri ale corpului, sufletului şi spiritului

Observăm că Fiul Domnului nu se naşte într-un leagăn, ci într-o iesle. Logos-ul sau Verbul Dumnezeiesc se încarnează în inima pământului pentru a deveni viu, căci paiele, ieslea păstrează în ele lumina fierbinte, binefăcătoare a verii şi semnificaţia roadelor, a secerişului…

Maria reprezintă o nouă Evă. Dacă Eva a fost neascultătoare, Maria s-a supus în totalitate Voinţei Dumnezeiești. Ea a primit cu smerenie şi cu iubire ca Dumnezeu să se încarneze în lume prin trupul său.

Sus pe munte, mult mai la înălţime, acolo unde păstorii au vorbit cu îngerii, se află păzitorii turmelor. Păstorul, vigilent, îşi hrăneşte şi îşi veghează oile. El reprezintă înţelepciunea intuitivă şi experimentală, dar, totodată, simbolizează şi sufletul; nomad în această lume, el nu este ataşat de ea. Păstorul cunoaşte legile dumnezeiești, comunică cu îngerii, sau, altfel spus, cu energiile celeste sublime, spirituale. El ştie să citească semnele, vede Steaua, şi oferă tot ce are: staulul vitelor.

„Dumnezeu, necunoscut în Esenţa Sa (Transcendenţa) ni se revelează prin Energiile sale”, afirmă Sfântul Ioan Scărarul. În această icoană, El se manifestă prin Stea. Steaua devine vizibilă doar pentru cei demni, dar este percepută în mod egal şi de regii magi. Veniţi din Asia Mică sau din Persia, regii-magi citesc Semnele Cerurilor şi cred în nemurirea Sufletului.
Tradiţia ne spune că există trei regi-magi: Gaspard, Baltazar şi Melchior. Gaspard, cel mai tânăr, oferă aur. Balthazar, cel matur, oferă tămâie, iar Melchoir, cel mai în vârstă, oferă smirnă.
Aurul, metal preţios, conţine puterea, forţa vitală, şi simbolizează autoritatea sacerdotală, parfumul rugăciunii ce ridică şi elevează fiinţa.
Tămâia devine limbajul ce permite măsurarea timpului, cunoaşterea ritmului lucrurilor. Ea este mai subtilă decât aurul.
Smirna, oferită de Melchior, simbolizează starea profetică: o Apă ce se transformă în Foc, Esenţa cea mai subtilă.

Cei trei regi-magi aduc Fiului Domnului cele trei puteri ale trupului, sufletului şi spiritului. Deşi nu vin pe acelaşi drum, au aceeaşi călăuză (Steaua) şi aceeaşi destinaţie: Pruncul Sfânt, în care îl vor adora pe Dumnezeu cel Viu (imanent).

Îngerii sunt spiritele pure, servitorii Domnului, mesagerii intermediari dintre om şi Dumnezeu, mijlocitori între lumea manifestată şi cea transcendentă. Fiecare dintre ei poartă nume de Lumină.

Crăciunul revelează omului Pacea în inimă, timpul şi spaţiul unde se săvârşeşte încarnarea Fiului lui Dumnezeu. Lumina devine vizibilă ca omul să manifeste Frumuseţea Sa în existenţa lui de zi cu zi.

Crăciun Bun tuturor în lumina lui Christos!


Articol preluat din revista Yoga Magazin nr 14.


Citiți și:

Crăciunul este în primul rând o sărbătoare spirituală
Crăciunul, sărbătoarea bucuriei de a exista ca fiinţă umană ce-l poate cunoaşte pe Dumnezeu

 

yogaesoteric
23 decembrie 2018

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More