Școala online și inegalitatea educaţională

Pandemia a închis școlile în cea mai mare parte a lumii, confruntând elevii cu provocarea de a învăţa acasă, în mijlocul unei crize care i-a afectat pe multiple planuri. Cea mai ingrată situaţie rămâne cea a elevilor cu statut socio-economic scăzut, care nu dispun de instrumente care să le asigure accesul la cursurile online. 

Nu a plănuit nimeni să fie așa, dar pe domnul Vucea l-am întâlnit foarte devreme, la trei-patru ani după ce învăţasem să citesc, exersându-mi curiozitatea și abilităţile de cititor mai ales pe nuvelele românești, ceva mai lesne de găsit în singura librărie din oraș. 

Pedeapsa preferată a domnului Vucea, „cinci dintr-odată și oprit” (ceea ce însemna cinci nuiele la palmă și reţinerea vinovatului în sala de clasă, în arest, până seara), m-a tulburat și nu prea, pentru că pedepsele fizice mai făceau încă parte din peisajul școlii românești „pe vremea mea” și au dăinuit mult după aceea. În clasa domnului Vucea bătaia era, de altfel, metoda pedagogică de bază, aplicată fiind, sub privirile satisfăcute ale dascălului, de o întreagă suită de „generali”, „monitori” și „primi”.

Ce m-a șocat însă, de la prima lectură a nuvelei lui Delavrancea, a fost tratamentul inegal pe care îl primeau elevii, în funcţie de starea socială. Chiar și în cazul celor mai săraci, un ban înmânat monitorului putea oferi cel mai bun calificativ, eliberând școlarul de loviturile aplicate după ocaziile în care învăţătorul controla notele. Domnul Vucea nu angaja servitori, și nici nu avea nevoie s-o facă, pentru că elevii fără stare materială erau chemaţi să robotească în gospodăria lui, nu doar în zilele obișnuite de școală, ci și în cele de examen.

Când striga catalogul, domnul Vucea nu îi alegea niciodată pentru asemenea sarcini pe cei îmbrăcaţi nemţește, cu mâini albe, pălărie de pai și ghete lustruite. Lista truditorilor se alcătuia mereu din copii firavi, palizi și flămânzi, cu mâinile crăpate, cu haine zdrenţăroase. Tot ei cărau, la încheietura cotului, coșurile grele cu halva, ciocolată, pâine caldă și năut prăjit, din care nimeni, niciodată, nu i-a îmbiat să guste ca răsplată pentru o muncă de hamal.

Desigur, au existat și alţi profesori după chipul și asemănarea domnului Vucea, după cum au fost și dascăli dedicaţi, cărora elevii lor, deveniţi scriitori, le-au gravat elogios portretul în crochiuri literare. Dar oricâte generaţii de dascăli și de elevi s-au perindat, oricât de mult s-au transformat vremurile, inegalitatea n-a încetat să-și arate capetele-i hidoase, pe care paloșul atâtor politici și reforme educaţionale n-a reușit să le reteze. Pandemia a venit ca un necruţător test de turnesol, care să ne arate fisurile și faliile unui sistem de educaţie prea puţin pliat pe nevoile și particularităţile celor cu statut economic precar.

Școala rurală în vreme de pandemie

Peste 40% dintre elevii din mediul rural nu au reușit să facă școală online, potrivit unui studiu realizat între 10 mai și 27 iunie 2020 de Fundaţia World Vision România, care a analizat bunăstarea emoţională și materială a copiilor de la sate, dar și accesul acestora la educaţie.

Încă dinainte de pandemie, școlile rurale s-au confruntat cu provocări și probleme greu solvabile. Un studiu din 2017 al World Vision constata că 30% dintre școlile de la ţară au mai puţin de un calculator la 20 de elevi, acestea fiind utilizate la mai puţin de o treime din orele planificate și că 5% dintre unităţile școlare nu au deloc calculator. 

Studiul a mai arătat și că numărul elevilor de la sate care obţin medii sub 5 este de 3 ori mai mare decât al celor de la oraș și că există disparităţi în ce privește calificarea cadrelor didactice – în timp ce în mediul urban se concentrează cadrele didactice cu doctorat sau cu gradul didactic I, în mediul rural se regăsesc mai degrabă cadre necalificate sau calificate, dar la început de carieră.

Prin urmare, faptul că învăţământul online a înregistrat mai degrabă un eșec în vreme de pandemie nu poate constitui o surpriză pentru niciunul dintre actorii implicaţi. Recentul studiu a arătat însă cât se poate de limpede motivele pentru care școala a ajuns pe ultimul loc în lista de priorităţi a multor părinţi.

Aproximativ 60% dintre părinţi au declarat că nu au lucrat (40% fiind asistaţi social, 11% în șomaj tehnic și 6,6% în imposibilitate de a lucra cu ziua), iar 40% nu au reușit să asigure deloc sau parţial produse de bază precum alimentele, medicamentele sau produsele de igienă.

De asemenea, 7,8% dintre părinţi au declarat că gospodăriile lor nu au conexiune la internet (iar acolo unde există, conexiunea la internet este în proporţii egale pe cartelă și pe abonament) și doar 44% au avut un dispozitiv digital pentru fiecare elev din familie. În timp ce 59% dintre elevi au participat la cursurile online, 30% nu au luat parte la orele online, dar au rezolvat temele care s-au dat, iar 16% au avut dificultăţi la trimiterea temelor. 

Peste 60% dintre părinţii copiilor care urmau să își susţină examenul de evaluare naţională sau de bacalaureat au declarat că aceștia nu au urmărit emisiunile Teleșcoală organizate de Ministerul Educaţiei.

La rândul lor, 69% dintre directorii de școală din mediul rural cred că procesul educaţional va avea de suferit din cauza pandemiei, iar 12% se tem că riscul de analfabetism va crește.

Faţetele unui decalaj care se adâncește

„Pandemia Covid-19 a dus la cea mai mare perturbare a educaţiei din toate timpurile”, a declarat, la începutul lunii august, secretarul general al ONU, Antonio Guterres. Cu școlile închise în peste 160 de ţări și cu mai mult de un miliard de elevi afectaţi (date valabile pentru mijlocul lunii iunie), se poate vorbi de o veritabilă „catastrofă generaţională”, puncta Gutierres, manifestându-și îngrijorarea că progresele obţinute în ultimele decenii s-ar putea pierde, iar inegalităţile educaţionale s-ar putea adânci. Printre elevii și studenţii care nu reușesc să ţină pasul cu predarea online se numără cei din comunităţi minoritate și defavorizate, refugiaţii și cei care locuiesc în zone îndepărtate de centrele urbane.

Criza educaţională amplifică decalajele dintre elevi, accesul la tehnologie fiind „disperat de inegal”, a avertizat în luna iunie Robert Jenkins, director al departamentului pentru educaţie din cadrul UNICEF. Potrivit datelor oferite de UNICEF, mai puţin de jumătate din populaţia a 71 de ţări are acces la internet, dar aproape 75% dintre guvernele din cele 127 de state raportoare au folosit platforme online pentru a oferi educaţie la distanţă. Autorităţile au folosit televiziunea, dar și radioul (în 60% dintre ţările raportoare) pentru a furniza programe educaţionale. Totuși, în cel puţin 40 de ţări, copiii din zonele rurale au mai puţine șanse de a avea un televizor acasă. În Ciad, de exemplu, doar o familie din 100 deţine un televizor în mediul rural, comparativ cu o familie din 3, în orașe.

Predarea online poate afecta performanţa școlară a celor deja vulnerabili, potrivit unui studiu realizat în 2017 de cercetătorii Eric Bettinger și Susanna Loeb, de la Universitatea Stanford, care au constatat că, în cazul studenţilor mai slab pregătiţi, cursurile online nu sunt o opţiune bună – obţin note mai mici și au un risc mai mare de a le abandona. Un sondaj realizat de Los Angeles Times în 45 de districte școlare din sudul Californiei a arătat că există diferenţe majore în ce privește învăţarea la distanţă între elevii din comunităţile defavorizate și cele înstărite. 

De fapt, după ce școlile s-au închis în martie, elevii din comunităţile cu venituri mici au avut nevoie de mai mult de o lună doar pentru a-și procura dispozitive care să le permită să ia parte la cursurile online, a arătat sondajul. Dacă aceste disparităţi se menţin, se poate ajunge în punctul în care o generaţie va rămâne cu adevărat în urmă, spune Beth Taraswa, specialist în echitate educaţională. De altfel, în timpul școlii online, marea provocare a profesorilor care predau în comunităţi sărace a fost aceea de a menţine participarea la cursuri (în comunităţile prospere, participarea la cursuri a atins și chiar a depășit 90%). 

Deși la cursurile pe care le predă are, în mod obișnuit, 120 de elevi, în pandemie numărul s-a redus la cel mult 15 participanţi, povestește Luis Chaidez, profesor la Hawkins High School. În ultimele 3 săptămâni de școală, nici nu a mai ţinut orele pe Zoom, pentru că nimeni nu-și mai făcea temele. Chaidez spune că nu-și poate condamna elevii, pentru că știe că se confruntă cu teama de infectare sau chiar de deces a părinţilor, cu perspectiva șomajului și cu temerile că nu vor mai avea cu ce să achite chiria sau mâncarea.

La nivel global, majoritatea statelor au oferit un răspuns de protejare a sănătăţii și nu unul educaţional, nefiind pregătite pentru scenariul unei pandemii, spune Eric Charbonnier, analist educaţional în cadrul Organizaţiei pentru Cooperare și Dezvoltare Economică. Diferenţa a constat în gradul de pregătire pentru mânuirea instrumentelor digitale, iar aici au apărut discrepanţe nu doar între elevi, ci și între profesori. Pe de o parte, pandemia a accelerat schimbarea unor metode de învăţare și a ajutat la integrarea instrumentelor digitale în acest proces, oferind noi oportunităţi. Pe de alta, ea a amplificat decalajele educaţionale, iar redeschiderea școlilor rămâne esenţială pentru lupta împotriva inegalităţii, o luptă cu atât mai eficientă, cu cât începe la vârste mai mici, conchide analistul.

Planificând în condiţii de incertitudine

Noul an școlar stă sub semnul necunoscutului, și nu doar în România. Se știe deja că și copiii se pot infecta (deși de obicei fac forme mai ușoare ale bolii) și pot răspândi mai departe virusul. Un studiu realizat de cercetătorii din Coreea de Sud arată că, până la 10 ani, este mai puţin probabil ca un copil să transmită virusul adulţilor, în timp ce copiii între 10 și 19 ani transmit virusul la fel de ușor cum o fac și adulţii. În același timp, potrivit unui studiu mai recent, copiii mici au între 10 și 100 de ori mai mult virus în faringele lor nazal, ceea ce ar putea însemna că îl pot și transmite.

În mai mult de 20 de ţări au fost redeschise școlile, iar experienţa fiecăreia este diferită. Cazul Japoniei se înscrie în scenariile fericite, dar aici măsurile de siguranţă au fost sporite, fiind aplicate diferenţiat de la școală la școală. În Israel, unde școlile au fost deschise încă din luna mai, dar fără măsuri de siguranţă precum purtarea măștii, distanţarea sau rotaţia elevilor, a existat o creștere a numărului de infectări în rândul elevilor și profesorilor, iar sute de școli au fost închise după apariţia unor focare.

Redeschiderea școlii nu e lipsită de riscuri, dar nici școala de la distanţă nu pare să fie o soluţie de durată, cel puţin pentru categoriile defavorizate. În Uruguay, primele școli au fost redeschise în mediul rural, categoriile defavorizate, fără acces la internet, fiind primele care s-au întors la școală. Măsuri de minimizare a riscurilor (precum folosirea unui mobilier ce permite distanţarea elevilor, redistribuirea sălilor de clasă și a copiilor, sisteme de ventilaţie care nu recirculă aerul, accesul copiilor direct în curte din fiecare clasă) sunt anunţate de școli private din România. În același timp, în școlile de stat, resursele pentru achiziţia materialelor igienice prevăzute de normale sanitare de bază sunt încă sub semnul întrebării.

Infrastructura reprezintă, în cazul multor școli, o adevărată barieră în calea aplicării măsurilor de protecţie: o treime dintre școli nu au grupuri sanitare interioare și o școală din șase nu este racordată la o sursă autorizată de alimentare cu apă. „Redeschiderea școlilor este necesară, dar este nevoie de concentrarea pe prevenirea formelor grave de boală”, declară medicul Virgil Musta, coordonatorul Spitalului Covid din Timișoara. 

Pentru a ţine sub control contaminarea, va fi nevoie însă de respectarea strictă a unor măsuri, dintre care medicul enumeră triajul epidemiologic zilnic, în care părinţii să fie cât mai implicaţi și mai responsabili, educarea copiilor pentru a înţelege și aplica măsurile de prevenţie, evitarea activităţilor cu risc epidemiologic crescut în școală și în afara ei, dezinfectarea zilnică a claselor și evitarea supra-aglomerării acestora, comunicare permanentă între profesori, elevi și părinţi. „Copiii vulnerabili, predispuși la formele grave ale bolii, ar fi indicat să facă școală online”, spune Virgil Musta.

„Revenirea la școală readuce pe tapet problema reformelor mereu amânate ale școlii românești, unde ce nu s-a făcut în ani nu e cu putinţă să se realizeze sub presiune, în doar câteva luni”, crede medicul Ruxandra Jurcuţ.

Pe de altă parte, „criza ar putea fi ocazia flexibilizării ofertei educaţionale potrivit cu nevoile fiecărui copil”, susţine cercetătorul Speranţa Farca. Pandemia ne-a arătat că flexibilitatea, creativitatea și toleranţa sunt valori cardinale, pe care orice școală ar fi de dorit să le modeleze în elevi. „Adevărata problemă de care este necesar să ne ocupăm nu este revenirea la școală, ci cât de flexibil putem gândi această revenire, astfel încât orice elev să poată avea parte de un mediu fizic sigur, de o ofertă educaţională adecvată și de un tratament personalizat”, punctează cercetătorul.

Revenirea la şcoală înseamnă examene pe care elevii, părinţii, dascălii și autorităţile le vor susţine împreună. Sunt examene cu miză mare, de la starea de sănătate a copiilor și familiilor lor, la cum va arăta viitorul următoarei generaţii. Inclusiv viitorul celor 46% de copii din mediul rural care n-au obţinut notă de trecere la Evaluarea Naţională.

Autor: Carmen Lăiu

Citiţi şi:

Școala online și ‘măturătorii fericiți’

Michio Kaku: «Urmează revoluția în educație»

yogaesoteric

16 decembrie 2020