Satanismul propovăduit făţiş ca „filosofie de viaţă” în vremea noastră antihristică este unul dintre cele mai limpezi semne apocaliptice

Satanismul, de la Adam la New Age

Ce se înţelege prin „satanism” în general? Pentru a răspunde, vom începe de la mărturisirile copiilor noştri, rău crescuţi în familie şi apoi în şcoală, care îşi desăvârşesc educaţia mai ales pe Internet. Să citim, de pildă, câte ceva pe http://www.adeptiisatanei.iad.ro/, site al „sataniştilor tradiţionali”:

„Satana a fost dintotdeauna cunoscut ca aducătorul de cunoştinţe şi un simbol al cunoaşterii. Toate religiile străvechi s-au bazat pe puterea şarpelui (Satanei). Satanismul, care în trecut nu avea această denumire, este religia originală. Este suficient să vezi hieroglifele din vechile piramide sau inscripţiile de pe diferite monumente, ca să observi că acolo erau informaţii cum să ajungi un Zeu. Cei morţi purtau cu ei un mesaj spre lumea de dincolo, pentru a fi reîncarnaţi zei. […]

Poate nu credeţi acestea, dar Satanismul este mult mai vechi decât Creştinismul! În Egipt s-au găsit picturi ale Vechilor Zei, Baal, Beelzebub, Dagon, Nergal, Belial şi mulţi alţii. Numele de Lucifer provine din Latină, «lux» – lumină şi «fer» – purtător (Purtătorul de Lumină). […]. Lucifer era personificarea înţelepciunii, cunoaşterii şi a frumuseţii.”

Dincolo de agramatisme, cele scrise de aceşti tineri sunt, fără voia şi fără ştiinţa lor, cât se poate de adevărate, dacă le vezi după adevăr. Să le tâlcuim pe rând: Aşa este, „Satana a fost cunoscut ca aducătorul de cunoştinţe şi un simbol al cunoaşterii”. Al cărei cunoaşteri însă? Al aceleia pe care omul nu a fost necesar să o aibă, al cunoaşterii oprite de Făcătorul său, adică al cunoaşterii răului.

Adam nu era destul de întărit pentru aceasta, şi iată pricina poruncii pe care a primit-o de la Făcătorul său: „Din toţi pomii din Rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoaşterii binelui şi răului să nu mănânci! Căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” (Facerea 2:16, 17).

Despre pomii Raiului, despre „pomul cunoaşterii binelui şi răului” şi despre porunca dată omului de a nu mânca din el, Sfântul Grigorie Teologul spune: „Pe vieţuitorul acesta (pe om) l-a pus în Rai (oricare a fost Raiul cândva), cinstindu-l cu voinţă liberă, ca binele să fie nu mai puţin al celui ce îl alege (al omului) decât al Celui ce a dat seminţele (al lui Dumnezeu); lucrător de pomi nemuritori – poate de gândiri dumnezeieşti, fie mai simple şi mai de jos, fie mai desăvârşit şi mai înalte; gol cu simplitatea şi cu nevicleşugul şi cu viaţa cea fără de meşteşug (care nu avea nevoie de meşteşuguri) şi fără de tot acoperământul şi apărarea; căci astfel era necesar să fie cel ce s-a zidit dintru început. Şi îi dă lege, ca o materie şi pricină a stăpânirii de sine (voinţei libere), iar legea era porunca din care pomi (adică gândiri dumnezeieşti) avea voie el să se împărtăşească şi de care să nu se atingă. Iar acesta era pomul cunoaşterii, care nici nu s-a sădit rău din început, nici nu s-a oprit pentru vreo zavistie (a lui Dumnezeu faţă de om). Să nu îşi trimită într-acolo limbile lor luptătorii de Dumnezeu, nici să urmeze şarpelui (adică diavolului)! Ci pomul era bun dacă omul s-ar fi împărtăşit de el în bună vreme. Căci pomul era privire (adică gândire) înaltă – după socoteala mea – la care a se sui le este fără de primejdie acelora ce sunt mai desăvârşiţi cu deprinderea, dar nu bun celor ce încă sunt mai simpli şi mai lacomi cu pofta; aşa cum nici hrana cea desăvârşită nu este folositoare celor ce încă sunt plăpânzi şi au încă nevoie de lapte.

Iar după ce – din zavistia diavolului şi din bântuiala pe care a pătimit-o muierea (ca o mai molatică), pe care a adus-o şi lui Adam (ca o mai înduplecătoare, vai de neputinţa mea, căci a mea este cea a strămoşului) – aşadar după ce omul a uitat porunca ce i s-a dat şi s-a biruit de gustarea cea amară (Facerea 3:21-23), atunci se izgoneşte pentru păcat şi de la pomul vieţii, şi din Rai, şi de la Dumnezeu; şi se îmbracă cu «hainele de piele», cu trupul acesta gros, şi muritor şi aspru. Şi aceasta cunoaşte mai întâi, adică ruşinea sa, şi se ascunde de la Dumnezeu. Totuşi, şi de aici câştigă ceva: moartea, anume curmarea păcatului, ca să nu fie răul fără de moarte şi veşnic. Şi astfel munca (pedeapsa) se face iubire de oameni. Căci aşa cred eu că munceşte Dumnezeu.”

Şi întocmai aşa s-a petrecut. Căci Satana – fostul „Lucifer”, „purtătorul de lumină”, cel care voise să se aşeze în locul lui Dumnezeu, despre care Proorocul Isaia povestea: „Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fiu al dimineţii?! Cum ai fost aruncat la pământ, tu, biruitor de neamuri! Tu, care ziceai în cugetul tău: «Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu! În muntele cel sfânt voi pune sălaşul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi»” (Isaia 14:12-14).

Satana aşadar, pizmuindu-l pe om, a ispitit-o pe femeie, îndemnându-l pe om să cadă în acelaşi păcat ca şi acela al lui: trufia. Vrăjmaşul i-a spus Evei (prin şarpe, într-adevăr): „«Dumnezeu a zis El oare să nu mâncaţi roade din orice pom din Rai?» Iar femeia a zis către şarpe: «Roade din pomii Raiului putem să mâncăm; numai din rodul pomului celui din mijlocul Raiului ne-a zis Dumnezeu: Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!» Atunci, şarpele a zis către femeie: «Nu, nu veţi muri! Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul.» De aceea, femeia – socotind că rodul pomului este bun de mâncat, şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă – a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el. Atunci, li s-au deschis ochii la amândoi şi au cunoscut că erau goi, şi au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut acoperăminte” (Facerea 3:1-7).

Fapte despre care insuflatul de Dumnezeu Sfânt Ioan Gură de Aur zice aşa: „Dumnezeu spusese: «Să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!» Diavolul spune: «Nu veţi muri cu moarte!». Mai mult, diavolul nu se mulţumeşte cu atât, rostind cuvinte potrivnice celor ale lui Dumnezeu, dar, zavistnic fiind, Îl huleşte pe Ziditor, pentru a-şi putea strecura înşelăciunea, ca să o poată sminti pe femeie, spre a-şi ajunge scopul. Şi spune: «Nu veţi muri cu moarte. Căci Dumnezeu ştia că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii voştri şi veţi fi ca nişte dumnezei, cunoscând binele şi răul.» Iată momeala întreagă! A umplut paharul cu otravă, l-a dat femeii; dar femeia n-a vrut să vadă că e aducător de moarte – ar fi putut cunoaşte aceasta chiar de la început, dacă ar fi voit. Dar ea nu a făcut aşa: când l-a auzit pe diavol că pentru aceasta i-a oprit Dumnezeu să mănânce din pom – pentru că «ştia că vi se vor deschide ochii voştri şi veţi fi ca nişte dumnezei, cunoscând binele şi răul» – s-a îngâmfat cu nădejdea că are să ajungă asemenea lui Dumnezeu. Şi a început deci să-şi închipuie evenimente mari.

Aşa sunt uneltirile vrăjmaşului. Ne urcă prin înşelăciune la mare înălţime, ca să ne coboare de acolo în adâncul prăpastiei. Închipuindu-şi aşadar că va ajunge asemenea lui Dumnezeu, femeia s-a grăbit să mănânce din pom. Acolo îi era deci şi gândul, şi conștiința; nu se gândea la altceva decât cum să bea paharul pregătit de vicleanul demon. Femeia a primit, prin sfatul şarpelui, otrava aceea pierzătoare. […]

Mare a fost şi trândăvia bărbatului! Da, şi ea era de aceeaşi fiinţă cu el, îi era femeie, dar ar fi fost cazul să-i sune încă în urechi porunca lui Dumnezeu şi să o aleagă mai bine pe aceasta în locul acelei pofte deşarte! Ar fi fost cazul să nu ia parte la călcarea poruncii, să nu se lipsească pentru o mică plăcere de atât de mari bunătăţi, să-L supere atâta pe Binefăcător, Care îi arătase atâta iubire de oameni şi îi dăruise o viaţă lipsită de trudă şi dureri. Nu putea oare să se bucure din belşug de toate celelalte bunătăţi din Rai? Pentru ce, aşadar, când porunca era atât de uşor de păzit, n-a vrut nici el s-o păzească? Dar poate că a auzit de la femeie făgăduinţa sfatului pierzător şi, îngâmfat şi el de nădejde, a fost gata să mănânce. De asta şi pedeapsa i-a lovit pe amândoi.”

Şi urmează Sfântul Ioan cel cu gura de aur: „Nu mâncarea din pom le-a deschis lor ochii – căci ei vedeau pomul şi înainte de a mânca – ci mâncarea din pom a fost temei de neascultare şi de călcare a poruncii date lor de Dumnezeu, din care pricină li s-a luat şi slava care-i înconjura şi s-au făcut nevrednici de o cinste atât de mare. De aceea Scriptura, următoare obiceiului ei, spune: «Au mâncat şi li s-au deschis ochii lor şi au cunoscut că erau goi.» Din pricina călcării poruncii, fiind goliţi de ajutorul cel de sus, au simţit că sunt cu trupul gol, ca să cunoască bine, prin ruşinea ce i-a cuprins, în ce prăpastie i-a dus călcarea poruncii Stăpânului. Ei, care mai înainte se bucurau de atât de mare îndrăznire; ei, care nici nu ştiau că sunt goi – căci nici nu erau goi, fiindcă slava de sus îi acoperea mai bine decât haina – după ce au mâncat, adică după ce au călcat porunca, au ajuns la atâta înjosire, încât au căutat acoperământ, nemaiputând suferi ruşinea. Da, călcarea poruncii le-a luat îmbrăcămintea aceea străină şi nemaiauzită – adică slava şi bunăvoinţa cea de sus, cu care erau îmbrăcaţi – şi i-a făcut să-şi simtă goliciunea şi să fie cuprinşi de ruşine nespusă. «Şi au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut acoperământ împrejurul lor.»”

Iată în ce stă toată reaua filosofie a Satanei, iată ce este satanismul: a vrea să fii dumnezeu împotriva lui Dumnezeu. Căci aşa zisese şi aşa a judecat şi omul cel abia zidit. Satanismul nu este aşadar decât cel mai curat umanism, dorinţa omului de a ajunge dumnezeu prin sine însuşi. Şi, ascultând de îndemnul Satanei, omul a căzut din ascultarea pe care o datora Făcătorului şi Stăpânului său şi s-a pus de bună voie sub ascultarea răului său povăţuitor. Atunci, el a căzut din vrednicia sa şi a început viaţa pentru care Părintele nu îl sortise, aceea a suferinţei şi a morţii, urmată de moartea şi de chinul cel veşnic în împărăţia răului, pe care doar împărtăşirea de Hristos-Dumnezeul cel întrupat avea să o poată curma.

„Toate religiile străvechi s-au bazat pe puterea şarpelui (Satanei). Satanismul, care în trecut nu avea această denumire, este religia originară.” Omul L-a părăsit pe Făcătorul său şi s-a pus în slujba vrăjmaşului diavol, fiind muşcat de inimă de acelaşi păcat al trufiei. Numai că, după alungarea din Rai, urmaşii lui Adam au fost povăţuiţi de „stăpânitorul lumii acesteia” (Ioan 12:31) către alte şi alte răutăţi. Căci, îndepărtându-se tot mai mult de Dumnezeu, ei au ajuns cu totul în puterea Satanei.

Mândriei de care a fost atins Adam i-a urmat zavistia şi mândria lui Cain, care au dus la prima ucidere a omului de către om. Mai departe, au venit răutăţile Cainiţilor, pe care le-au urmat la o vreme şi Aveliţii (urmaşii lui Avel). Nici potopul nu a oprit răutatea oamenilor, care au ajuns să se unească întru răutate, construind acel turn prin care voiau să se suie la „cer”. Adică şi-au pus în gând întocmai ceea ce voise şi Satana: „Şi mă voi sui la tronul Celui prea-înalt!”

Până la Babel, oamenii Îl cunoşteau încă pe Dumnezeu, ştiau Cine este Ziditorul, Părintele şi Stăpânul lor. După amestecarea limbilor şi răspândirea lor pe tot pământul, L-au uitat însă cu desăvârşire şi au căzut cu totul în înşelarea diavolului cel mare. Şi ce au făcut? S-au apucat să se închine făpturilor:
a) astrelor, văzute ca făpturi însufleţite şi cuvântătoare („raţionale”): Soarelui, Lunii şi stelelor;
b) stihiilor: pământului, apei, focului şi aerului;
c) patimilor omeneşti personificate: de pildă, zeii elinilor
d) şi, de fapt, demonilor
e) şi creațiilor sale („cultura” şi „civilizaţia”), adică lor înşile, cunoaşterii lor căzute şi de niciun folos.

După cum spune Sfântul Atanasie cel Mare: „Oamenii, întorcând spatele Binelui, au dat chip nimicului, înlocuind Adevărul, şi au îmbrăcat în cinstea cuvenită lui Dumnezeu pe demoni, pe oameni şi pietrele, căutând cunoaşterea lor în locul cunoaşterii lui Dumnezeu.” Aceasta e „religia originară” în care a zăcut omenirea până la întruparea Dumnezeu-Cuvântului, care a refăcut părtăşia omului cu Ziditorul său.

Cum zice, de pildă, acelaşi Sfânt Părinte Atanasie: „De când au început oamenii să părăsească credinţa în idoli, dacă nu de atunci când a venit Dumnezeu-omul cel adevărat la oameni? De când au început să înceteze pretutindeni vrăjitoriile, dacă nu de atunci când S-a arătat pe pământ Mântuitorul? De când au început să fie dispreţuiţi aşa-numiţii de către poeţi «zei» şi «eroi», ca nişte simpli oameni muritori, dacă nu de atunci când Domnul a săvârşit biruinţa asupra morţii şi de când a făcut nestricăcios trupul luat de El, înviindu-l din morţi?

De când a fost dispreţuită înşelăciunea şi nebunia demonilor, dacă nu de atunci când Puterea şi Cuvântul lui Dumnezeu – Care e şi Stăpânul tuturor acestora, pogorând pentru slăbiciunea oamenilor – S-a arătat pe pământ? De când meşteşugul şi şcolile vrăjitoriei au început să fie părăsite, dacă nu de atunci când s-a petrecut arătarea dumnezeiască a Cuvântului între oameni? Şi, peste tot, de când a înnebunit înţelepciunea elinilor, dacă nu de atunci când Înţelepciunea cea adevărată a lui Dumnezeu S-a arătat pe pământ? […]

Căci odinioară toată lumea şi tot locul erau amăgite de credinţa în idoli şi oamenii nu se gândeau la nimic altceva decât să-i cinstească pe idoli ca zei. Dar acum, în toată lumea, oamenii părăsesc eresul idolilor şi aleargă la Hristos; şi, închinându-se Lui, Îl cunosc prin El şi pe Tatăl, pe Care nu-L ştiau. E minunat că – aflându-se felurite capişti cu zecile de mii, şi fiecare loc avându-şi idolul său şi aşa-zisul «zeu» al unora neizbutind să-şi întindă puterea peste locul vecin, ca să-i înduplece şi pe vecini, şi primind închinare numai de la credincioşii lui (căci nimeni nu se închina zeului vecinului, ci fiecare îşi păstra idolul său, socotind că el e domnul tuturor) – e minunat aşadar că singur Hristos primeşte închinare de la toţi, fiind unul şi acelaşi pretutindeni.”

Iată însă că, după două mii de ani de la întruparea lui Hristos-Dumnezeu, Satana şi diavolii lui scot din nou capul şi se arată în privelişte cu toată îndrăznirea. Cum este cu putinţă aceasta? Este foarte cu putinţă, dacă ţinem seama că lumea botezată L-a uitat pe Hristos-Dumnezeu, s-a lepădat de El şi a ajuns să trăiască iarăşi păgâneşte, în ciuda demagogiei „creştine” ce este azi mai puternică decât oricând. Astfel încât satanismul propovăduit făţiş ca „filosofie de viaţă” în vremea noastră antihristică este unul dintre cele mai limpezi semne apocaliptice.

Apocalipsa vorbeşte desluşit (de pildă la capitolul 9:13-16) despre dezlegarea îngerilor celor întunecaţi „pentru a tulbura neamurile. Şi pe creştini îi vor tulbura, încât şi aceştia se vor scula unul asupra altuia, ca să se arate cei lămuriţi şi credincioşi şi pentru ca cei vrednici să dobândească o şi mai mare răsplătire, învrednicindu-se de locaşurile cele de sus, ca nişte grâu copt şi curat. Şi pentru ca pleava, necredincioşii şi cei prea-păcătoşi şi care nu s-au pocăit, fiind munciţi aici prin demoni, după dreptate, la judecată să primească o pedeapsă mai milostivă” (după cum tâlcuieşte Sfântul Andrei al Neochesariei, acum 1.500 de ani).

Cel mai desluşit se vorbeşte despre aceasta la capitolul 20 al Apocalipsei, stihurile 1-3, unde Sfântul Ioan Teologul spune astfel: „Apoi, am văzut un Înger coborându-se din cer, având cheia adâncului şi un lanţ mare în mâna lui. Şi l-a prins pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este diavolul şi Satana, şi l-a legat pe o mie de ani. Şi l-a aruncat în adânc, şi l-a închis şi a pecetluit deasupra lui, ca să nu mai amăgească noroadele, până ce se vor sfârşi cei o mie de ani. După aceea, va fi dezlegat câtăva vreme.”

Stihuri pe marginea cărora acelaşi Sfânt Andrei tâlcuieşte astfel: „Aici, teologul vorbeşte de surparea şi pierderea diavolului care s-a făcut în vremea patimilor Stăpânului, când Hristos l-a judecat pe diavolul, ce se socotea a fi tare, ca să nu mai arunce pe nimeni în prăpastie. Şi aceasta se vede de la demonii care-L rugau pe Iisus să nu-i trimită «în adânc». (Scolie: Gheena le este înfricoşată şi demonilor. Iar că «diavolul s-a legat» însemnează pierderea slujirii idolilor, sfărâmarea capiştilor idoleşti, încetarea jertfelor sângeroase şi plinirea voii lui Dumnezeu şi cunoaşterea Lui de către toată lumea.)

Iar marele Justin, mucenicul şi filosoful, zice că diavolul ştia de la început că a fost judecat să meargă în prăpastie şi în focul gheenei la vremea întrupării lui Hristos. Şi porunca de pierzare asupra diavolului este de la Hristos, dar acelei porunci i-a slujit un înger, ca să arate că diavolul este mai slab în putere decât Puterile cereşti şi că în zadar îndrăzneşte el asupra stăpânirii care le stăpâneşte pe toate. Iar «lanţ», după cunoştinţa noastră, numeşte puterea cu care l-a legat şi a prins puterea lui cea vicleană. Iar «mia de ani» cât va fi legat nu putem şti cât este cu numărul.

Tot aşa şi cuvântul poruncit «într-o mie de noroade» spus de David nu putem zice că înseamnă zece sute, ci mulţime multă. Aşa şi aici, socotim că acest număr este însemnare a mulţi ani. Însă mulţimea aceasta a anilor se înţelege că va dura până când se va propovădui pretutindeni Evanghelia şi se va înrădăcina în lume sămânţa bunei credinţe. «O mie de ani» este şi vremea de la întruparea lui Hristos până la venirea lui Antihrist – care ar putea fi zece sute sau mai mult, sau mai puţin – precum singur Dumnezeu ştie, Cel ce ştie anii fiecăruia dintre noi şi a judecat a fi de folos îndelunga-răbdare şi lungimea vieţii.

Iar după aceea, Antihrist va tulbura toată lumea, luând în sine lucrarea Veliarului, Satanei, începătorul răutăţii, şi vărsând drojdiile răutăţii lui celei otrăvite între oameni, căci îşi ştie nesfârşirea muncii sale. De ale cărui fapte rele să ne izbăvească pe noi Atot-milostivul Dumnezeu, şi să ne ferească de munca cea gătită aceluia şi slugilor lui şi să ne arate părtaşi veşnicelor bunătăţi gătite celor ce se vor împotrivi lui până la vărsarea sângelui lor. Căci Aceluia I se cuvine mila spre cei ce nădăjduiesc în El, şi de la toate Sfintele Puteri îngereşti şi de la oamenii cei de pe pământ mulţumire şi închinăciune, împreună şi Tatălui şi Duhului cel de viaţă făcător, acum, şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!”

Citiți și:
Iuda, onorat la Vatican: Papa Francisc îmbrățișează fățiș satanismul
Satanismul Vaccinului: Înțepătura pe care se clădește Biserica lui Antihrist
Unul dintre scopurile plandemiei a fost izolarea și restricționarea celor care se opun globalismului, neo-marxismului, satanismului

 

yogaesoteric
8 octombrie 2022